Astăzi nu voi scrie despre grădiniță. Nici despre cărți. Dacă stau bine să mă gândesc, parcă nu aș mai scrie nimic. Ieri, în timp ce plimbam aspiratorul prin casă, mi-a venit ideea unui text care nu avea nicio legătură cu grădinița, cu parentingul, cu preocupările mele curente. Pe când ajunsesem să șterg praful, deja aveam o întreagă poveste de pus pe hârtie. Dar am lăsat-o pe mai încolo, eram prea obosită și nici măcar o cafea nu mă putea ajuta să deschid laptopul. Ce s-a întâmplat cu povestea? S-a dus. S-a dus așa cum se duc toate ideile care apar în momente inoportune și nu apuc să le notez. Am pierdut idei apărute la duș sau când învârteam în mămăligă, am pierdut idei apărute la plimbare cu trotineta sau când călcam vagonul de rufe, idei care pe moment mi se păreau wow și care mai apoi dispăreau ca visele nepovestite. Iar textul de care vă spuneam mai sus s-a redus la primele șase cuvinte: astăzi nu voi scrie despre grădiniță.

Am băut două cafele, una fără cofeină. Am citit câteva pagini din carte (citesc Elena Ferrante zilele acestea), am avut o discuție interesantă cu pisica, apoi, în drum spre bucătărie, m-am împiedicat de un tractor. Cineva, nu spun cine, a uitat să-l pună la locul lui. Și durerea din degetul meu mic a fost atât de intensă că mi-a resuscitat o amintire.

Am deschis ochii. Mâna pe care o ținusem sub cap îmi amorțise. Norii acopereau cerul dimineții. De undeva se auzea un hurducăit care se apropia. M-am ridicat scuturând mâna și atunci l-am văzut. Tractorul se deplasa încet în direcția noastră. Am simțit cum mintea mi se golește de orice gând, iar inima mi se urcă în gât. Trezește-te, i-am spus celui care dormea cu un sforăit ușor alături de mine. Trezește-te, tractorul! Nu știu dacă am strigat, dacă am șoptit, simțeam cum rămân fără aer. Broboane de transpirație mi se formau pe frunte, creșteau precum roua dimineții și alunecau ușor pe tâmple. Noaptea trecută s-a întors la mine ca o înșiruire de fotografii vechi. Tractorul se apropia, eu trăgeam de omul de lângă mine și încercam să înțeleg ce caut acolo. Apoi a fost un sunet: bum. Timpul a stat în loc.

Cu două ore înainte ne plimbam prin satul de vacanță. Stomacul meu a scos chiorăit prelung. Poate ar trebui să mâncăm ceva, am zis. Mai era o oră până la răsărit și aveam la noi doar două prosoape. Pe la orele mici ale dimineții, să fi fost două sau trei, am hotărât să văd răsăritul. Plaja nu era aproape și parcă nu-mi venea să merg singură, deși era un cartier în care reveneam an de an și mă simțeam ca acasă. Dintre toți prietenii, pe atunci închiriam un apartament și ne îngrămădeam cu toții în două camere pentru câteva zile, a fost unul care nu a refuzat să mă însoțească. Nu iubitul meu, el dormea deja. Când a sunat ceasul la cinci și un pic, eram deja trează. Am luat prosoapele, l-am luat pe M și am ieșit în aerul rece al dimineții. Abia când s-a luminat am realizat că sunt șanse slabe să vedem vreo rază de soare în următoarele ore, cu atât mai puțin răsăritul. Dar nu mai era loc de întors. Ne-am luat câte o shaorma rece de la prima dugheană deschisă, cea mai bună shaorma din lume în acel moment, și am devorat-o până am ajuns la plajă. Norii, spre dezamăgirea mea, se adunau deasupra. Punctul de unde soarele ar fi trebuit să răsară avea o nuanță pală de portocaliu. Sau poate asta era doar în mintea mea, atât de tare îmi doream să văd răsăritul.

Am întins prosoapele pe nisip și am pornit spre mare. Am salutat-o și mi-a răspuns cu un val mic și rece. Da, nu e zi de văzut răsăritul, i-am zis. Alt val mi-a spălat nisipul de pe picioare și un tremur m-a scuturat ușor. Dar nu sunt singură, am zis. Am privit înapoi spre amicul care deja se întinsese pe prosop și, cel mai probabil, sforăia deja. Un val m-a izbit peste picioare și stropii de apă mi-au udat mâinile. Da, da, sunt singură. Un val mic mi-a mângâiat picioarele. Nu eram tristă, marea știa. Voia, așa îmi imaginam atunci, să îmi fac ordine în gânduri.

