Scrisoare catre tine

time read

Articolul are 665 cuvinte și se citește în 2 minute.

Draga oricine ai fi,

Mi-e dor, un dor teribil. Il simt cum ma sfasie incet, cum rupe bucati din mine si le arunca in vant. As vrea sa stiu ce e cu dorul asta, sa-i aflu cauza… doar asa l-as putea stinge. Dar e ascuns, vai cat de ascuns! Am crezut ca mi-e dor de soare, ca cerul albastru, inalt si stralucitor imi lipseste. Am crezut ca e vina ploii, ca ea mi-a furat lumina diminetilor si m-a inconjurat de dor. Dar nu. Astazi, soarele mi-a zambit din nou. Am zambit cerului si l-am privit in ochi. Am simtit cum dorul se catara din nou pe mine, cum imi patrunde in piele si imi taie respiratia. Este, cum sa iti explic, ca atunci cand primesti un pumn in stomac, o durere seaca ce te pune in genunchi si iti taie respiratia. Cu cat tragi aer in piept, cu atat simti ca ti se duce culoarea din obraji si imagini de peste viata incep sa ti se perinde prin fata ochilor.

Da, asa am simtit. Un dor groaznic. M-am oprit in drumul meu, m-am oprit o clipa cat o eternitate. Sunetul tocurilor mele si-au urmat drumul catre nu stiu unde. Le auzeam ecoul lovindu-se de copacii aproape ingalbeniti de toamna. Imi priveam umbra pasind leganat. Un oftat adanc mi-a iesit din piept. Incercam sa respir. Dorul imi strangea stomacul. Si s-a intors catre mine. Da. Umbra s-a intors. Am putut sa ii vad chipul. Mersul ala elegant si sfidator nu era al ei. Ea eram eu, avea chipul brazdat de lacrimi negre si ochii aia, m-am speriat! Vapai verzi si alta nu! Am inceput sa tremur, genunchii mi-erau parca de plastelina. M-am lasat usor pe banca neputand sa-mi dezlipesc ochii de la figura aceea fara viata. Si totusi buzele erau atat de reale, tremurau incet… poate de plans, poate sopteau ceva. Petale de catifea arse de soare. Sopteau ceva. Un nume, o dorinta, un vis…

Si ploaia a-nceput sa cada pe nesimtite. O priveam. Ma privea. Rochia mi s-a lipit de trup si am ramas lipita de banca. Ea ma privea. Verdele din privire s-a facut albastru si lacrimile au lasat dare negre pe rochia rosie. S-a topit printre picaturile mari si reci de ploaie, s-a stins intr-un parau sangeriu. Trotuarul era o rana deschisa. Mi-am descaltat pantofii si m-am ridicat. Primul pas a fost mai dificil, apoi am invatat sa merg din nou. Am invatat sa imi duc dorul printre vise. Mi-am colorat unghiile intr-un rubiniu ciudat. O amintire.

Mi-e dor si dorul asta ma doare. Imi vopsesc unghiile si parul, imi vopsesc gandurile cu impliniri inchipuite… poate voi pacali durerea asta surda, poate va adormi pentru a respira si eu o clipa. Saruta-ma inainte de a pleca, saruta-ma si ia-mi dorul cu tine. Ia-l cu tine sau ramai cu mine. Lasa-ma sa respir!

Stiu. Stiu ca te-am ametit. Te doare capul? Sa vezi cum imi sunt diminetile… as vrea sa-mi plang durerile de cap, sa se scurga toate. As vrea sa iubesc si atat. Sa iubesc pana la cer si inapoi. Dar visele, da, visele ma chinuie. Crezi ca ti-as mai fi scris? Nuu, iti scriu doar cand simt ca urmatorul gand ma va lasa fara suflu, cand simt cum dorul mai rupe o bucata din mine si o arunca in neant. Dar acum stii. Nu vei face nimic, desigur. Nu poti, nu vrei, nu stiu. Imi esti prieten, prietenul meu mut, de departe, de nicaieri. De-ai putea sa ma trezesti in toiul noptii sa imi spui ca-i doar un vis, un nenorocit de vis pe care nu il cer, dar vine, iar si iar…

Draga tu, oricine ai fi, nu astept raspuns pentru ca stiu ca nu va veni. Nu vreau nimic. Vroiam sa-ti pictez cateva cuvinte si a iesit asta. O simpla scrisoare catre tine. Ganduri despre nimic.

Cu drag,
nimeni care sa conteze

PS. Aculta melodia asta. Imi rascoleste dorul si cosmarul ce va sa vina…

Lana Del Rey – Summertime Sadness