Bărbatul se privi în oglindă. Își pipăi pieptul. Încă puțin și avea să-și cunoască noua soție. Inima îi bătea ca un clopot într-o zi de dumincă. Avusese și prima dată emoții, însă acum era altceva. De această dată avea să facă totul așa cum trebuie.

***

În ziua în care a aflat că va avea soţie totul s-a schimbat. Până şi felul în care vedea lucrurile din jur era altul. O lumină stranie îl înconjura şi se simţea bine. Se privea zi de zi în oglindă şi aştepta ca ea să apară. Într-o dimineaţă, pe la începutul lui aprilie, i-a văzut chipul. Aşa începea, cu figura femeii care avea să-i fie alături în anii ce vor urma. Lumina pe care o vedea în jur s-a mutat pe chipul ei, în ochii ei. Din acea zi a-nceput să-i vorbească.

Lara era jumătatea lui Cristian. Trup din trupul lui, suflet din sufletul lui. În nopţile în care nu avea somn, Cristian o privea cum doarme, se minuna de frumuseţea ei, de felul în care își făcea intrarea în această lume. Era, de asemenea, impresionat de setea ei de cunoaştere.

–          De ce sunt oameni aşa ca noi, lipiţi, şi alţii singuri? Par trişti, spunea ea privind la cei care treceau pe stradă.
–          Pentru că nu le-a venit rândul, scumpa mea. Aşa eram şi eu înainte de a apărea tu în viaţa mea. Ştii, la un moment dat, ne vine rândul fiecăruia să avem o jumătate sau să fim singuri. Atunci când inima dreaptă ajunge la maturitate îşi cere propriul corp şi aşa se naşte jumătatea.
–          Asta înseamnă că eu am inima mea? Nu avem aceeaşi inimă?
–          Cum să avem aceeaşi inima?! spuse Cristian mângâindu-i obrazul rozaliu. Tu creşti în jurul inimii mele drepte, dar ai şi inima ta stângă.
–          …
–          Nu e clar? Cred că trebuie să mai creşti puţin. Vei înţelege.

Lara a crescut. Era tot ce şi-ar fi putu dori. Îşi petreceau timpul citind, plimbându-se, mergeau la film sau la teatru şi chiar în drumeţii. Apropiaţii îl felicitau, ba chiar simţea şi puţină invidie din partea lor.

Cu cât creştea, însă, Lara îşi făcea simţită nevoia de individualitate. Îl iubea pe Cristian, era tot ce şi-ar fi putut dori o femeie. Era mai frumos decât toţi bărbaţii pe care îi văzuse, era atent cu ea, îi oferea linişte, stabilitate. Cu toate acestea avea momente în care ar fi vrut să fie singură, să se poată închide într-o cameră şi să rămână acolo cu gândurile ei. Alteori ar fi vrut să vadă cum e în lume, cum e privită de cei din jur dacă el ar lipsi.

–          Lara, scumpa mea, ştiu ce îţi doreşti, spuse el în ziua în care frumoasa lui soţie împlinea şapte ani. Dorinţa ta se va împlini la momentul potrivit. Acum hai să ne bucurăm de ce avem, de momentele astea. Nu se vor întoarce.

Lara îi zâmbi, însă ceva nu mai era la fel. Ar fi vrut să-şi scoată din suflet îndoiala ce o apăsa, dorul ăla de altceva, ceva necunoscut ei, însă nu putea. Era legată de omul care o iubea cel mai mult pe lumea asta şi ea voia să fie în cu totul altă parte, doar cu ea, pe picioarele ei. Dar picioarele ei erau încă ale lui. Citise despre schimbări, ştia că vor veni la momentul potrivit. Poate dacă şi-ar fi dorit suficient de mult, poate aşa avea să i se împlinească dorinţa. Închise ochii şi suflă în lumânări.

***

De câteva zile visa, acelaşi coşmar în care soţia lui se desprindea de el şi pleca. O dâră de sânge rămânea în urma ei. Dâra aia roşie se făcea un lac în care îşi vedea figura îngrozită şi pe Lara, pe malul celalălat, privindu-l. Îi arăta ceva şi plângea. Se uita în lac şi-şi vedea gaura din piept. Se trezea speriat şi transpirat. Îşi pipăia pieptul. Se liniştea. Avea să fie bine. Acum era pregătit. Vor fi cei mai frumoşi ani din viaţa lui.

Când a văzut primele semne ale apariţiei Marinei, a-nceput să-i vorbească. Încet, încet, visele au dispărut. Începea o nouă viață.

***

Pe Lara o iubise enorm, chiar şi atunci când începuseră certurile. Ea era cea care dăduse sens vieţii lui singuratice. Cei mai frumoşi zece ani, cei mai plini de sens şi de lumină. Nu simţea regrete, nu mai era nici trist. În ziua în care Lara s-a desprins de el, dezamagirea, tristeţea s-au stins. Erau în inima ei dreaptă şi au dispărut repede sub entuziasmul noii sale vieţi. Dar cât a putut să sufere în acele ultime zile… Nopţile, când Lara era pierdută printre vise, se întreba dacă nu cumva stările de deznadeje, ţipetele şi nevoia ei de independenţă erau mai rele decât singurătatea pe care o îndurase. Așa păreau. Durerea prezentului eclipsează trecutul, își spunea. Încerca totuși să-i dea și ei din puterea lui.

–          Vei fi singură, o să vezi! De ce nu vrei să ne bucurăm de ce mai avem? Astea sunt momentele ultime, zilele în care ne putem îmbrăţişa şi visa împreună. Acum când ne putem uni trupurile într-un fel atât de intim, de fierbinte, acum tu vrei să treacă timpul mai repede?
–          Am obosit, dragul meu. Am nevoie de spaţiu, am nevoie să fiu cu mine.

Nu ştia să spună mai multe. De fapt, nici nu ştia ce voia cu adevărat. Necunoscutul o atrăgea. Pe el îl avea de atâta timp, îl cunoştea până la ultimul fir de păr. Tot ce era el, era şi ea. Îl iubea, nici nu ştia alt sentiment, dar tocmai curiozitatea faţă de ceea ce era dincolo nu îi dădea linişte. Se desprinsese şi el din cineva. Plecase cu o inimă dreaptă, la fel, din curiozitate. Dar ea nu putea fi cum fusese el, nu mai avea răbdare. Se simţea ca un peşte în acvariu, umbra cuiva. Voia să vadă lumea fără a ţine cont de celălalt. Şi ziua aceea urma să vină.

Cristian se mulţumea să o ţină în braţe când aceasta aluneca în somn. Îi privea genele lungi, evantaie întunecate, îi desena conturul feţei, cu sprâncenele arcuite şi nasul drept, parcă retezat în grabă de un sculptor neglijent. Nasul ăsta obraznic îl făcuse să-şi simtă genunchii ca de plastelină în acele prime zile. Se topea şi acum când o vedea râzând şi expunând printre buzele cărnoase dantura aia perfectă, ca de porţelan. Ar fi vrut ca ultimele zile să fie liniştite, să se iubească, să-i sărute fiecare parte a corpului, fiecare membru şi adâncitură. Corpul ei era născut din corpul lui, perfecţiunea ei apăruse din imperfecţiunile lui. Cine s-ar fi gândit că dintr-un trup colţuros ca al lui, va ieşi o pirpirie ca ea, o fecioară albă, cu sâni micuţi, dar fermi, cu talie subţire şi fese bombate. Ar fi zis la un moment dat că va avea picioare butucănoase, dar nu, erau subţiri, fine, numai bune de mângâiat.

În ziua în care era deja pe picioarele ei, se trezi îmbraţişat. Era lipită de el şi îi simţea cele două inimi bătând cu putere.

–          Eşti un om bun, Cristian, atât de bun. Iar eu, eu sunt o nemernică, mă gândesc numai la plecare, la clipa în care mă voi desprinde de tine. De ce nu sunt ca tine?

Lara îl strângea la piept cu mâna liberă, cealaltă era în pieptul lui, captivă încă. Aluneca afară, puţin câte puţin.

–          Nu sunt mai bun decât alţi oameni şi nici tu mai rea decât alte femei. Suntem la fel…
–          Cum la fel? Nu, eu, uite, eu vreau să plec, tu să ne mai iubim puţin.
–          Ai luat din mine curiozitatea, Lara, dragă. Am fost şi eu aşa. Am plecat cândva, aveam entuziasmul tinereţii, aveam două inimi. Altfel pleci în viaţă când ai cele două inimi. Acum eşti la fel, aşa cum am fost eu o dată.
–          Aş vrea să nu te doară plecarea mea, aş vrea să pot fi altfel, îi zise Lara în şoaptă.

Nu l-a durut. Când ea s-a desprins de el, s-a simţit mai uşor, s-a simţit liber. Realizase ceva în viaţa asta, îi dăduse viaţă ei, făptura asta minunată, şi era fericit, împlinit. Ea era pe picioarele ei, pe drumul ei. Va afla şi ea, cândva, cum e să iubeşti până să rămâi fără inimă.

***

Marina era o splendoare de fată. Părul îi curgea pe umerii rotunzi ca râuri de aramă. Avea pielea stropită de picuri roşiatici, obraznici, şi ochii-i erau bucăţi de cer senin de vară. Venise pe lume în luna lui cuptor. O adora. A crescut cuminte la pieptul lui. Asculta poveşti şi lăcrima la finalurile triste. Îi spunea mereu că nu va pleca, că ea va sta lângă el până ce va închide ochii pe vecie. El râdea de naivitatea ei. Fata l-a iubit, apoi, după ani, i-a plâns şi lui finalul. Îşi apăsa pieptul plin de inima lui stângă şi lacrimi îi curgeau încetişor pe obraz.