Bum, s-a auzit din nou. Apoi liniște. Nu m-am întors să văd unde e tractorul, am închis ochii și cenușiul cerului s-a făcut negru. M-am trezit mai târziu. Un soare palid se chinuia să pătrundă norii cu razele sale. Amicul era undeva, tractorul nu era nicăieri. Poate că nici nu fusese vreun tractor. Poate că visasem și senzația din vis rămăsese cu mine. O teamă că ceva urmează să mă facă să dispar. Și acel ceva avea să iasă din viața mea. Aceea a fost ziua în care am spus adio unui om care nu a știut să mă țină de mână în zorii unei zile în care ar fi trebuit să văd răsăritul.

Nici astăzi nu scriu despre grădiniță. Este o cu totul altă zi. Gândurile de săptămâna trecută s-au împletit cu cele de azi și le-am așezat pe hârtie în ritmul lor. Alte jucării stau împrăștiate prin casă, mă feresc cum pot. De unele nu reușesc, dar durerea se stinge așa cum s-a stins imaginea tractorului care, așa mi-a rămas în minte, era să mă facă să dispar.  

P.S. Am terminat de citit Elena Ferrante, Viața mincinoasă a adulților, și m-am apucat de E. A. Poe, Prăbușirea Casei Usher și alte povestiri.

Photo by Paul Hanaoka on Unsplash

The post Cerul era plin de nori și tractorul venea spre noi first appeared on Andreea Ban.

Am recitit Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. Nu obișnuiesc să recitesc cărți, nu pentru că nu ar fi unele (multe!) demne de a fi recitite, ci pentru că sunt atâtea altele care își așteaptă rândul. Căutam o carte pentru un băiețel și, din una în alta, am ajuns la Tom. Am realizat atunci, în timp ce căutam cartea perfectă pentru el, că aceasta este cartea copilăriei mele, cea care m-a făcut să văd lumea în cu totul alte culori. Mi-am dorit, pentru o clipă, să mă întorc în timp…

Întâmplarea a făcut să aleg, fără să-mi dau seama, o ediție repovestită. Între noi fie vorba, nu pricep de ce există astfel de cărți. Bun, am răsfoit cartea. Mi s-a părut mie că scrisul e cam mare iar cartea cam subțire, dar m-am gândit că nu mai țin eu minte, doar au trecut vreo 30 de ani de când am citit-o. Am reușit să citesc mai bine de jumătate până a trebuit să o dau. Am săpat apoi pe net pentru a afla detalii despre ediția cu pricina, ceva lipsea. Mare mi-a fost dezamăgirea când am aflat că nu era chiar cartea pe care o citisem eu, dar, în același timp, m-am bucurat în speranța că Tom Saywer e posibil să nu-și fi pierdut farmecul de-a lungul anilor.

Așa am ajuns să recitesc cartea lui Mark Twain, mi-a împrumutat-o o colegă. Pentru un timp, m-am întors la țară, pe prispa bunicilor, am fost din nou copilul care nu vede, nu aude, ci trăiește în lumea desenată de autor. Este exact așa cum mi-o aminteam, am savurat fiecare pagină, fiecare întâmplare prin care a trecut Tom, l-am iubit din nou pentru istețimea lui, pentru tâmpeniile pe care le făcea, pentru spiritul de aventurier, dar și pentru cum a reușit să-și învingă fricile. Mai mult, inspirată fiind de carte, mi-am „desenat” propria aventură, cu hartă, comoară ascunsă, expediție și tot tacâmul. Aproape că am convins și câțiva amici de pe stradă că harta mea e adevărată (am pus hârtia în ceai de tei după ce am desenat-o, apoi, uscată fiind, am ars-o pe margini), arăta ca în filmele cu pirați atunci când am dezgropat-o „ca din întâmplare”. Mi-am imaginat și partea cu mersul în cimitir la miezul nopții, dar nu am avut curajul să merg atât de departe. În plus, aveam oră de intrat în casă.

Poate nu realizăm atunci când citim o carte sau când ni se spune o poveste, dar cred că acestea au un mare impact asupra noastră indiferent de vârsta pe care o avem. Poveștile ne modelează pașii, ne dezvoltă imaginația, ne ajută să căutăm soluții la probleme, să învingem răul de orice natură ar fi.

„Tom își spuse că, la urma urmei, lumea nu era chiar aşa de plicticoasă. Descoperise fără să ştie că pentru a face pe cineva să dorească un lucru, fie că-i bărbat în toată firea, fie că-i băieţel, trebuie să-i înfăţişezi acel lucru drept greu de obţinut.”

Nu știu dacă Aventurile lui Tom Sawyer mai ajunge la inimile celor mici cum a ajuns odinioară la inima celor din generația mea, dar tare mi-ar plăcea să cred că da. Iar de recitit, cu siguranță o voi reciti cu al meu BabyB, asta dacă nu o va citi el singur. Cuvântul scris pe hârtie nu va fi egalat niciodată de tablete, de telefoane și alte gadget-uri, dar ține de noi să le arătăm celor mici că cum să-l descopere.

Aventurile lui Tom Sawyer, de Mark Twain
Editura Adevărul Holding

The post Aventurile lui Tom, amintiri din copilărie first appeared on Andreea Ban.

