Verii de la şosea

time read
Articolul are 1543 cuvinte și se citește în 5 minute.

Nu îmi aduc aminte să fi vorbit vreodată cu ei. Erau verii mai mari de la șosea. Eu le spuneam frații Ceaușescu. Nu numai că purtau numele răposaților, Nicu și Elena, dar aveau și trăsăturile celor doi. Ceva la ei mă speria. Poate privirile reci, poate felul în care gesticulau, poate faptul că mă priveau de sus de pe gard când treceam prin fața curții lor. Atunci când mamaie se oprea să schimbe două vorbe cu mama sau tatăl lor, mă ascundeam după fusta ei și nu scoteam o vorbă. Îmi spuneau că sunt timidă. De fapt, eram foarte atentă la ce se discuta și urmăream fiecare mișcare de dincolo de poartă. Știam că ei sunt acolo și că mă urmăresc.

Când am ieșit pentru prima dată cu bicicleta pe șosea era cât pe ce să mă lovească o mașină. Pedalam ușor pe uliță când am văzut șapca de brigadier mișcându-se prin curte. Nu era tatăl, eram sigură de asta. Doar Nicu era suficient de înalt încât să poată fi văzut dincolo de gard. M-am ridicat de pe șaua bicicletei și am pedalat mai repede. Îmi imaginam că, dacă voi avea viteză suficient de mare, voi trece neobservată. Ulița se unea cu șoseaua la capătul curții, așa că nu trebuia decât să pedalez, să urc panta și să fac dreapta pe lângă șanț. Curtea lor era pe partea stângă. Fiind prima dată când pedalam într-o pantă așa abruptă, nu mă așteptam să fie atât de greu. Forța cu care pedalam nu a fost suficient de mare, astfel că la mijlocul pantei, în loc să avansez și să cotesc la dreapta, mă chinuiam pur și simplu să avansez. Am intrat pe șosea cu cea mai mică viteză posibilă, apoi, pentru că tot împingeam la pedale lanțul a pus în mișcare foaia și pinionul iar eu am avut impresia că îmi iau zborul. Claxonul pe care l-am auzit m-a speriat atât de tare, încât nu am mai fost în stare să iau dreapta sau stânga, am traversat șoseaua și am intrat pe ulița din față. I-am simțit privirea în ceafă, știam că m-a văzut și că va merge să mă spună mamei lui, iar mamaie mă va lua la ceartă cum voi intra pe poartă. Când am trecut înapoi, erau amândoi pe podișcă. Am oprit la șosea să mă asigur că nu trece nicio mașină, timp în care ei s-au oprit din discuția pe care o aveau. Îi vedeam cu coada ochiului cum mă privesc. Ochii ei mici îmi aruncau fulgere. Le simțeam cum mă ard. Mi-aș fi dorit să fie un zid mare între noi. Ei să nu mă vadă, eu să nu trebuiască să trec prin fața lor.

În ziua în care mamaie mi-a zis că mergem în vizită la verii de la șosea, am avut un atac de panică. I-am spus că nu vreau să merg, m-am rugat de ea cu cerul și cu pământul, dar nu m-a ascultat. Mergem, a zis. Verii de la șosea nu erau acasă. De fapt, îi vizitam pe părinți. M-am relaxat când am aflat că nu e nimeni care să se uite de sus la mine, care să mă disece din priviri. Ba chiar, mi-am luat libertatea de a mă juca prin curte cât timp femeile puneau țara la cale. Am intrat în vie, acolo unde îi vedeam adesea pe cei doi jucându-se și m-am uitat cu atenție la fiecare porțiune de pământ, la butucii de vie, la pietrele și jucăriile împrăștiate prin iarba de lângă gard. Nu căutam ceva anume, pur și simplu mă uitam și loveam cu piciorul când un bulgăre de pământ, când un borcan.

Întâi a fost mirosul greu. Ar fi trebuit să plec, dar ceva mă ținea în loc. Curiozitatea îmi era cu atât mai mare, cu cât mirosul era mai deranjant. La capătul viei era un boschet ce ascundea un maldăr de lemne, de șipci și araci. La prima vedere părea că cineva făcuse curat prin curte și pusese gunoiul în acel loc pentru a-l arde mai târziu. Dar era mai mult de atât. O bucată de tablă legată cu sârmă ascundea intrarea într-un fort. Am răsucit sârma și mi-am făcut loc printre șipci. Îmi tremurau genunchii, dar nu de teamă ci pentru că eram la un pas de marea descoperire. Aveam să le aflu secretul și atunci voi avea curajul să îi privesc în față. Dar mirosul acela…