______________________________________________

Text scris pentru Creative Writing Sundays
Scriitor invitat: Florin Iaru
Tema: Ultimele zile ale unui cuplu în pragul separării definitive

Povestirea a fost publicată în Revista de povestiri (iunie, 2014).

Mai multe povestiri aici.

The post Două inimi. Poveste scurtă first appeared on Andreea Ban.

Cei doi bărbați așteaptă să fie chemați. Au ajuns mai devreme. Discută în șoaptă aruncând din când în când câte o privire către secretară. Femeia nu le acordă atenție. Privește monitorul calculatorului și apasă câte o tastă la răstimp de câteva zeci de secunde. Țârâitul telefonului atrage privirile celor prezenți. Secretara îi invită pe cei doi în biroul domnului avocat.

Bărbații intră în birou. Sunt invitați să se așeze. Pe peretele din spatele avocatului este agățat un tablou impunător. Un vulcan fumegând tronează în mijloc. Surprinzându-le privirile, avocatul le spune că e locul în care dorește să revină cândva, este vulcanul Arenal din Costa Rica, o adevărată minune a naturii. Bărbații îl ascultă indiferenți, apoi trec la subiect. A venit timpul ca avocatul să tragă anumite sfori pentru ca șeful lor să fie eliberat. Avocatul își aprinde o țigară și suflă fumul spre tavan. Pictura din spate pare a fi o fereastră și, dincolo de ea, vulcanul începe să arunce roci incandescente. Cei doi, iritați de atitudinea indiferentă a avocatului, încep să amenințe. Bărbatul din fața lor se ridică de pe scaun și se apropie de ei. Nu pot, spune. E vinovat. Cu fiecare amenințare pe care o primește, avocatul începe să respire din ce în ce mai rar. Pielea își pierde culoarea și mâinile îi tremură. Țigara cade pe jos, lăsând scântei în urma sa. Cei doi ridică pumnii în aer, însă avocatul încetează să mai respire. Îi privește fix pentru câteva secunde și cade pe spate.

Vulcanul e din nou doar o pictură. Avocatul este alb precum camașa de pe el.

*

O fetiță merge pe cărarea de lângă lac. Cară după ea un ghiozdan jerpelit. Căciula roșie îi acoperă ochii și e nevoită să ridice bărbia pentru a privi înainte. Se oprește pe marginea apei și își cufundă mâna în apă. O retrage repede. E fierbinte. Sticla cu apă îi este goală. Trebuie să ajungă acasă. Se întoarce la cărare și merge mai departe, privind spre apus. Soarele se ascunde după munte. Ultimele raze par a fi flăcări. Un tremur îi străbate fetei tot corpul. Trebuia să o asculte pe bunica și să nu mai plece singură în vale. Grăbește pasul. Tot privind în spate se împiedică și cade. Căciula i se rostogolește în lături și un firicel de sânge se prelinge pe piatra de care s-a lovit. Chipul rozaliu al fetei este alb. Albul norilor de deasupra, al aburilor care se văd în jurul muntelui. Din depărtare se aude zgomotul unui motor. O mașină se apropie.

*

Un bătrân merge pe șoseaua pustie. Chitara de pe umărul lui pare la fel de veche ca el. Bătrânul ține în mână o fotografie îngălbenită de vreme. O privește o datăla câteva minute. Cu cât se apropie de munte, cu atât privește mai des fotografia. Un zâmbet i se ivește în colțul gurii. Cutele din jurul ochilor i se strâng într-un evantai de ani. Visează de atâta timp la momentul ăsta și acum, uite, e chiar în fața lui. Se oprește pentru a-și trage sufletul și frânturi de amintiri îi trec prin fața ochilor. Când vei simți o durere puternică sau poate o supărare mare, atunci vei ști ce să faci. Muntele te va chema la el. Asistenta aceea drăguță îi lăsase o fotografie. Un munte pierdut în nori, cu bulgări aurii odihnindu-se la poalele lui. O minune a naturii, asta era. Când el era la cel de-al patrulea atac de cord, soția lui s-a stins din viață. Un somn adânc din care nu s-a mai trezit, atât a fost. A văzut-o cum zace acolo, în pat, albă ca varul. Nu putea face nimic. Nici măcar să moară. A plecat în căutarea minunii. Amintirea îi dă fiori reci pe șira spinării. Pornește mai departe însă, cu fiecare pas, îi este tot mai greu să avanseze. Simte chitara grea. Se lasă în genunchi în mijlocul șoselei și lacrimile încep să-i alunece pe obrazul alb. Când cade, se aude un sunet sec. Fotografia este mototolită între degetele încleștate pe ea.

*

O femeie însărcinată citește pe o bancă, în parc. Vântul adie ușor și îi saltă poalele rochiei. Ridică privirea din când în când și se uită la copiii care aleargă pe alei. Mâna i se așază involuntar pe burta proeminentă și zâmbește. În fiecare zi merge în parc și stă pe aceeași bancă. Obișnuia să stea acolo împreună cu iubitul, să-și povestească despre trecut, să-și facă planuri de viitor. Tot acolo l-a văzut căzând toamna trecută. A căzut și nu s-a mai ridicat. L-a privit neputincioasă cum se albește. Când a ajuns ambulanța, era prea târziu. Acum, copilul parcă-i citește gândurile. Începe să dea din piciorușe facând-o să se îndoaie de durere. Femeia scapă revista din mână și paginile sunt fluturate de vânt până la pagina cu vulcanul. Același vulcan despre care îi vorbise el în acea zi oribilă. Se întinde pe bancă și își privește mâinile. Îi sunt amorțite. Copilul s-a liniștit. Femeia este cuprinsă de panică. Nu-l mai simte pe cel mic. Își caută telefonul și sună. Are nevoie de ambulanță. Câteva minute mai târziu, un băiețel aleargă speriat la bunica. Îi spune dintr-o suflare ca tanti care citea e albă ca hârtia și nu respiră.

Mâna femeii strânge în pumn articolul din revistă.

*

Un grup de bărbați îmbrăcați în halate albe stau în jurul mesei. Trebuie să ia o decizie. Ultimele teste au ieșit bine. Aceasta pare a fi singura soluție de a salva omenirea, deși sunt șanse foarte mari ca unii să nu fie de acord. Ușa sălii de ședințe se deschide și intră directorul împreună cu Femeia de Gheață, așa îi spun ei psihoterapeutei. Ea a fost prima care și-a dat acordul ca, în cazul în care va păți ceva, să se facă teste pe ea. Cu un an în urmă a făcut un atac de panică și inima i s-a oprit. Pielea i-a devenit albă, la fel de albă ca a celor care mureau zi de zi în lume. Dar ea și-a dat acordul. Globulele roșii care fuseseră mâncate de cele albe – asta susțineau ei – i-au fost înlocuite cu globule albastre. Cercetătorii de la Institutul Internațional de Hematologie au găsit soluția, însă aceasta a fost respinsă în repetate rânduri de Conducere, argumentându-se că folosirea globulelor albastre ar fi încălcat regulile și ar fi adus întreaga lume în pragul nebuniei. Cercetările au continuat, însă aceste globule păreau a fi singura șansă de salvare. Când Eliza Ghețea s-a stins din viață, au profitat și au făcut primul test pe o ființă umană. Inima și-a revenit aproape instantaneu. A pompat lichidul albastru cu o oarecare dificultate, însă starea ei se ameliora văzând cu ochii. După cinci zile Eliza a deschis ochii. Starea ei era bună. Dacă nu ar fi avut pielea aceea albăstruie, nimeni nu ar fi zis că în urmă cu câteva zile murise de Moartea Albă.

— Doamnă doctor, trebuie să folosim globulele albastre, știți bine că e singura soluție, zice unul dintre bărbații de la masă.

— Da, știu asta, însă Conducerea nu este de acord tocmai pentru că rezultatul folosirii globulelor este o aberație. Credeți voi că vor fi de acord să arate… așa ca mine? Priviți-mă! Voi știți că sunt tot eu, dar dacă m-ar vedea cineva pe stradă, un om obișnuit, ce credeți că s-ar întâmpla?

— Eu zic că ar prefera asta decât moartea, zice directorul.

— Și totuși, Conducera nu este de acord, adaugă femeia.

— Ce altă soluție avem? întreabă un doctor.

— Găsirea cauzei. Asta e soluția. Dacă vom ști cauza, vom ști ce decizie să luăm. Am vorbit cu inspectorul care cercetează împrejurările în care au avut loc morțile și se pare că toate au în comun două lucruri: starea subiectului – panică, depresie, durere, și muntele. Vulcanul Arenal din Costa Rica.

— Cum adică vulcanul?

— Da, fiecare dintre subiecți avea o oarecare legătură cu acel vulcan. Unii nici nu știau că ar fi vulcan. Eu, de exemplu, credeam ca e un simplu munte. Înainte de… ei bine, înainte de a muri, îl visam. Mă visam mereu în drum spre munte și mă trezeam de fiecare dată când apăreau nori de fum sau foc în jurul meu. Nu m-am gândit niciodată la însemnătatea acestor vise până nu am vorbit cu inspectorul.

— Și ce este de făcut?

— Așteptăm. A strâns o echipă și va pleca să vadă ce se ântâmplă acolo.

— Dar oamenii aceia… crezi că vor rezista? În fiecare zi apar alte și alte cazuri.