Gândul mi-a zburat la perioada grădiniței, nu vă spun câți ani sunt de atunci, sunt destui! Am fost mult timp supărată că nu aveam uniformă de șoim, ci rochița bleu care mă plasa în grupa mică, picii. Mi se explica de fiecare dată când mă plângeam, că la început trebuie să port uniforma de grupa mică, apoi, când voi crește, voi fi și eu șoim. Dar uniformele astea puneau o barieră între noi. Cei cu uniforma de șoim (orbila uniformă portocalie cu albastru, plus cravată și șapcă – albastre și ele) erau cei mari, cei care ne priveau pe noi de sus. Noi eram doar picii care se joacă la nisip și mănâncă iarbă, așa ne spuneau. Până să merg la grădiniță, nu am simțit așa diferența de vârstă, diferență care s-a simțit și mai puternic odată ce am început școala.

Ați fost cu toții în clasa I, bănuiesc că vă amintiți emoțiile din acele prime zile la școală, când copiii din clasele mari strigau: uite, bobocii! Nu știu voi, dar mereu am privit către cei mari cu interes, cu dorința de a fi și eu mare, visam la ziua când voi termina școala și voi intra la liceu. Și am intrat la liceu, dar am luat-o de la zero. Ba chiar, în prima zi de liceu, era să iau bătaie. Eram împreună cu noile mele colege la ieșirea din curtea școlii și am auzit din spate niște voci de fete și băieți, ne studiau și hăhăiau. Una dintre fete le-a strigat celorlalți: uite, boboaca aia are ghiozdan cu Pocahontas, se crede la gădiniță. M-am întors și am privit-o în ochi, cred că mă uitam urât tare, că mi-a zis să fac pași dacă nu vreau să mi-o iau din prima zi. Cu ce drept râdea de colega mea? Cu ce drept îmi vorbea așa? Cu ce drept se lua de noi, bobocii?

Abia în clasa a XII-a m-am relaxat. Poate e mult spus (nu am fost prea stresată în liceu, și, oricum, nu de colegii din anii mai mari), dar atunci nu am mai avut către cine să privesc, iar a fi mai mare decât ceilalți nu mai părea a fi atât de important. Am mai avut momente în care acea diferență de câțiva ani îmi dădea o stare ciudată, dar prea puține. Ba chiar, în perioada masterului, mi se părea chiar fain să fiu mai mică. Aveam colegi cu mult mai în vârstă, eram cu toții un cocktail de ani: douăzeci și puțin, treizeci, chiar și patruzeci.

Acum, când mă gâdeasc la anii aceia în care diferența de un an era wow, când, dacă erai mic (și fără tupeu) riscai să-ți iei o palmă din senin sau să rămâi fără bani de buzunar, mi se par ani rupți din filme. Mai mult, dacă ieșeai cu cineva dintr-un an mai mare, prindeai aripi. Cam a așa a fost clasa a VII-a pentru mine, când mă plimbam prin curtea școlii cu un tip din clasa a VIII-a. Era ca și cum eu aș fi fost în anul terminal, iar colegii de an păreau a fi mult mai mici. Aere ce aveam în cap.

Vorbeam acum ceva timp cu a mea colegă (de „bancă”) de la serviciu legat de acest subiect. Ea este cu zece ani mai mică, însă nu simt diferența de vârstă așa cum simțeam un an sau doi când eram la școală. Cel mai mic coleg din echipă este cu cinsprezece sau șaisprezece ani mai mic și, deși povestește despre cum mai e pe la facultate, despre profi, examene, și alte nebunii, nu percep diferența de vârstă așa cum o percepeam acum mulți ani. Odată cu școala, parcă s-au topit barierele, atât în sus, cât și în jos. Vârsta nu mai are importanță nici la serviciu, nici în relații. Dacă a avea un prieten cu un an sau doi mai mare în școala generală sau la liceu era un subiect de bârfă pentru toate bisericuțele, acum o diferență de zece ani sau chiar mai mult, e ceva normal. Nu mai știu cum e în școală, sunt prea mulți ani de când am părăsit-o, dar tare sunt curioasă dacă cei mici vor în continuare să fie mari, să cucerească lumea repede, repede.

Eu mă bucur că am lăsat în urmă băncile tuturor școlilor cu diferențele de orice fel. Acum, când stăm dimineața la cafea, colegi de toate vârstele, suntem ca acei copii din parc cărora nu le pasă că unul are trei ani, altul șase, important e să fie pe picioarele lor și să alerge până se lasă seara.

Foto: Pexels.com

The post Cândva am fost copii. Despre diferența de vârstă (atunci și acum) first appeared on Andreea Ban.