Am descoperit un mic laborator. În fort erau alte câteva placaje, bucați de tablă și araci meniți să țină curioșii la distanță. Le-am dat la o parte cu grijă și am descoperit o groapă în pământ. Era ca o grotă în care puteai coborî pe niște trepte săpate în pământ. Nu se vedea nimic înauntru. Mirosul era greu, pământ și animal putrezit. M-am uitat în jur și, într-o oală de noapte, erau pitite niște bucăți de  lumânări arse și câteva chibrituri. Am luat chibritul și bucata cea mai mare de lumânare, era cam cât degetul mic, și m-am apropiat de trepte. Am scăpărat un băț de chibrit și am aprins lumânarea. Flacăra mică, tremurândă, a luminat intrarea. Scările păreau solide. Am pășit cu atenție având lumânarea într-o mână și chibritul în cealaltă. Se auzeau orătăniile din ogradă, găinile, gâștele și porcii. Erau sunetele care mă țineau în priză, afară era lumină și nimic nu avea să se întâmple cât timp le auzeam. Dar, la capătul scărilor, sunetul era mult estompat. Parcă intrasem într-un borcan cu vată. Și atunci am văzut-o. Pisica mă privea cu ochii ei mici și sticloși de pe perete. Parcă era un tablou fără ramă. Lăbuțele erau bătute în cuie, iar capul era aplecat în față cu ochii larg deschiși. Limba îi atârna în partea dreaptă și blănița de pe burtă părea a fi cusută. M-am apropiat de ea pentru a vedea mai bine, dar lumina care s-a reflectat în ceva mi-a atras atenția. Era un borcan. Conținutul lui mi-a întors stomacul pe dos. Nu voiam să mai văd nimic. M-am întors brusc și lumânarea s-a stins. Era întuneric beznă, zgomote slabe se auzeau de afară. Nu știu cum am reușit să aprind lumânarea iar, dar m-am trezit față în față cu chipul ei. Se uita la mine cu ochii aceia mici… ca ai pisicii, mi-am zis. Am întors privirea spre pisică, apoi iar spre ea. Nu puteam scoate nicio vorbă. A întins mâna spre mine, dar m-am tras înapoi. Eram la câțiva pași de scară. Din spatele ei s-a auzit un fâșâit, dar nu am mai așteptat să aflu dacă era el sau dacă era ceva acolo. Am fugit, am aruncat chibritul și restul de lumânare cât colo și mi-am făcut loc printre araci, am împins tabla şi am alergat prin grădină spre mamaie. Femeile s-au oprit din sporovăit şi s-au întors către mine.

– Ce-ai păţit, fată hăi? Cine te aleargă? m-a întrebat mamaie.

M-am oprit lângă ea şi încercam să îi spun ce am văzut, dar nu reuşeam să articulez niciun cuvânt. Scoteam nişte hârâituri de nu mai ştiam de mine.

– Te-am prins, se auzi o voce din spate.

M-am ascuns după mamaie şi am respirat adânc. Trebuia să vorbesc. Trebuia să spun ce era acolo, sub pământ. Tanti l-a întrebat pe Nicu ce s-a întâmplat iar el a dat din umeri.

– Nimic, ne jucam de-a prinselea pe păcăleli.
– Hai, duceţi-vă d-aci, zise mamaie şi mă împinse către băiat.

Nu ştiam ce să fac. Am rămas pe loc şi am dat din cap. I-am spus în şoaptă că vreau acasă, că mă ustură gâtul rău de tot. Mamaie şi-a pus dosul palmei pe fruntea mea, apoi s-a ridicat. Plecăm, a zis ea, apoi i-a şoptit ceva femeii care m-a privit cu subînţeles. Când am ieşit din curte, Nicu a salutat-o pe mamaie şi, privindu-mă, a zis că abia aşteaptă să mai trecem pe la ei. Are şi alte jocuri secrete… Nu am auzit restul frazei, eram deja pe uliţă, iar el vorbea încet. În noaptea aia am visat ca cei doi fraţi se plimbau prin pădure şi au fost mâncaţi de o pisică mare cât un urs. De data asta nu am mai ţipat, am dormit neîntoarsă.

Foto: Pexels.com

2 Comments

  • Rokolla Posted 25/03/2017 18:53

    Mmmm. Interesanta povestea si imaginatia ta. Oare este reala? Ai descris atat de detaliat prin ceea ce ai trecut incat pare cat se poate de real.

  • Andres Posted 26/03/2017 14:32

    Mulțumesc, Rokolla! Obișnuiesc să inserez în povestiri locuri, lucruri și uneori oameni pe care i-am cunoscut. Plec de la realitate și ajung… unde ajung. Las cuvintele să formeze alte realități. 🙂

    Mulțumesc încă o dată!

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.