— Nu știu de bătrân și de copilul femeii însărcinate, dar ceilalți sigur vor rezista. De fapt, e posibil să o pierdem și pe cea mică. Lovitura la cap a fost destul de gravă.

*

Șapte siluete negre privesc în jos de pe creasta vulcanului. Pe fundul craterului se vede o lumină roșie. Nu e țipenie de om, nici vântul nu se aude.

— Poate că ar trebui să cobor eu, spune Eliza.

— În nici un caz! Știi bine că nu am fost de acord să vii cu noi, d-apoi să te trimitem la înaintare.

— Dar eu am murit deja, ce pot să mai pățesc?

— Nu! zice inspectorul apăsat.

— Atunci vino cu mine.

Douăzeci de minute mai târziu, cei doi privesc sfera lichidă ce plutește în inima vulcanului. E înconjurată de o substanță lipicioasă care, de la distanță, aduce cu un nor de fum alb. Eliza se apropie. Când inspectorul încercă să o oprească, îi simte mâna rece. Se întoarce către el și îl privește de aproape.

— Trebuie să pleci. Acum! Ești foarte palid.

— Nu plec fără tine, zice bărbatul, cu o voce tremurândă.

— Pleacă, eu sunt bine. Nu mai are ce să-mi ia.

Eliza îl privește pe inspector cum se retrage și revine la „subiectul” ei. Substanța din jurul sferei se lipește de ea pentru câteva secunde, dar se retrage din calea ei. Îi lasă un culoar până la sferă. Eliza își lipește palma de globul acela lichid și simte o bătaie repetată, ca un puls. Mâna îi intră în glob și acesta începe să tremure tot mai tare, ca o gelatină. Eliza mai face un pas. Buzele ei schițează un zâmbet, de parcă ar primi răspuns. Formulează întrebări în gând și zâmbetul îi crește încet-încet. Când ajunge în mijlocul sferei, femeia râde în hohote. E pentru prima dată, după foarte mult timp, când râde cu atâta poftă. Își imaginează cum va arăta lumea peste câteva zeci de ani.

*

— Soluția, singura soluție de fapt, sunt globulele albastre, zice femeia.

Un murmur umple sala de conferințe, dar privirea ei rece îi reduce pe toți la tăcere.

— Vulcanul nu se va opri și nici noi nu avem cum să-l oprim. Nu va erupe niciodată, deci nu e un pericol din punctul ăsta de vedere. Visele, halucinațiile și dorința cu care ne-am trezit fiecare dintre cei care am murit, de a merge către el, au fost date de substanța aceea care s-a așezat în crater. Este un fel de ființă venită din altă galaxie, care a găsit în noi soluția problemei cu care se confruntă speciile de acolo. Globulele noastre roșii.

Tace o clipă pentru a-și trage răsuflarea, apoi continuă:

— Noi suntem salvarea lor, așa cum globulele albastre sunt salvarea noastră. După cum vă poate confirma și inspectorul aici de față, cu cât ești mai aproape de acea substanță, cu atât crește starea de panică, inima începe să pompeze din ce în ce mai tare pentru ca apoi să se oprească. Gobulele roșii sunt extrase din corp, absorbite de acea substanță. Este un fenomen pe care nu am reușit să mi-l explic.

— Dar, mă scuzați doamnă doctor, nu putem să exterminăm acea… substanță, materie, ce-o fi?

— Nu. Încercarea asta ne va induce starea de teamă și teama ne duce mai aproape de moarte. Mă rog, aceia care sunt cuprinși de teamă vor fi atrași de vulcan și, mai departe știți povestea.

În sală se lasă o tăcere adâncă.

*

O femeie cu un copil de mână intră în biroul avocatului. Are pielea de un albastru-palid, ușor sidefie. Îl sărută pe bărbat și lasă copilul să sară în scaunul de la birou. În spatele scaunului, pe perete, se vede același vulcan fumegând. Biroul e neschimbat, mai puțin oamenii care îi calcă pragul. Tot mai puțini oameni normali îl vizitează. Majoritatea sunt albaștri. În curând, avocatul o să se întrebe ce înseamnă, de fapt, să fii normal, care sunt criteriile normalității.

Copilul se învârte în scaun mormăind un cântecel. Femeia îi privește pe amândoi,  mulțumind în sinea ei acelui munte-vulcan care i-a adus împreună. Au murit și au pășit împreună într-o nouă viață. O viață ca un cer de primăvară.

Povestire aleasă de Michael Haulică la Creative Writing Sundays (2014), la tema „ce ar fi dacă”, și publicată în revista Argos nr. 8 / 2014.

__________________________________

Foto: Gimel Volcano Costa Rica – wallpapers, pictures, photos (zastavki.com)

The post Vulcanul, o poveste scurtă first appeared on Andreea Ban.

Mergeam de câteva ore pe șosele de țară, drumuri ce păreau a fi uitate de lume. Încetasem să privesc câmpiile și copacii, casele și curțile. Erau toate la fel, cenușii, fără viață. Am căutat o vreme să văd ceva mișcându-se, un om, un animal. Nu era nimic. Nici măcar o frunză uscată nu mi-a atras atenția. Timpul încremenise în jurul nostru. Mi-am sprijinit capul de geam și am închis ochii. Mi-am imaginat cum ar fi ca pe acel drum pustiu să ne găsim sfârșitul. Nimeni nu ne va auzi țipetele, nimeni nu va sări să ne scoată din măruntaiele mașinii. Ne vom stinge acolo, într-un sat uitat de lume sau pe un câmp înghețat.

Am revăzut scena de zeci de ori, mașina aleargă cu viteză de la un sat la altul, noi ne minunăm de ceața care se lasă și povestim scene de groază cu ființe ce trăiesc într-o mare de alb. Râdem, muzica se aude în difuzoare cu un bubuit surd, ca o inimă. Bum, bum, bum. Privirea îmi fuge pe bord și-i spun să o lase mai moale. Mașina parcă plutește. Drumul e drept. Am intrat într-un sat și pare că mergem la pas. Privesc fiecare curte cu atenție. Ceața atârnă de crengile copacilor, pe garduri, în curțile oamenilor – dacă sunt oameni aici. Vreau să ieșim mai repede. Nu mai pot respira. Mașina prinde iar viteză, nu mare, dar suficientă încât să nu fie timp să ocolim acel dâmb. Ne pierdem în ceață și nu aud decât bubuitul de mai devreme. Încerc să-i prind mâna, dar nu mai e nimic acolo. Văd alb. Într-una dintre variantele imaginate cineva mă trage afară. Îi simt respirața aproape de ureche atunci când își înfășoară brațele în jurul meu. Nu are sens. Nu trebuia să fie nimeni în jur, doar noi și albul de după.

Nu am povestit nimănui cum, de nicăieri, a apărut cineva care să mă salveze din propria fantezie. Am încercat să pun pe hârtie acea poveste, dar totul se oprea la momentul în care eram înghițiți de alb. Nu-i găseam un început, nici un sfârșit potrivit. Mi-ar fi plăcut ca acela să fie sfârșitul, dar nu a fost să fie. Cuvintele vin când vor ele, iar de data aceasta au rămas departe de mine. Am lăsat povestea într-un sertar al minții. Nimeni, nici măcar prietenii cei mai apropiați nu aveau să afle vreodată la ce mi-au zburat gândurile în acea călătorie.

***

Într-una dintre zilele lui martie, o fostă colegă de liceu a pus la cale o întâlnire. Nu ne mai văzuserăm de peste douăzeci de ani. Știam că unele dintre fete erau măritate, altele aveau și copii. Am reușit cu greu să găsim o zi potrivită, o zi în care fiecare dintre noi să putem evada din prezent pentru o întâlnire cu trecutul. Oare cum sunt acum? Mai sunt fetele pe care le știam sau viața le-a transformat? Voi regăsi în ochii lor lumina de odinioară? Cu cât mă gândeam mai mult la ziua întâlnirii, cu atât emoțiile erau mai mari. Îmi aduceam aminte de fiecare dintre ele, culoarea ochilor, felul în care râdeau, cum își plecau privirile, pe cine iubiseră și viitorul la care visau. Acum eram în acel viitor și singura teamă pe care o aveam era că nu voi regăsi lumina pe care o văzusem cândva în ochii lor. Ne-am întâlnit într-o seară, la finalul lui martie. Una câte una, am ocupat locurile de la masă. Le-am îmbrățișat pe toate și îmi venea să țip de bucurie, o bucurie pe care nu o mai simțisem de mult. Eram din nou fetele din liceu, dar cu gențile doldora de experiențe adunate de-a lungul anilor, iar lumina era acolo. Cine mai trebuie să vină, am întrebat? Mi s-a spus că eram toate. Nu, suntem unsprezece la masă, noi eram doisprezece. Fetele s-au uitat una la alta, au zâmbit și mi-au spus că nu am fost niciodată doisprezece. Am zâmbit și eu, dar mintea îmi era în altă parte. Făcusem rezervarea pentru doisprezece persoane, în amintiri eram mereu doisprezece, iar acum aflam că amintirile mele nu erau cele corecte. Oare în ce privințe mă mai înșelasem?