La un an de la schimbarea domeniului, s-a întâmplat minunea. Vrei să schimbăm tema?, m-a întrebat domnul care s-a ocupat și de tema anterioară, cea cu fata verde. I-am spus că da, când vrea el. Ce zici de live? Am privit lung telefonul, apoi, după câteva zeci de secunde în care încercam să procesez mesajul, l-am întrebat ce vrea să spună cu live. Era evident, dar ireal. După atâta timp blogul meu avea să fie gata. Și, câteva zile mai târziu, nu numai că am avut blogul gata (norocul meu că nu am mai scris de prea mult timp pentru a observa cineva haosul), dar am primit și cel mai frumos logo din lume. Mă gândisem la tot, la structură, la culori, la pagini, dar numai la logo nu. Voiam un fluture. Și, culmea, desenasem deja logo-ul, dar nu știam încă. Nicu a luat fluturele – cel pictat de mine pe un tricou – și l-a transformat în ceea ce puteți vedea acum.

Good things come to those who wait, se spune. Nu m-am grăbit deloc cu acest blog, iar el a prins viață mai frumos decât speram. Mulțumesc, Nicu, pentru că mi-ai fost alături din nou!

Vă mulțumesc și vouă, cei care mă trageți de mânecă să scriu, cei care mă întrebați ori de câte ori aveți ocazia când scriu o nouă carte. Vă mulțumesc și mă bucur nespus pentru că gândurile mele despre nimic (Thoughts about nothing) sunt citite și, sper eu, apreciate.

Ca și în 2017, acel noiembrie în care din două click-uri m-am trezit cu un blog și multe de spus (scris), dar niciun plan de bătaie, așa și acum pornesc la drum cu un blog nou și poate un nou vis, acela de a scrie povești și a aduce zâmbete celor care au nevoie.

Bun venit pe andreeaban.ro!
Sper să găsești ceea ce cauți și dorințele să ți se împlinească.

Andres

Foto: Sebastian Băcioiu

The post Bun venit pe noul meu blog: andreeaban.ro! first appeared on Andreea Ban.

O amintire frumoasă, apropo de reclama cu murdărirea este bună, este cea în care găteam pentru păpuși. Și nu neapărat partea cu gătitul era importantă, cât momentele în care trebuia să spălăm vasele. Eram la bunici, căci mare parte din copilărie am petrecut-o la țară. Era toamnă. Ploua în fiecare zi, însă, cum se oprea ploaia, ieșeam la joacă. Mamaie îmi striga de fiecare dată să am grijă să nu cad, să nu mă murdăresc, să nu… După atâtea să nu-uri ajunsesem să le știu pe de rost și să le repet odată cu ea, în gând. Râdeam. Bine, mamaie!, spuneam înainte să trag poarta după mine. Aveam grijă, e drept. Dar cum ploaia își făcuse de cap, noroiul era la tot pasul. Oricât aș fi vrut să am grijă, tot mă afundam cu cizmele până la glezne. Totuși, nu asta a fost problema, ci pasiunea cu care spălam vasele împreună cu prietenele mele.

După ce preparasem diverse feluri de mâncare, chiftele, sarmale, friptane și alte bunătăți – din noroi, desigur – ne-am pus pe spălat bucățile de farfurii, străchini și alte vase ciobite pe care le găsiserăm aruncate. În șanțul din fața curții se strânsese apă de ploaie, era un mic lac de acumulare dacă e să privesc cu ochii de atunci. Apa, curată la început, s-a tulburat pe măsură ce spălam una alta, ajungând după un timp să fie un mâl gros în care ne vâram mâinile până la coate. Vă închipuiți că am început să ne stropim, să aruncăm cu pietre în apa aceea? Ei bine, nu, nu de această dată. Intenționam să nu o supăr pe mamaie, mantra cu „să nu…” îmi răsuna în minte. A fost o clipă de neatenție, o clipă în care m-am trezit îngenunchiată în mâl. Blup, și un clipocit, apoi am simțit apa rece cum se insinuează prin țesătura pantalonilor mei pestriți. Nu mai știu cum a reacționat mamaie, am rămas cu amintirea acelei clipe și râsetele copiilor din jur. Și, ca fapt divers, am spălat toate vasele!

Printre să nu-urile pe care le-am auzit de-a lungul copilăriei, unul care mă enerva la culme era „să nu te joci zdrichia”. Era cel mai frumos, cel mai captivant joc din câte se jucau pe uliță și eu nu aveam voie. Bine, cred că acest să nu, mă făcea mai atentă (la mamaie, să nu cumva să mă prindă jucând) și loveam mai bine decât ceilalți. Mare mi-a fost bucuria când, într-o zi, tataie mi-a făcut o zdrichie a mea. Cu băț cu tot! Trebuia să o ascund prin cotloanele din spatele casei, dar simplul fapt că o aveam făcea din mine cel mai fericit copil din lume. Mamaie era plecată în sat când tataie m-a luat cu el în grădină, acolo unde ținea butucul de tăiat lemne. A ales o creangă de salcâm groasă cât să o cuprind cu palma mea de copil, a tăiat-o cam de douăzeci de centimetri, apoi, cu toporișca, a ascuțit capetele. La final a retezat vârfurile pentru a-ndepărta pericolul, a zis. Pentru mine, vârfurile acelea boante erau magice. A luat apoi încă o creangă de un metru și un pic și i-a ascuțit unul dintre capete. Tataie, i-am zis entuziasmată, nu uita de pericol. A retezat și vârful, bățul arătând ca o săgeată cu vârf tocit. Botezul zdrichiei l-am făcut în curte, împreună cu tataie. Nu se putea altfel. Am sapat o groapă în pământ, triunghiulară, cât să pot așeza zdrichia deasupra ei și, perpendicular pe sub zdrichie, să introduc bățul în groapă. Eu eram la bătaie, tataie la pândă. Eu aruncam zdrichia, tataie trebuia să o prindă și să o arunce înapoi în groapă. Cine a câștigat în ziua aceea? Cu siguranță eu! Aveam zdrichia mea și mă puteam juca oricând doream, mai puțin când era mamaie prin preajmă, e adevărat. Dar aveam un secret mare, unul care l-a făcut pe tataie cel mai tare tataie din lume.

