Sala de așteptare este plină de oglinzi. Îmi privesc vârfurile pantofilor. Imaginea din oglindă mă doare. Nu am reușit să o accept și au trecut ani. Prea mulți.
Doctorul mă întreabă cum mă simt. Aceeași întrebare, același răspuns. Îi zâmbesc, dar zâmbetul nu e al meu. Îi spun, de această dată fără a ezita, că a fost o greșeală. Am crezut în experiment, am sperat că vom fi toți, că voi reuși să fiu puternic prin ei și că ei vor trăi prin mine. Doctorul îmi aduce aminte de performanțele mele. De testele pe care le-am trecut cu punctaj maxim, de misiunile îndeplinite, de realizările mele. Sunt agentul perfect.
Sunt o aberație, îi spun. Mă folosesc de frumusețea lui Patru, de forța lui Trei, am veselia lui Doi, dar gândurile…, dorul pentru ei mă chinuie. Sunt agentul perfect, dar tocmai aceasta perfecțiune mă face să mă simt mic, fără loc pe pământ. Și mai este și visul.
Nopțile mă trezesc transpirat. Visul mă duce mereu în același loc, o încăpere albă și oameni agitați în jur. Aud zgomotele ustensilelor metalice lovidu-se unele de altele. Văd paturile. Cele patru paturi pe care stăm întinși. Ultimele priviri, zâmbetul lui Doi, pumnul strâns al lui Trei, chipul lui Patru00. Rămășițele copiilor care și-au pierdut copilăria printre gloanțe. Un ac îmi străpunge pielea gâtului și totul se stinge. Visul dispare și rămâne amintirea primului apus. Soarele alunecă după dealuri iar eu plâng. Îmi privesc mâinile și plâng. Sunt mâinile fratelui meu. Și inima lui Doi îmi bate în piept și…
Au rămas durerile. Fericirea acelui moment s-a stins la scurt timp. Cincizeci și șapte de ani și nicio zi fără junghiuri cumplite. Poate că, îi zic doctorului, dar vocea mi se stinge.
Îmi spune că nu trebuie să mai privesc așa lucurile, să înțeleg că acum sunt unul singur. Dar asta nu ar însemna că i-aș renega pe ei? Nu ar fi ăsta sfârșitul lor? Și dacă e așa, atunci pentru ce am mai acceptat experimentul? Ședința se termină. Imaginea e mereu acceași, eu privind imaginea din oglindă. Un minut. Eu salutându-i pe ei.
Am vrut să-i salvez, am vrut să-i iau cu mine, dar am eșuat. Oamenii mor și nimic nu-i poate aduce înapoi, nici iubirea și nici tehnologia. Rezultatul e o iluzie și această iluzie s-a destrămat. Oglinzile spun adevărul. Adevărul mi-a apărut în față, auriu ca apusul din acea primă zi a morții mele, a noastră. Adevărul e că tot ce a rămas din noi este o fotografie a patru copii. O cioară!, a strigat unul dintre ei în acea ultimă zi. Ceilalți s-au ridicat de pe scaune lăsându-și jucăriile pe jos. Râdeau. Și copiii au plecat la război.
Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. Tema: povestea să se lege de una dintre fotografiile date. Am ales-o pe cea de sus.
2 Comments
Mi-a placut povestea. Am citit mai multe de pe aici si cred ca asta mi-a placut cel mai mult din ce am citit pana acum. Are ceva aparte. Sincer sa fiu cautam un material sa ma inspire pentru o poveste. Nu l-am gasit insa mi-a venit o alta idee. Mult mai profunda. Desigur, nu plagiez, e o idee care nu are absolut nimic de a face cu textele scrise, doar ca mi-a venit citindu-te pe tine. Asa a fost sa fie.
Salutari cu bine!
Mulțumesc, Tudor! Mă bucur mult de tot că textul meu te-a inspirat, înseamnă enorm. Și, până la urmă nu e ăsta unul dintre motivele pentru care citim? Să ne (re)găsim inspirația? Îmi permit să-l citez pe Stephen King: “If you want to be a writer, you must do two things above all others: read a lot and write a lot. There’s no way around these two things that I’m aware of, no shortcut.” (Misterul Regelui, Despre scris)
Te mai aștept!
Cu drag,
Andres
Add Comment