În zilele următoare am căutat poze din vremea liceului. În niciuna dintre ele nu eram toate. Ba zece, ba șase, ba trei, ba opt fete. Niciodată unsprezece sau, cum știam eu, doisprezece. Dar oricât aș fi încercat să mă conving că păstrasem o amintire eronată, cu atât îmi apărea în minte umbra unei colege al cărei nume nu reușeam să mi-l amintesc. Am avut mereu o problemă cu numele, nu am reușit să le rețin de la prima întâlnire sau, dacă reușeam să le rețin, șansele erau foarte mari să le uit după un timp. Dar fețele, ei bine, cu fețele era o cu totul altă poveste. Îmi puteam aminti figurile străinilor dacă îi vedeam pentru a doua oară, indiferent câți ani trecurseră. Mi s-a întâmplat să mi se facă cunoștință cu o fată al cărei nume nu mi-l aminteam, dar pe care o văzusem într-o stație de autobuz, cu niște ani în urmă. I-am spus asta și, mirată, mi-a spus că e posibil să fi fost acolo, nu își mai aducea aminte, dar, da, avea o haină verde cu un buzunar galben și unul portocaliu și anul acela fusese prima dată când purta breton. Nu îmi dădeam seama de ce nu îmi puteam aminti chipul colegei, a doisprezecea colegă de clasă. Tocmai acesta era motivul pentru care nu le-am contrazis când mi-au spus că nu am fost niciodată doisprezece.

Am încercat să-mi ocup mintea cu altceva. Fiecare zi era copia celei din urmă. Dimineața mă trezeam greu, după o noapte cu vise pe care nu mi le aminteam. În drum spre serviciu nu îmi ridicam privirea din carte, urmau apoi opt ore lungi, cu pauze puține, de butonat. Uitam să mă ridic de pe scaun, să răspund la telefon sau să respir. Plecam apoi spre casă și, pe drum, îmi veneau în minte frânturi de povestiri pe care le-aș fi putut scrie. Acasă, totul se pierdea. Uneori îmi puneam un pahar cu vin și priveam cerul de pe balcon. Acolo mi-ar fi plăcut să fiu, departe, printre stele. Aș fi vrut să fiu în locul în care zilele sunt diferite, în care sunt mai mult vie decât moartă, locul în care știu să respir. Timpul zbura și venea o nouă zi. Într-una dintre aceste zile am primit un mesaj pe telefon. Una dintre colege mă invita la o cafea, voia să mă întrebe ceva. I-am răspuns două zile mai târziu. Știam că voia să mă întrebe de acea colegă. Pur și simplu, știam.

Ai spus că eram doisprezece, a rostit ea după ce ne-a fost servită cafeaua. Spune-mi mai multe. Eu nu sunt sigură că am fost unsprezece. Nu le-am putut contrazice, dar nu îmi pot lua gândul de la asta. Poate că nu sunt nebună, mi-am spus. Ei i-am zâmbit. Ești sigură că vrei să-ți spun ceva de care nici eu nu sunt sigură? Nu era sigură, dar era curioasă. I-am povestit despre umbra de care îmi aduc aminte, de chipul pe care nu reușesc să-l văd, de toate celelalte chipuri pe care le văd, deși nu ar trebui. M-a întrebat dacă am încercat să scriu. Nu fuseserăm apropiate în liceu, dar își aducea aminte că scriam. Își mai aducea aminte chipul meu când profesoara îmi lăuda poveștile, știa că îmi plăcea să scriu. M-a întrebat dacă mai țineam jurnale. Nu îmi aduceam aminte să-i fi povestit de jurnalele mele. I-am spus că am încetat să mai scriu în jurnal când am terminat facultatea. Am scris în schimb o carte, dar nu am avut curajul să o public. Am scris povestiri citite doar de prieteni, dar pe care le-am distrus cu niște ani în urmă.

De ce îi povesteam toate astea? Am privit-o în ochi și o amintire a ieșit la suprafață. Stăteam amândouă pe terasă și fumam. Priveam cerul și suflam fumul spre stele. Nu îmi aduceam aminte cum ajunsesem la ea, dar eram acolo, pe terasa blocului, într-o noapte cu stele și povesteam despre viitor. O ascultam și îmi doream să țin minte fiecare cuvânt pe care îl rostea. Era îndrăgostită și povestea ei parcă era ruptă dintr-o carte. Nu vei spune nimănui, da? Promiți? Am promis, dar mintea mea încerca să rezolve un puzzle. Noi suntem aici, tu mi-ai povestit despre o colegă pe care nu o putem vedea, nici tu nu ești sigură că o vezi. La un moment dat ea va dispărea din viața ta, dar tu nu vei înceta să te gândești la ea, dar știi că vă veți revedea mai târziu, mult mai târziu, și totul va fi alb și frumos. Am întins mâna și i-am atins degetele. Cuvintele i-au înghețat pe buze, iar eu auzeam doar bum, bum, bum. Mi-a fost teamă să-mi retrag mâna, teamă ca ea să nu dispară, teamă ca muzica să nu se oprească, teamă să nu fiu nevoită să închid o nouă poveste în sertar.

Te va salva, mi-a spus. Tu crezi că e doar imaginația ta, crezi că mintea îți joacă feste. Dar nu e așa. Ce ai văzut chiar s-a întâmplat, dar mai târziu, în viitor. Și acel viitor nu e departe. I-ai simțit respirația, nu-i așa? O priveam și încercam să-mi aduc aminte când i-am povestit despre fantezia mea. Bubuitul pe care îl auzeam era din ce în ce mai aproape, urca din piept spre gât. Îl auzeam, îl simțeam. Bum, bum, bum. Nu am putut articula niciun cuvânt, dar ea a continuat. Și eu i-am simțit respirația pe obraz, eram pe terasa blocului unde am locuit în copilărie. Stăteam pe margine, așa cum stătusem atunci, în liceu. Priveam cerul și îmi doream să ajung printre stele. Printre oameni nu-mi găsisem rostul. Mă gândeam la iubirea pe care o simțisem cândva și care, cel mai probabil, fusese pentru o persoană care nu exista. Dacă ea nu exista, atunci viața mea fusese o minciună. M-am ridicat în picioare și cerul s-a apropiat de mine. Un pas, de atât era nevoie, și stelele erau ale mele. Atunci i-am simțit respirația pe obraz. Am crezut că-i voi simți buzele, dar nu, era doar respirația caldă a cuiva. M-a prins de mână și am făcut un pas înapoi, și încă unul. Era ea, eram sigură de asta. Am stat mult timp acolo, privind în gol. M-am trezit dimineața, îmi era frig, iar mâinile îmi erau împreunate, dar nu ca pentru rugăciune. Păreau că atunci se întâlniseră pentru prima dată și se salvaseră una pe alta.

O priveam năucă. De unde îmi știa povestea? De ce povestea ei semăna atât de mult cu a mea? Am vrut să mă ridic, să plec, dar nu mă puteam mișca. A vrut să-mi ia mâna, dar i-am cerut să nu mă atingă. Bubuitul era acum asurzitor. Bum, bum, bum. Am dus mâinile la urechi și mi-am lăsat capul pe masă. Vedeam din nou drumul de țară, și ceața, și casele vechi, dărăpănate. În stânga mea era un bărbat cu chip frumos, fredona o melodie. În spate era un cuplu, îi știam de-o viață. Ea dormea, el se juca pe telefon. Ceața era din ce în ce mai deasă. Eram fascinată. Bărbatul din spate a spus că nu a mai văzut ceața ca aia de mult timp și că nu se știe niciodată ce monștri se ascund în marea de alb. A râs. Eu mi-am adus aminte de un film. Nu am spus nimic. Am privit către bord și am văzut cum viteza crește. Las-o mai moale, am spus. Cuvintele mi-au fost o șoaptă. Nu eram sigură că le-am rostit sau doar mi-am imaginat că le rostesc. L-am prins de mână pe cel din stânga mea. Atât am putut face înainte de a ne rostogoli în albul din fața noastră. Și apoi bubuitul a încetat. Respirația de pe obraz a fost de această dată o șoaptă, scrie povestea, mi-a zis, scrie și nu se va întâmpla.

Foto by darksouls1 via pixabay.com

The post Scrie și nu se va întâmpla. Ultima zi first appeared on Andreea Ban.

Am intrat în acel grup în perioada în care se anunța lansarea cărții sau cu puțin înainte. Pe atunci, Florin încă se ocupa de grup. Temele se schimbau de la săptămână la săptămână, iar eu sciam și citeam, scriam povestiri, citeam povestirile colegilor din grup. Nu mai știu de ce n-am mai scris, dar am rămas cu cititul. Florin s-a retras la un moment dat, dar Abel duce mai departe povestea Ficțiunilor Reale.

Zilele trecute am dat din întâmplare peste folderul în care mi-am salvat o parte dintre povestiri, iar unele s-au cerut (re)publicate. Le puteți citi mai jos. Nu îmi mai aduc aminte și temele, dar, la unele, nu e greu să vă prindeți despre ce e vorba.

Lectură plăcută!

Olandezul
Era un tip simpatic. Se însurase cu o româncă, pentru că na, româncele-s frumoase şi date dracu. O luase la el, în ţara lalelelor şi nu voia neam să prindă vreo boabă de română. Dar, cu timpul a învăţat trei cuvinte în limba nevesti-sii. Şi le zicea cu mândrie: mici met muştar ook bere.

Tabla înmulțirii
De câte ori greșeau o înmulțire, învățătorul îi punea să aleagă, o linie la palmă sau nota trei în catalog. Timp de o săptămână au avut cu toții palmele umflate și roșii. Atunci au înțeles sensul bărilor dintre bănci. Nicicând metalul nu le fusese mai bun prieten. Tabla înmulțirii? De neuitat.

Mașina mică
I-am promis că-l duc acasă. Am pornit motorul, am tras frâna de mână şi, după ce mi-am pus centura, am pus maşina în mişcare. Drumul era liber. Am accelerat. Motorul a-nceput să huruie. Mă întreabă de ce se aude acel zgomot. Dă muzica mai tare, îi zic. O dă. Acum se mai aude? întreb. Se face alb.