Dar să mă întorc la păpușile mele. Spuneam că mă atașam atât de tare de ele, încât prindeau viață în mâinile mele. Mai rău era când mi se spunea că ar fi urâte. Mi s-a întâmplat cu Anilu. O fetiță mi-a spus despre ea că e blănoasă și tare urâtă. Nu e adevărat, i-am spus, păpușa mea e frumoasă. Am strâns-o la piept și am plecat de la locul de joacă. Aveam ochii în lacrimi. Cum să spui de o păpușă că e urâtă? Păpușile nu sunt urâte, sunt poate părăsite și murdare, dar nu urâte. Și totuși ea îmi strigase acolo, în plină stradă, că Anilu a mea e… blănoasă? Câtă răutate!

Am primit-o pe Anilu pe când aveam doi ani și ceva. Mi s-a spus că am îndrăgit-o din prima clipă. Îmi aduc aminte doar noaptea aceea cu stele în care draga de ea și-a primit numele. La început îi spuneam Popa. Aveam puțin peste trei ani când am văzut la televizor un film cu o fetiță, Alexandra, care avea o păpușă, Anilu. Nu îmi aduc aminte ce film era, despre ce era vorba, dar imaginea aceea cu fetița ținându-și păpușa în brațe nu o să mă părăsească niciodată. Am căutat filmul, însă mai mult de câteva comentarii în care unul sau altul spuneau că filmul cu păpușa Anilu ar fi de prin ‘77-‘78 și că este cu o fetiță fugită de la orfelinat, nu am găsit. Păpușa din film, Anilu, semăna cu păpușa mea, păpușa care m-a urmărit de-a lungul anilor. Spun că m-a urmărit pentru că a trecut prin multe mititica. La un moment dat a preluat-o sora mea, pentru ca mai târziu să ajungă preș. Mamaie o mai lua atunci când ieșea la “radio-șanț” pentru a sta pe ea. Iarna îmi aduc aminte că era așezată între geamuri pe post de pernă-burlan, piedică în calea gerului. Draga mea păpușă râdea mereu.

Au trecut anii peste ea și, probabil, multe ploi până am luat-o cu mine. Și-a cerut locul în camera mea și i l-am oferit. Râde la mine în fiecare zi. E un petic de blană roșie care mă binedispune, care îmi aduce aminte de noaptea aceea cu stele în care am plâns în brațele tatălui meu pentru că o fetiță a pățit ceva rău. Este păpușa care îmi aduce aminte că fericirea stă în lucrurile mărunte.

Foto: Pinterest.com

The post Fericirea stă în lucurile mărunte first appeared on Andreea Ban.

Vremea e capricioasă, acum e cu multe grade, acum e cu prea puține. Ba e soare de avem impresia că mâine e de mers la plajă, ba se întunecă cerul și vântul ne face să ținem ghetele și hainele groase la îndemână. Uneori am impresia că vremea mi-a luat stările, și le-a însușit și râde de mine. Exact așa sunt și eu. Astăzi am impresia că lumea e a mea, simt o fericire mare care mă învăluie și care mă face să zâmbesc fără motiv. Tot astăzi, ceva mai târziu, gândurile se strâng ciorchine și sunt în toate nuanțele de gri (nu ca filmul!). Aș vrea să închid ochii și să dispară, dar ele mai rău se adună. Cine ești? Ce faci? Ce vrei? Care ți-e planul? Ce… cum… când? Toate gândurile pozitive cu care mă trezesc în zori dispar, se transformă în frânghii ce-mi țin captivă super-puterea. Nu mai pot zbura, nu mai pot visa, nu mai găsesc sens în nimic. Și seara se lasă. Haosul se stinge și el. Cumva, în noapte îmi găsesc liniștea. Iar unele nopți îmi arată stelele și luna. Visele mi se întorc, dorințele se aprind.

