time read
Ți s-a întâmplat să mergi într-un loc în care ai fi preferat să nu ajungi vreodată și, după câteva ore de stat acolo, să ajungi să te simți… confortabil?
Fie că a fost vorba de școală, de un loc de muncă sau de o instituție publică, nu mi-au plăcut niciodată acele momente de început. Cumva, la fiecare nouă astfel de experiență, am senzația aceea de primă întâlnire. Nu îl cunoști pe celălalt, ai senzația că mergi pe becuri, speri să apară un subiect de discuție care să spargă gheața. Apoi, după un timp, se face lumină.
La fel se întâmplă cu locurile. După un timp petrecut într-un loc (mai mult sau mai puțin) dezagreabil ajungi să te simți de-al casei. Săptămâna trecută a trebuit să merg la spital, tataie a fost internat acolo. (Nu voi intra în detaliile legate de orele petrecute pe holul spitalului în speranța că doctorul se va milostivi de noi și ne va adresa două cuvinte.) Am ajuns pe la ora 10, după cum ni se spusese. Curtea spitalului e un mic parc, aleile cred că sunt minunate vara, cu multă verdeață și liniște. În ziua în care am fost acolo totul era cenușiu, câte un bolnav în pijamale și halat pe o alee sau alta, corpuri ale spitalului înșirate ca niște buncăre printre alei. Cum să te simți confortabil într-un astfel de loc? Dar, după primele trei sau patru ore petrecute în zona de așteptare cu scurte plimbări până la chioșcul de cafea, am ajuns să mă simt de-acolo. Nenea de la cafea îmi zâmbea larg, îmi ura sănătate și să vin iar că e bună cafeaua, asistentele care spre uimirea mea ofereau și zâmbete celor din jur, curtea aceea ce promitea cântece de păsărele odată cu venirea primăverii… m-au făcut să mă simt confortabil. E adevărat că după opt ore petrecute în incintă mi s-a luat complet (deși doctorul ne-a oferit cele două vorbe și trei căscaturi), dar nu mai este un loc dezagreabil, cel puțin nu așa cum îl vedeam în acea dimineață.
În timp ajung să mă atașez de locuri așa cum mă atașez de lucruri. Cele care la început par cu totul dezagreabile ajung să fie acceptabile.
Mă plimbam în ziua aceea cu cafeaua aburindă și căscam ochii la oamenii din jur, doctori, asistente, bolnavi, vizitatori, la clădirile vechi cu termopane albe, la copacii stingheri. M-am așezat pe-o bancă, am privit cerul și am sunat o prietenă. O prietenă cu care obișnuiam să stau ore în șir la vorbă, deși ne vedeam în fiecare zi la școală, o prietenă al cărei număr de telefon (fix) nu l-am uitat, deși nu mai răspunde la acel număr de mulți ani. Și timpul a stat în loc. Eram din nou la ea în bucătărie, ea își fuma țigara, eu îmi fumam visele. Am cunoscut-o în prima zi de liceu. Locul era atât de rece și neprimior, iar ea avea ochii atât de verzi. Prietenia noastră s-a legat mai târziu, mult mai târziu, dar ochii ei au făcut să uit de cenușiul locului. După un timp liceul a căpătat o strălucire nesperată, locul neprimitor și-a deschis brațele și pentru mine. Am închis telefonul și aș fi vrut să îi spun că vorbind cu ea locul acela urât și-a pierdut urâțenia. Ne atașăm de locuri din motive diverse. Și ne atașăm de locuri din cauza (sau datorită?!) așteptărilor.
Poate că din același motiv, al așteptărilor, ne atașăm și de oameni. Dar asta e altă poveste. Acum vorbim despre locuri, locuri urâte, locuri frumoase, locuri cărora le pot spune că-s minunate. Dar nu din prima clipă. Niciodată din prima!
Foto: Pexels.com
Add Comment