Becul
Corpurile luminau puternic. După un timp, cel mic s-a stins. A lăsat în urmă tristeţe, oftatul bătrânei şi multe găuri în pieptul început. După câteva zile electricianul a schimbat becul. Bătrâna a ciocnit corpurile de atâta fericire şi cel mare s-a spart.

Degetul mare
De câte ori voia să spună că este bine, că este în regulă, ridica degetul mare în sus. I s-a întâmplat apoi o nenorocire, şi-a prins degetul în strung şi a rămas fără el. Acum, când vrea să spună că totul e în regulă, arată cel mai mare deget care i-a rămas. Nu pricepe de ce se supără lumea.

Îngerul păzitor
L-am privit cum se îndreaptă spre gaura de canal. Nu i-am spus nimic. Pedala ca nebunul. Aş fi putut să-i şoptesc ceva şi ar fi ocolit lejer locul acela, dar la ce bun să fii îngerul păzitor al duşmanului tău dacă nu îi faci şi câte o poantă din când în când? Şi ce am mai râs apoi.

Mașinăria infernală
Dimineaţa sună cu răutate. Plec. Mă anunţă că am mesaj, răspund. Primesc mail, răspund. Prietenii stabilesc întâlnire la bere, spun da. Sună, răspund. Îl uit pe masa de la bucătărie, panică. Seara la bere, stăm cu toţii relaxaţi şi ne butonăm maşinăriile infernale. Frumoasă viaţa. Suntem conectaţi.

În tren
Trenul se târâie de la o stație la alta. Am terminat de citit cartea și vocile încep să se audă. “Cine crezi că o mai ia p-aia? A fost măritată, are copil”, zise o dudie către alta. “E, cum cine, o ia unu’ cu copil. Mai sunt și bărbați lăsați de” și îmi pun repede căștile. E liniște. Liniștea urlă.

Surpriză
Mi-am pierdut ochelarii. Sunt uitucă, recunosc. Îi las pe unde apuc, aşa, din cochetărie. Văd câte un tip simpatic şi îi dau repede jos de la ochi. Nu mă simt tocmai în largul meu cu un strat de sticle pe faţă. Acum îmi pun mâna în cap de exasperare şi, surpriză, uite ochelarii.

Caniculă
Ne uitam unul la altul şi transpiram. Cuvintele se încăpăţânau să rămână ascunse. Îmi frământam mâinile şi parcă i-aş fi spus ceva despre ochii ăia-ntunecaţi. La următoarea zdruncinătură a tramvaiului m-am topit în braţele lui. O babă a râs în barbă: ”uite ce face canicula”.

Ea
Aburii cafelei se amestecau cu ceaţa dimineţii. Alergătorii matinali o ştiau. Era tipa cu ochelari de soare, fără zâmbet, fără expresie. Credeau că e vreo dilie care aşteaptă răsăritul zi de zi. Ea doar îl simţea. Aştepta ca razele să-i sărute pielea. Nu ştiau că dincolo de ochelari erau lacrimi.

Ceață
Am deschis ochii şi m-am uitat pe geam. Alb. Nu vedeam nici măcar copacul din faţa blocului. Am deschis geamul şi albul a-nceput să se reverse în cameră. Am privit vălătucii cum se insinuează prin toate ungherele şi apoi am strigat: să nu cumva să mai fumezi afară, orbeşti oraşul.

Act divin
Nu, în mintea lui nu este vinovat, zise femeia privind hârtiile de pe masă. Cum nu, doamnă? A ucis cu premeditare, se răsti avocatul. Da, e adevarat, reveni femeia, dar el crede, ba nu, e convins ca a-nfăptuit un act divin. Da, clar, adăugă avocatul, a curăţat-o de păcate şi de organe.

Bunica
Mă plimb pe strada plină de toamnă. Inspir aerul impregnat cu fum și mă văd acolo, pe câmpul plin de maci. Parcă ieri alergam și râdeam, pentru ca mai apoi un trosnet să crape fereastra bunicii. O clipă, ochii aceia plini de lacrimi au spus “nu vă voi vedea crescând”. Încă îmi bântuie nopțile.

Fulgi
Privesc dansul fulgilor de dincolo de geam. Sunt mici, sunt mari, sunt mulţi. Unul se lipeşte de geam. Se uită curios la mine. Fac un pas în spate. I se alătură unul mare, e umflat de râs. Poate am ceva pe faţă. Vine altul, râde şi el. E haos acolo. Să vă topiţi cu toţii, strig şi trag perdeaua.

Tatuaje
Nu îmi puteam lua privirea de la ea, de la tatuajele ei, brăţări în versuri. Într-o zi m-am apropiat şi i-am cerut să îmi dedice şi mie un vers pe care să mi-l aşez la gât, colier nepreţuit. A râs. M-a întrebat ce am păţit, de ce voiam sa fac asta. Am observat apoi cicatrcele de sub tatuaje.

Zâmbet
Privesc în oglindă şi zâmbesc. Ochii îmi plâng, dar faţa îmi zâmbeşte de la o ureche la cealaltă. Strâng lama în mână şi adâncesc zâmbetul. Încă puţin. Zâmbeşte şi vei fi fericită, mi-au spus. Zâmbesc, dar nu simt nimic. Negrul de la ochi se amestecă cu roşul zâmbetului. Faţa mi-e o cicatrice.

Inima
Simt lama rece cum îmi spintecă obrazul. Vreau să mă zbat, să urlu, dar mâna aceea murdară îmi strânge gâtul ca-ntr-o menghină. Un șuvoi fierbinte de roșu se scurge amestecându-se cu lacrimile. Nu simt durere, doar gust de fier. “Vei zâmbi mereu” , îmi șopti în ureche. Respirația mi se acceleră și inima, inima urma să iasă din cușca ei. Mi-a spus ca o va elibera.

Cafea
Cafea neagră. Cer albastru. Gândul zboară la ape turcoaz, la valuri până la cer și pietre albe. Sărutări sub clar de lună, pași de dans pe nisipul ud, gemete dincolo de draperii. Artificii înfloresc aproape de stele. Aburii cafelei se ridică și-nlănțuie gândul. Devine cenușiu, devine trist.

Anul nou
De câte ori închid ochii simt cum mă duc în gol, cum gaura aceea neagră mă înghite cu totul şi mă scufund în lichidul puturos. Deschid ochii şi visul se topeşte. Gaura aceea de canal rămâne coşmarul meu de anul nou. Rămân cu ochii deschişi. La mulţi ani şi vise colorate să a(ve)m.

Dacă vi se pare interesantă ideea povestirilor foarte scurte, intrați în grupul Ficțiuni Reale. Puteți citi astfel de povestiri și puteți scrie poveștile voastre – reale sau inventate.

The post 20 de povestiri (foarte) scurte, reale sau inventate first appeared on Andreea Ban.

Nu îmi aduc aminte să fi vorbit vreodată cu ei. Erau verii mai mari de la șosea. Eu le spuneam frații Ceaușescu. Nu numai că purtau numele răposaților, Nicu și Elena, dar aveau și trăsăturile celor doi. Ceva la ei mă speria. Poate privirile reci, poate felul în care gesticulau, poate faptul că mă priveau de sus de pe gard când treceam prin fața curții lor. Atunci când mamaie se oprea să schimbe două vorbe cu mama sau tatăl lor, mă ascundeam după fusta ei și nu scoteam o vorbă. Îmi spuneau că sunt timidă. De fapt, eram foarte atentă la ce se discuta și urmăream fiecare mișcare de dincolo de poartă. Știam că ei sunt acolo și că mă urmăresc.

Când am ieșit pentru prima dată cu bicicleta pe șosea era cât pe ce să mă lovească o mașină. Pedalam ușor pe uliță când am văzut șapca de brigadier mișcându-se prin curte. Nu era tatăl, eram sigură de asta. Doar Nicu era suficient de înalt încât să poată fi văzut dincolo de gard. M-am ridicat de pe șaua bicicletei și am pedalat mai repede. Îmi imaginam că, dacă voi avea viteză suficient de mare, voi trece neobservată. Ulița se unea cu șoseaua la capătul curții, așa că nu trebuia decât să pedalez, să urc panta și să fac dreapta pe lângă șanț. Curtea lor era pe partea stângă. Fiind prima dată când pedalam într-o pantă așa abruptă, nu mă așteptam să fie atât de greu. Forța cu care pedalam nu a fost suficient de mare, astfel că la mijlocul pantei, în loc să avansez și să cotesc la dreapta, mă chinuiam pur și simplu să avansez. Am intrat pe șosea cu cea mai mică viteză posibilă, apoi, pentru că tot împingeam la pedale lanțul a pus în mișcare foaia și pinionul iar eu am avut impresia că îmi iau zborul. Claxonul pe care l-am auzit m-a speriat atât de tare, încât nu am mai fost în stare să iau dreapta sau stânga, am traversat șoseaua și am intrat pe ulița din față. I-am simțit privirea în ceafă, știam că m-a văzut și că va merge să mă spună mamei lui, iar mamaie mă va lua la ceartă cum voi intra pe poartă. Când am trecut înapoi, erau amândoi pe podișcă. Am oprit la șosea să mă asigur că nu trece nicio mașină, timp în care ei s-au oprit din discuția pe care o aveau. Îi vedeam cu coada ochiului cum mă privesc. Ochii ei mici îmi aruncau fulgere. Le simțeam cum mă ard. Mi-aș fi dorit să fie un zid mare între noi. Ei să nu mă vadă, eu să nu trebuiască să trec prin fața lor.