Gândurile cenușii de peste zi s-au stins mai devreme în gangul de lângă scara blocului. Am ieșit afară pentru câteva minute și aerul nopții mi-a adus aminte de alte vieți. Nopți cu lună și cu plimbări mi s-au perindat prin față. Ne plimbam pe străzi, aiurea. Eram doar noi și poveștile noaste, eram noi și primăvara ce înmugurea în copaci. Râdeam și umpleam golurile dintre povești cu sărutări. Timpul stătea în loc, eram doar noi doi undeva între clipa trecută și clipa viitoare, un prezent pe care îl agățasem în cheița ceasului și aștepta. Ne aștepta. La un moment dat, am dat drumul prezentului și ziua de mâine ne-a prins în agitația ei. Ne-am pierdut și noi, sărutările s-au transformat în cuvinte seci, fără sens. Umbrele lor sunt pictate în gang cu roșu, verde, negru. Pereții gangului sunt pictați de mult, dar în această seară au căpătat un sens. Amintirile unui prezent fără griji le-au dau sens.

Am revenit în casă cu zâmbetul lipit de față, cu fruntea senină. Buchetul de lalele de pe birou se hlizește la mine de câteva zile, însă abia acum văd florile ce și-au întins capetele spre mine. Parcă vor să mă sărute, să-mi facă cu ochiul, să-mi distragă atenția de la orice îmi dă dureri de cap. Cu o floare nu se face primăvară, dar când primăvara și-a făcul loc în mintea ta, floarea aia prinde viață… buchetul se întinde și îmbracă spațiul într-un nou început.

Să aveți o noapte minunată, dragilor!

Să aveți o primăvară plină de flori și de zâmbete!

The post Cu o floare nu se face primăvară first appeared on Andreea Ban.

Ți s-a întâmplat să mergi într-un loc în care ai fi preferat să nu ajungi vreodată și, după câteva ore de stat acolo, să ajungi să te simți… confortabil?

Fie că a fost vorba de școală, de un loc de muncă sau de o instituție publică, nu mi-au plăcut niciodată acele momente de început. Cumva, la fiecare nouă astfel de experiență, am senzația aceea de primă întâlnire. Nu îl cunoști pe celălalt, ai senzația că mergi pe becuri, speri să apară un subiect de discuție care să spargă gheața. Apoi, după un timp, se face lumină.

La fel se întâmplă cu locurile. După un timp petrecut într-un loc (mai mult sau mai puțin) dezagreabil ajungi să te simți de-al casei. Săptămâna trecută a trebuit să merg la spital, tataie a fost internat acolo. (Nu voi intra în detaliile legate de orele petrecute pe holul spitalului în speranța că doctorul se va milostivi de noi și ne va adresa două cuvinte.) Am ajuns pe la ora 10, după cum ni se spusese. Curtea spitalului e un mic parc, aleile cred că sunt minunate vara, cu multă verdeață și liniște. În ziua în care am fost acolo totul era cenușiu, câte un bolnav în pijamale și halat pe o alee sau alta, corpuri ale spitalului înșirate ca niște buncăre printre alei. Cum să te simți confortabil într-un astfel de loc? Dar, după primele trei sau patru ore petrecute în zona de așteptare cu scurte plimbări până la chioșcul de cafea, am ajuns să mă simt de-acolo. Nenea de la cafea îmi zâmbea larg, îmi ura sănătate și să vin iar că e bună cafeaua, asistentele care spre uimirea mea ofereau și zâmbete celor din jur, curtea aceea ce promitea cântece de păsărele odată cu venirea primăverii… m-au făcut să mă simt confortabil. E adevărat că după opt ore petrecute în incintă mi s-a luat complet (deși doctorul ne-a oferit cele două vorbe și trei căscaturi), dar nu mai este un loc dezagreabil, cel puțin nu așa cum îl vedeam în acea dimineață.

În timp ajung să mă atașez de locuri așa cum mă atașez de lucruri. Cele care la început par cu totul dezagreabile ajung să fie acceptabile.

Mă plimbam în ziua aceea cu cafeaua aburindă și căscam ochii la oamenii din jur, doctori, asistente, bolnavi, vizitatori, la clădirile vechi cu termopane albe, la copacii stingheri. M-am așezat pe-o bancă, am privit cerul și am sunat o prietenă. O prietenă cu care obișnuiam să stau ore în șir la vorbă, deși ne vedeam în fiecare zi la școală, o prietenă al cărei număr de telefon (fix) nu l-am uitat, deși nu mai răspunde la acel număr de mulți ani. Și timpul a stat în loc. Eram din nou la ea în bucătărie, ea își fuma țigara, eu îmi fumam visele. Am cunoscut-o în prima zi de liceu. Locul era atât de rece și neprimior, iar ea avea ochii atât de verzi. Prietenia noastră s-a legat mai târziu, mult mai târziu, dar ochii ei au făcut să uit de cenușiul locului. După un timp liceul a căpătat o strălucire nesperată, locul neprimitor și-a deschis brațele și pentru mine. Am închis telefonul și aș fi vrut să îi spun că vorbind cu ea locul acela urât și-a pierdut urâțenia. Ne atașăm de locuri din motive diverse. Și ne atașăm de locuri din cauza (sau datorită?!) așteptărilor.