În ziua în care mamaie mi-a zis că mergem în vizită la verii de la șosea, am avut un atac de panică. I-am spus că nu vreau să merg, m-am rugat de ea cu cerul și cu pământul, dar nu m-a ascultat. Mergem, a zis. Verii de la șosea nu erau acasă. De fapt, îi vizitam pe părinți. M-am relaxat când am aflat că nu e nimeni care să se uite de sus la mine, care să mă disece din priviri. Ba chiar, mi-am luat libertatea de a mă juca prin curte cât timp femeile puneau țara la cale. Am intrat în vie, acolo unde îi vedeam adesea pe cei doi jucându-se și m-am uitat cu atenție la fiecare porțiune de pământ, la butucii de vie, la pietrele și jucăriile împrăștiate prin iarba de lângă gard. Nu căutam ceva anume, pur și simplu mă uitam și loveam cu piciorul când un bulgăre de pământ, când un borcan.

Întâi a fost mirosul greu. Ar fi trebuit să plec, dar ceva mă ținea în loc. Curiozitatea îmi era cu atât mai mare, cu cât mirosul era mai deranjant. La capătul viei era un boschet ce ascundea un maldăr de lemne, de șipci și araci. La prima vedere părea că cineva făcuse curat prin curte și pusese gunoiul în acel loc pentru a-l arde mai târziu. Dar era mai mult de atât. O bucată de tablă legată cu sârmă ascundea intrarea într-un fort. Am răsucit sârma și mi-am făcut loc printre șipci. Îmi tremurau genunchii, dar nu de teamă ci pentru că eram la un pas de marea descoperire. Aveam să le aflu secretul și atunci voi avea curajul să îi privesc în față. Dar mirosul acela…

Am descoperit un mic laborator. În fort erau alte câteva placaje, bucați de tablă și araci meniți să țină curioșii la distanță. Le-am dat la o parte cu grijă și am descoperit o groapă în pământ. Era ca o grotă în care puteai coborî pe niște trepte săpate în pământ. Nu se vedea nimic înauntru. Mirosul era greu, pământ și animal putrezit. M-am uitat în jur și, într-o oală de noapte, erau pitite niște bucăți de  lumânări arse și câteva chibrituri. Am luat chibritul și bucata cea mai mare de lumânare, era cam cât degetul mic, și m-am apropiat de trepte. Am scăpărat un băț de chibrit și am aprins lumânarea. Flacăra mică, tremurândă, a luminat intrarea. Scările păreau solide. Am pășit cu atenție având lumânarea într-o mână și chibritul în cealaltă. Se auzeau orătăniile din ogradă, găinile, gâștele și porcii. Erau sunetele care mă țineau în priză, afară era lumină și nimic nu avea să se întâmple cât timp le auzeam. Dar, la capătul scărilor, sunetul era mult estompat. Parcă intrasem într-un borcan cu vată. Și atunci am văzut-o. Pisica mă privea cu ochii ei mici și sticloși de pe perete. Parcă era un tablou fără ramă. Lăbuțele erau bătute în cuie, iar capul era aplecat în față cu ochii larg deschiși. Limba îi atârna în partea dreaptă și blănița de pe burtă părea a fi cusută. M-am apropiat de ea pentru a vedea mai bine, dar lumina care s-a reflectat în ceva mi-a atras atenția. Era un borcan. Conținutul lui mi-a întors stomacul pe dos. Nu voiam să mai văd nimic. M-am întors brusc și lumânarea s-a stins. Era întuneric beznă, zgomote slabe se auzeau de afară. Nu știu cum am reușit să aprind lumânarea iar, dar m-am trezit față în față cu chipul ei. Se uita la mine cu ochii aceia mici… ca ai pisicii, mi-am zis. Am întors privirea spre pisică, apoi iar spre ea. Nu puteam scoate nicio vorbă. A întins mâna spre mine, dar m-am tras înapoi. Eram la câțiva pași de scară. Din spatele ei s-a auzit un fâșâit, dar nu am mai așteptat să aflu dacă era el sau dacă era ceva acolo. Am fugit, am aruncat chibritul și restul de lumânare cât colo și mi-am făcut loc printre araci, am împins tabla şi am alergat prin grădină spre mamaie. Femeile s-au oprit din sporovăit şi s-au întors către mine.

– Ce-ai păţit, fată hăi? Cine te aleargă? m-a întrebat mamaie.

M-am oprit lângă ea şi încercam să îi spun ce am văzut, dar nu reuşeam să articulez niciun cuvânt. Scoteam nişte hârâituri de nu mai ştiam de mine.

– Te-am prins, se auzi o voce din spate.

M-am ascuns după mamaie şi am respirat adânc. Trebuia să vorbesc. Trebuia să spun ce era acolo, sub pământ. Tanti l-a întrebat pe Nicu ce s-a întâmplat iar el a dat din umeri.

– Nimic, ne jucam de-a prinselea pe păcăleli.
– Hai, duceţi-vă d-aci, zise mamaie şi mă împinse către băiat.

Nu ştiam ce să fac. Am rămas pe loc şi am dat din cap. I-am spus în şoaptă că vreau acasă, că mă ustură gâtul rău de tot. Mamaie şi-a pus dosul palmei pe fruntea mea, apoi s-a ridicat. Plecăm, a zis ea, apoi i-a şoptit ceva femeii care m-a privit cu subînţeles. Când am ieşit din curte, Nicu a salutat-o pe mamaie şi, privindu-mă, a zis că abia aşteaptă să mai trecem pe la ei. Are şi alte jocuri secrete… Nu am auzit restul frazei, eram deja pe uliţă, iar el vorbea încet. În noaptea aia am visat ca cei doi fraţi se plimbau prin pădure şi au fost mâncaţi de o pisică mare cât un urs. De data asta nu am mai ţipat, am dormit neîntoarsă.

Foto: Pexels.com

The post Verii de la şosea first appeared on Andreea Ban.

Stau cu ochii pe geam și visez că verdele de peste drum, verdele dintre blocurile vecine va fi și în fața blocului meu, visez că sunt parcări, că șantierul este înlocuit de liniștea de altădată. Apoi mă trezesc din visare. Am un drum de făcut.Cum spuneam, centrul e departe, dar am un avantaj. Autobuzele merg spre centru. Vin rar, e adevărat, dar nu e nevoie să schimb liniile. E un drum ce îmi permite să mă bucur de cel puțin patruzeci de minute de citit.

Zilele trecute eram cu nasul în carte. Trebuia să ajung la Romană și mă bucuram de povestea pe care o neglijasem în ultima perioadă. La fiecare stație urcau și coborau călători mai mult sau mai puțin gălăgioși. Unii îmi atrăgeau atenția, alții treceau neobservați. La Răzoare a urcat o doamnă trecută bine de a doua tinerețe cu o fetiță de mână. Autobuzul nu era aglomerat, așa că s-ar fi putut așeza oriunde. Fetița a cerut să stea în față. După câteva minute în care a stat cu nasul lipit de geam a cerut să se mute mai în spate, „acolo, la mijloc, uite cât loc este!”. Doamna cu care era, bănuiesc că bona căci îi spunea Mona, s-a supus dorinței copilului și au mers la mijlocul autobuzului. Puteam să le văd cu coada ochiului, deși aș fi preferat să nu, căci îmi perturbau lectura. Fetița se mișca când într-o parte, când în cealaltă, Mona se mișca după ea, sacoșa pe care o avea în mână fâșâia, eu reciteam paragraful. După vreo zece minunte am închis cartea și mi-am lăsat gândurile să zboare aiurea.

O frână puternică m-a scos din visare. Fetița se lipise de geam și striga la bonă: „s-au lovit, s-au lovit, s-au lovit”. M-am ridicat și m-am apropiat de geam. Cele două mașini erau făcute praf, dar oamenii păreau în regulă. Erau zguduiți bine, dar OK.

–        Să-ți începi săptămâna cu un accident, ăsta da ghinion, zise un domn, dar e numai vina lor. Nu mai învață nimic în școli…

Cuvintele i s-au pierdut printre murmurele din autobuz. Oamenii s-au așezat la locurile lor dându-și cu părerea despre vinovați. Fetița tăcea. Privea în gol și, din când în când își ridica ochii spre bonă vrând să spună ceva, dar cuvintele nu ieșeau.

–        Miru, hai să mergem pe scaun, îi zise femeia.

Eu deschisesem cartea, dar eram atentă la scenă. Copila nu părea a fi cea de mai devreme, era prea tăcută.

–        Dar accidentele sunt frumoase, Mona, spuse copila în șoaptă. Acela nu a fost un accident, au fost doar două mașini care s-au lovit. Nu s-au uitat înainte și au făcut poc.
–        Miru, a fost doar un accident, un poc mic, dar sunt bine, hai cu Mona să stăm pe scaun.
–        Nu, nu, nu a fost accident. Eu am fost un accident. Eu, nu mașinile!

Lăsasem cartea în poală și priveam când la copilă, când la bonă. Păreau a fi din două filme diferite. Ochii fetei erau sticloși, obrajii îi erau roșii iar bărbia îi tremura. Bona se bâlbâia. Mi-am pus căștile și am deschis cartea. Printre cuvintele care-mi curgeau în ureche se împleteau vorbele fetei, “accidente frumoase, lalala, accidente frumoase, la”.

Ies pe balcon ori de câte ori se aude o bubuitură, de câte ori se sparge o nouă porțiune de asfalt. Nu mi-am dorit să locuiesc aici. A fost un accident, cel de care râdeam în copilărie. Eu să stau acolo, ziceam, niciodată! Dar, peste un timp, e posibil să-l privesc ca pe un accident frumos. Trebuie să plec din nou, autobuzul mă va duce către altă poveste.

The post Cu ochii pe geam first appeared on Andreea Ban.

–          Nu ai voie, îmi zice mamaie.

Îngaim un de ce și las bărbia în piept. Știu că bosumflarea mea nu o va convinge, dar încerc.

–          Cum să alergi copilu’ lu’ Dumnezeu așa, cu tălpile tale de oraș? Te murdărești și, mai știi, îți intră vreun cui în talpă de mă ceartă mă-ta!

Aceeași placă de fiecare dată, mă ceartă mama, mă murdăresc, copil de oraș. Porcării. Lesă îmi mai trebuie și sunt…

Las gândurile să zboare la ce-ar fi dacă aș fugi. Ce poate să-mi facă? Să m-alerge? Dar nu vreau s-o supăr. De m-ar lăsa să stau desculță, atât, nimic mai mult.

Într-o zi am întrebat-o de copiii din vecini, ei cum pot alerga așa pe pietre.

–          Ehei, mamă, mi-a zis, ăștia au tălpile tăbăcite.

Ce-o fi însemnând? Oare au bătut toba cu tălpile? Dar cum? Sau poate au fost loviți cu toba peste picioare. Nu, nu vreau picioare tăbăcite, mi-am zis.

Într-o seară, la poartă, ne strânseserăm mai mulți, fete și băieți. Unii erau în picioarele goale. L-am întrebat pe Teo cum poate alerga așa, nu-l ustură tălpile? Speram să-mi explice care-i treaba cu tăbăcitul. S-a uitat lung la mine și a dat din cap a om care le știe pe toate.

–          Uite, îmi zice, eu am pielea tare pe tălpi, nu simt nimic. Ce atâta încălțări?! La cât alergăm toată ziua, fâța-ncoa, fâța-ncolo, se strică naibii. Și, fie vorba între noi, parcă ești mai liber când ai tălpile goale. Te conectezi cu pământul.

Cred că aveam ochii măriți de uimire, căci m-a întrebat de ce vreau să știu și dacă la oraș nu se merge fără încălțări.

–          Nu, am zis eu repede, cum să mergi desculț?
–          Niciodată?
–          Niciodată…
–          Ei, e culmea, mă gândeam că nu mergi desculță pe aici pentru că e praf și mizerie pe jos, zise băiatul. Și totuși nici la oraș… mai adăugă ridicând sprâncenele.

Am tăcut. Nu știam ce să-i spun.

–          Serios acum, de ce nu umblați desculți? Am auzit că ăia spală străzile în fiecare zi.
–          Pentru că e cald și, tu nu știi, dar la oraș sunt cioburi pe jos. Multe cioburi.
–          A! Da, că voi aveți geamuri multe…
–          Exact. Și e și praf și gunoaile miros. Să vezi cum e acum când se încinge totul, nici nu ai idee cât de tare frige asfaltul. Într-o zi am văzut o tanti care s-a înțepenit cu tocurile în trotuar. Am râs de ea și m-a certat tata.
–          Orașul se topește vara, înțeleg. D-aia vii aici… Nu mi-ar plăcea să stau la oraș, știi?
–          Nici mie nu-mi place. E urât și miroase.
–          Păi, să vii aici în fiecare vară, scapi de o parte din urâțenie.
–          Da, așa am zis. Mamaie zice că o să-mi treacă și că peste câțiva ani o să uit să mai vin. Dar nu e așa! O să vin. Și, poate, când o să vadă că vin mereu, mă va lăsa să stau desculță. Aici nu sunt cioburi.
–          Ba sunt, dar în gârlă, zise Teo și îmi făcu cu ochiul.
–          Ai intrat în gârlă? Eu nu vreau să intru, nu știu…

Teo m-a întrerupt cu un hohot de râs. Vocea bunicii s-a auzit din curte. Trebuia să intru-n casă. Aveam să-i spun a doua zi că știu să înot și că râde ca prostul. Nu mă lasă mamaie să merg la gârlă, dar nu mă va opri. Voi alerga. În picioarele goale dacă e nevoie.

Foto: Anastasia Volkova

The post Cioburi și promisiuni first appeared on Andreea Ban.

Creative Writing Sundays

Tema: „o teamă/temere inexplicabilă sau irațională. Maximum 6000 de semne cu spații.” 

—————–
În această seară mi-am primit porția de inspirație pentru următoarea perioadă. Așa sunt întâlnirile Revistei de Povestiri, CWS: pastile de inspirație. La întâlnirea de astăzi scriitorul invitat a fost Florin Iaru. Cu toate că l-am avut tutore pentru două luni în cadrul cursului de Creative Writing, cu toate că am primit multe, foarte multe lecții legate de scris – cum să, dar mai ales cum să nu scriem -, a-l asculta pe Florin e o plăcere și, de ce nu, o necesitate. Este omul acela care, prin entuziasmul lui, reușește să trezească inspirația în (cel care se visează) scriitor.
Mi-am primit porția de critică pentru textul trimis, dar și aprecierea acolo unde a fost cazul. Vă las să citiți mai jos povestea mea. Sunt curioasă cum o veți percepe voi. Lectură păcută!
—————–
Cu mâinile curate

L-am găsit în grădină. Avea o aripă frântă. Am crezut că se va face bine, că îl voi salva. L-am ascuns în bucătăria de iarnă. Era cel mai potrivit loc pentru un porumbel. Bunicii mei țineau o parte din grâu acolo. Era o cămăruță mică, cu pereții văruiți în alb și podea din lemn vopsită cu maro. Înainte de a umple bucătăria cu grâu, bunica întindea ziare pe jos. De fapt, sub toate covoarele erau ziare, dar în alte camere, sub ziare, era pământ. Bunica dădea câte un strat nou în fiecare an, spunea că lipește, dar pe mine nu mă lăsa niciodată să lipesc cu ea. Aveam mâinile fine, de oraș, ce să caut cu ele în pământ? Aștepta să se usuce, apoi așeza ziarele. Mă fascinau hârtiile acelea mari, acoperite de litere ca niște purici și care se îngălbeneau văzând cu ochii. Nu știam să citesc foarte bine, însă aveam impresia că șirurile de cuvinte care umpleau paginile erau fermecate. Obișnuiam să stau acolo ore întregi, atunci când canicula ne obliga să căutăm locuri răcoroase. Mă întindeam pe burtă, în grâu, și săpam în el pănă ajungeam la ziar. Îmi imaginam povești fantastice scrise cu literele ca puricii.

În acea încăpere, cu mâncare și povești, l-am ținut pe Fluturel, așa i-am spus porumbelului. Am petrecut împreună cele mai frumoase clipe ale acelei veri. La început nu voia să vorbească cu mine. Stătea pe o parte, cu aripa întinsă. Părea că îi este frică. Apoi, cu fiecare picătură de apă, cu fiecare bob de grâu, a prins încredere în mine. După câteva zile a-nceput să-și întindă aripa, să își scuture penele gri. Atunci ar fi trebuit să îmi dau seama că-l voi pierde, mă atașasem de el și îl voiam doar pentru mine. Nimeni nu știa că era acolo, așa că, din protejatul meu, a devenit prizonier. Când am realizat că e posibil să-și ia zborul, l-am legat cu o sfoară de picior. Se putea plimba în voie, putea să zboare prin încăpere, dar nu putea scăpa.

Zilele treceau, soarele ardea mai puțin. Tataie mi-a reparat bicicleta și am început să plec de acasă cu orele. Îmi plăcea să merg la vie și, mai mult, îmi plăcea drumul până acolo. Ieșeam pe stradă și pedalam încet până ajungeam la șosea. De acolo, pentru că nu mă mai putea vedea nimeni, prindeam viteză. Nimic nu se compara cu mersul pe bicicletă pe șoseaua netedă și cu vântul ciufulindu-mi părul. Pedalam așa câteva minute bune, să alung toate gândurile, să mă bucur de clipa aceea de fericire, apoi încetineam. Aveam obrajii roșii, așa îi simțeam, și mergeam pe mijlocul șoselei ascultând foșnetul plopilor. Din când în când, întorceam capul pentru a asculta dacă vine vreo mașină. Foarte rar treceau mașini, erau mai mult căruțe și de ele nu mi-era frică. Nu mă depășeau niciodată. Când ajungeam în vale, coteam la stânga și intram printre vii. Mă opream la via noastră, niciodată la vecini cum făceau copiii din sat. Strugurii altora îmi păreau amari. La noi, ei bine, era altă poveste. Via noastră se vedea de departe. Frunzele erau întoarse după cum legaseră bunicii coardele. Era singura vie argintie. Așa se vedeau frunzele, mari ca palmele bunicului și argintii. Via și frunzele plopilor erau arginii precum luna pe cerul nopții, iar strugurii erau dulci și parfumați. Nici nu trebuia să guști că știai ce gust au, așa de parfumați erau.