Poate că din același motiv, al așteptărilor, ne atașăm și de oameni. Dar asta e altă poveste. Acum vorbim despre locuri, locuri urâte, locuri frumoase, locuri cărora le pot spune că-s minunate. Dar nu din prima clipă. Niciodată din prima!

Foto: Pexels.com

The post Toate acele locuri… first appeared on Andreea Ban.

Îmi aduc aminte de anii în care, spre final de decembrie, abia așteptam să vină acea ultimă zi. Dincolo de ea aveam senzația că mă așteaptă o altă lume. Era momentul zero mult așteptat. Porneam în noul an cu bateriile încărcate de optimism și entuziasm.

2015 a fost cu totul diferit. A fost atât de plin, de obositor și de frumos în același timp, încât aș fi vrut să mai țină încă o lună sau două. Nu am tras linie la finalul lui, nu am tras concluzii și nu am putut spune că uite, am realizat asta și asta. 2015 mi-a fost un an al începuturilor, deși unele începuturi au foat doar continuări ale unor proiecte / vise mai mai vechi. Provocările, de asemenea, mi-au rămas în aer pentru a continua să le bifez, punct cu punct, în acest nou an.

În 2015 am scris mai puțin. Mă uitam pe blog, la începuturile lui, și numărul de articole era considerabil mai mare. Cum reușeam? Habar nu am. Mi-a pierit pofta de scris? E foarte posibil. Sau poate îmi adun gândurile pentru o nouă carte? Rămâne de văzut.

Tot în 2015 am avut Reading challenge-ul de care am încercat să mă țin… o lună sau două. Cum să respect o listă de lecturi când apar într-una alte și alte tentații. A te învârti în lumea cărților e minunat și frustrant în același timp. Îmi aduc aminte de primul job care m-a introdus în lumea editorială, am crezut că gata, având acces la toate acele cărți, voi citi tot, dar tot ce-mi pica-n mână. Șefa mea a râs atunci, dar nu m-a descurajat. Aveam să aflu mai târziu că timpul pentru citit era la fel de puțin, dacă nu și mai puțin ca înainte.

Am citit în 2015, dar nu cât mi-am propus. Goodreads mi-a râs în față la final de an, “ești cu 6 cărți în urmă” mi-a zis. Așa, și? Ne auzim la final de 2016.

Dar ceva bun, ceva cu adevărat bun legat de 2015, s-a întâmplat?

Da. 2015 a fost anul în care, din vânzările cărții mele (Încă o dorință), am făcut prima donație către asociația Salvați Copiii. Nu a fost o sumă mare, dar, cum să vă spun, am vândut cartea și din vânzări am putut dona. O dorință mi s-a împlinit. De fapt, dorința asta mi se împlinește ori de câte ori cineva citește cartea. 2015? Da, a fost un am minunat și sper ca anul acesta să repet experiența.

2015 a fost anul în care locul meu de joacă, Serial Readers, a mai crescut puțin. După ani în care am fost doar eu și Miss Valery pe plantație, am hotărât să ne facem mari, să creștem echipa. În acest moment, și o spun cu cea mai mare mândrie, avem alături de noi șase colaboratori absolut minunați, cititori în serie și, sper eu, de cursă lungă. Îi puteți citi pe blog și pe site.

Tot în 2015 m-am întors către o pasiune mai veche, desenul. Și nu oricum! M-am apucat de pictat tricouri. Din idee în idee, după multe discuții, am dat drumul împreună cu sora mea unei pagini dedicate: Color Me Chic Art. Nu că mă laud, dar avem niște tricouri minunate!

Nu știu dacă să includ în această categorie, a lucrurilor bune, și plecarea mea de la ultimul job… dar da, 2015 a fost cel în care mi-am luat inima în dinți și am spus gata. După niște ani de nervi și dureri de stomac, am ajuns la limită. A avea un job pentru care nu îți vine să te trezești dimineața (în nicio dimineață), un job care nu te motivează în niciun fel, ba chiar îți dă și cu tifla când ți-e lumea mai dragă, e calea sigură spre depresie. Am schimbat câteva joburi de-a lungul timpului și ceea ce pot spune sus și tare e că așa cum niciun angajat nu este de neînlocuit, nici companiile nu sunt de neînlocuit (deși multe dintre ele cred exact contrariul). Prin job, companie, mă refer la oameni. Angajații nu părăsesc joburi sau companii, ei se despart de șefi, de colegi, de oameni. Dar asta e cu totul altă poveste.

Lista ar putea continua, pentru că da, 2015 a fost un an plin. Au fost zile cu soare, cu zâmbete, petreceri de neuitat, prieteni minunați alături – mai vechi sau mai noi – și poveștile lor. Au fost și zile cu nori, zile pe care le-aș șterge în secunda doi dacă aș putea, dar fără de care poate că nu aș putea să le apreciez pe cele bune la adevărata lor valoare.