Între butucii de vie eram în ziua când mi-am adus aminte că nu mai intrasem de două zile în bucătăria de iarnă. Fluturel!, am zis și inima a-nceput să-mi bată cu putere. Am pedalat până acasă ca nebuna. Aveam lacrimi uscate pe obraji atunci când am intrat în curte și apoi în casă. Am găsit pasărea țeapănă, căzută pe-o parte. Avea ciocul deschis larg, de parcă ceruse apă. Nu mai era Fluturel, nici porumbel nu era, ci o simplă pasăre. Acolo m-a găsit bunica câteva ore mai târziu. Nu mai plângeam. Stăteam în grâu și repetam aceleași cuvinte, așa mi-a spus a doua zi. Spuneam că nu mai sunt povești. Cuvintele de pe ziare nu mai erau magice. Am omorât poveștile, asta am făcut. Ani la rând, în fiecare vară, mi-a povestit întâmplarea asta. Credea că mă amuză. Pentru mine, ziua în care am îngropat pasărea a fost ultima zi de vacanță. Urma să încep școala și, odată cu ea, o nouă viață.

***

De ce v-am spus povestea aceasta? Poate veți înțelege, poate nu. Mi-e dor de copilările. Mi-e dor de plimbările mele printre plopi, mi-e dor de via cu frunzele ei argintii. Însă amintirile acestea nepermis de frumoase aduc cu ele amintirea sumbră a păsării pe care am crezut că o voi salva. Nu am reușit, dar, la un moment dat, m-am hotărât să încerc iar. A fost pură întâmplare. L-am găsit într-o cutie, lângă un tomberon. Stătea cu gura căscată și avea ochii înfundați în orbite. Voia apă, așa spuneau buzele lui țuguiate. Am alergat până la primul magazin și am adus un bidon de doi litri. I-am dat să bea. Îl țineam cu mâna dreaptă de ceafă, degetele mi se prinseseră în părul încâlcit și cleios, și cu stânga îi țineam sticla la gură. A băut apa gâlgâind. Dacă aș fi putut ajunge mai devreme, l-aș fi salvat pe Fluturel, l-aș fi salvat, i-am spus ființei din fața mea. M-a privit în ochi și ochii i s-au mărit. Mai vrei apă, i-am spus și i-am turnat restul sticlei. Dar Fluturel era țeapăn, avea ciocul deschis larg, nu mai respira. Lacrimile mi se scurgeau pe față și stropeau fața contorsionată a celui pe care am crezut că-l voi salva. Acasă mi-am spălat mîinile de murdărie și de sângele uscat rămas sub unghii repetându-mi iar și iar că voi reuși, că îi voi slava până la urmă și atunci umbra aceea nu mă va mai urmări, pasărea va fi iar porumbel și va zbura spre soare.

***

Ies în fiecare noapte pe străzile orașului și îi caut în locurile întunecate, uitate de lume. Nu au nume, nu sunt oameni. Sunt ființe pierdute. Au mințile plecate în alte lumi. Îi iau din locurile lor ce miros a descompunere și îi duc în spații deschise. Le dau apă sperând că porumbelul va mișca iar ciocul, că va primi lichidul și îi voi simți iar inima bătând. Pentru o clipă, îi simt tresărind. Privirile li se limpezesc și îmi mulțumesc înainte de a se scufunda. Apele îi înghit ca pentru botez și mă afund și eu odată cu ei. Mânile îmi sunt mereu curate. Nu voi mai lăsa nicio ființă fără apă, mi-am promis. Voi elibera, asta voi face. Îi voi lăsa să zboare, să fie povești. Și apele din jurul orașului sunt pline de povești iar luna își oglindește argintul în ele.

The post Cu mâinile curate first appeared on Andreea Ban.

Cei doi bătrâni pe care îi văd după-amiaza în parc stau în fața televizorului mână în mână. Îi invidiez. Câteva minute mai târziu ea îi aduce lui o cană aburindă. O fi ceai? El îi zâmbește și ia cana din mâna tremurândă a femeii. Așa visăm cu toții să ajungem, dar cei mai mulți dintre noi ne stingem pe drum.

Un etaj mai jos este un bărbat singur. Stă pe canapea înfășurat într-un halat cu dungi. Citește o carte groasă cu coperte roșii. Oare în câte zile o va citi? Oare îl va prinde? La cartea anterioară își chema amicul să joace șah. A durat cam o săptămână să o termine și era pe un sfert cât asta.

Etajul cinci. Ei, acolo se întâmplă lucruri. Mi se par fascinanți oamenii aceia. În fiecare seară se ceartă, copiii aleargă prin casă sau chinuie pisica, dar înainte de culcare o poveste e citită și lumea zâmbește. Părinții adorm târziu, transpirați, mulțumiți și cu lumina aprinsă.

Mai este și fata din apartamentul de alături. Le bate în perete vecinilor, se agită prin casă, vorbește la telefon și, de cele mai multe ori, pleacă în miez de noapte. Nu am văzut-o cu vreun tip. Nici cu tipe. De ce bate în perete? De ce pleacă? Unde pleacă?

Cum adică ce am cu oamenii aceștia? Ba să știți că am o viață. Da, am și pisică. Care e problema? Îmi place să stau aici, să sorb din lichidul rubiniu și să privesc lumea, să-mi iau notițe. Fumul țigării este cortina ce se ridică și în față am mai multe ecrane. E fascinant.

–          Haide, îmi spune el, este târziu. Lasă lumea să doarmă.
–          Încă puțin, dragule, s-a aprins lumina la Singurica. S-a întors. Poate că…
–          Nu cred. Mai degrabă îi alegi tu un final. Varianta ta.
–          Nu, nu! Ce sens ar mai avea titlul?
–          Ei, da, cine știe că Lumea de peste drum este sau nu o poveste reală? Ți-am spus, dacă pui ca subtitlu Jurnal de observație e perfect!
–          Nu merge așa, chiar nu…

The post Lumea de peste drum. Jurnal de observație first appeared on Andreea Ban.

Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. Tema: povestea trebuie să conțină o frază aleasă dintr-o serie de propuneri. Am ales două:

– Pipăi după întrerupător și îi nimeri sânul.
– De fapt, niciunul dintre noi nu-și dorește să fie aici.

———————

Pipăi după întrerupător și îi nimeri sânul. Tresări, dar nu spuse nimic. Se apropie de ea și o luă în brațe. Era transpirată și tremura.

–          Iar?
–          E mai rău, zise ea cu vocea scăzută.

Aprinse lumina și imaginea ei îl făcu să se simtă mic, neputincios. Femeia brunetă cu buze pline și ochii ca mierea, femeia lui cu nasul mic, pistruiat, era acum o umbră lipită de perete ca o plantă agățătoare. Ochii îi erau portocalii, sclipeau goi. Murmura ceva printre buzele crăpate. Își lipi urechea de ele și ascultă.

–          Capsula, zise.

Rămase lipit de ea. Nu voia. Nu venise momentul. Sau poate că nu era pregătit. O luă pe după umeri și o duse pe pat. O înveli. Parcă era Mia, așa mică, cu pătura trasă până la bărbie. Zâmbi gândindu-se la imaginea aceea de demult.

–          Îți voi citi o poveste, nu pleca, da? Mă întorc repede.

Trebuia să fie puternic pentru ea.

Își trase halatul pe el și ieși din cameră. Mobilele trosneau prin camere iar treptele scării scârțâiau. Parcă erau clapele unui pian de la începuturile timpului, iar el mâna ce unea notele într-o melodie doar de ei știută. Ochii i se umplură de lacrimi. Ea trebuia să plece. Trebuia să-i dea drumul. Cu cât o ținea mai mult lângă el, cu atat lumea era mai tristă, se usca.

Laboratorul, locul unde își petrecuseră ultimii ani îl primi cu lumina lui albă. Alese trei capsule din dulap și coborî la subsol. Mirosul de citrice, de pădure, era pregnant. Îl inspiră cu nesaț și-și clăti ochii cu verdele plantelor. Atinse din mers câteva frunze și acestea se plecară la pământ lăsând florile să se ridice și să-și deschidă corolele. Injectă capsula verde puiului de ficus și frunzele ca niște palme scoaseră un tril scurt. Urmară sunete de păsări, de foșnet de pădure, de animale.

–          Curând, scumpo, foarte curând, zise.

Se întoarse în cameră strângând în pumn capsula portocalie. Fața femeii era ca o scoarță, aspră și maronie. Dar ochii străluceau. Era viață în ei. Îi sărută buzele și gustul de lemn dulce îl făcu să stea nemișcat, să ia cu el acel parfum.

–          A venit momentul, Travi. Vom fi împreună într-o lume mai frumoasă, îi zise și injectă capsula portocalie în pieptul femeii.

Un horcăit se auzi și o spumă galben-portocalie îi ieși din gură, se scurse pe pernă și parfumă camera. O luă în brațe și coborî cu ea în subsol unde o așeză alături de ficus. Trilul se auzea ca o șoaptă.

–          Doarme, îi zise el. Veți cânta împreună peste câteva ore.

Mâna femeii era acum o crenguță subțire, cu muguri din loc în loc. Ochii îi zâmbeau portocalii și gura îi era o scorbură ca o semilună.

Bărbatul scoase capsula albastră din buzunar și și-o injectă în tâmplă. Pielea îi strălucea, broboane de transpirație îi apărură pe frunte. Se așeză pe scaun, cu ochii închiși, și inspiră pentru a inhala parfumul de portocale. Foșnetul pădurii era acum un cântec. Traviata îi șopti cu glasul hârâit:

–          Am avut o viață frumoasă, dar, de fapt, niciunul dintre noi nu-și dorește să fie aici. Locul tău e sus pe cer, să dai viață pământului cu ploile tale.

———————

Aceasta a fost ultima temă din seria de șase scrise acolo, la malul mării. Amintiri frumoase și povești. Așa aș rezuma cursul de Creative Writing din Vamă.

Sper că v-au plăcut!

Foto

 Toate povestirile aici >>

The post Traviata first appeared on Andreea Ban.