În acest nou an, 2016, îmi doresc ca proiectele în care sunt implicată să crească. Îmi doresc să-mi regăsesc inspirația, să scriu mai mult. Îmi doresc să găsesc timp pentru a citi mai mult. Îmi doresc să fiu cu familia și cu prietenii atât cât să nu știu ce înseamnă dorul de ei. Îmi doresc să mă trezesc cu zâmbet în fiecare dimineață știind că ceea ce fac va aduce zâmbete și bucurie celor din jurul meu.

Poate că acesta este momentul meu zero, momentul în care noul an a-nceput. Stând acasă, timpul se desfășoară altfel. Mai repede, mai încet, e mereu week-end și mereu zi de lucru. Voi vă bucurați că azi e vineri? Eu nu. Eu mă bucur că azi e soare. Așa să fie 2016, cu soare și cer senin.

The post Momentul zero. 2016 a-nceput azi first appeared on Andreea Ban.

O altă imagine pe care o am cu tataie, vi se va părea morbidă poate, e aceea în care ne ducea la cimitir. Era locul pe care eu și vărul meu îl preferam. De acolo ne procuram pietrele strălucitoare, ghidele și castanele perfecte pe care urma să i le vindem lui tataie. Bunica nu știa, și sigur nu ar fi fost de acord cu afacerile noastre dubioase, de aceea negoțul avea loc în spatele casei. Un ban, trei bani, chiar și cinci bani ne dădea tataie. Și, pentru acei bănuți, căutam cele mai frumoase pietre pe aleile cimitirului. Dincolo de vânătoarea de comori erau poveștile pe care ni le spunea tataie în drum spre locul de veci. Vizitam de pe atunci locul în care mulți ani mai târziu avea să se odihnească pentru totdeauna. Toamna era cel mai frumos. Alergam pe alei încercând să păstrăm liniștea (pentru a nu trezi chiriașii, ne zicea tataie) și răvășeam toate grămezile de frunze pe care le găseam în cale. Din când în când, tataie ne lăsa să curățăm cavoul de frunze. Adică, da, coboram acolo și în timp ce puneam fiecare mâna la treabă, tataie ne spunea povestea locului în care el și bunica vor dormi când se vor fi plicisit de lumea asta mare. Eu voi sta aici, și arăta unul dintre cele opt locuri, și bunica aici. Când va fi înghesuială, mai zicea el anticipându-ne întrebările, îl vor lua pe cel mai vechi dintre noi și îl vor pune într-un borcan la picioarele celuilalt. Eram fascinați.

Aș putea scrie mult și bine despre plimbările noastre fantastice, despre corcodușii din cimitir, de tiribombă și leii care păzeau intrarea, de cheia pe care doar eu și vărul meu o aveam. Tataie mi-a dăruit o lume de poveste, a făcut ca cimitirul (un loc horror pentru unii) să fie o oază de liniște, de verde și sursă nesfărșită de povești. Îmi plac cimitirele, da.

Tot tataie este cel care ne lua apărarea atunci când făceam câte-o boacănă. Și am făcut destule! Bunica îl avea pe Moș Nicolae, nuiaua de alun cu care ne alerga prin curte. Acum, dacă stau bine să mă gândesc, e foarte posibil ca ea să se fi amuzat pe seama noastră. Nu de alta, dar avea o grădina de trandafiri cu o alee pe mijloc. Practic, erau două grădini despărțite de acea alee. Când știam că urma să-l vedem pe Moș Nicolae, fugeam de rupeam pământul și dădeam ocol uneia dintre grădini până obosea bunica. Și râdeam, ce mai râdeam! Ne cam plăcea să o tachinăm pe femeia aceea micuță.

Bunica a fost o femeie tare frumoasă, mignonă, cu ochii verzi, strălucitori. Îmi aduc aminte că era mereu aranjată, deși era casnică. Până și rochiile de casă erau deosebite, de parcă aștepta mereu musafiri. Avea grijă de mâinile ei, îmi spunea mereu că vârsta unei femei se vede nu pe față, ci pe mâini. Și gătea, vai cum gătea! Cele mai bune plăcinte cu brânză și cu mere ea le făcea. Cea mai bună ciorbă cu perișoare, cele mai bune…

Una dintre poveștile care îmi plăceau tare mult era cea în care tataie a venit la părinții ei acasă și a ales-o pe ea dintre toate fetele. Închideam ochii și o ascultam. Nu mă săturam niciodată de acea poveste.

Acum privesc fotografia de mai sus și gândurile mi se duc departe: o casă cu o curte micuță undeva pe șoseaua Giurgiului, în stânga biserica, vis-a-vis cimitirul. Pe atunci erau zeci (poate sute) de copaci de-a lungul șoselei și niciun bloc în zonă. Timpul a schimbat cartierul, timpul i-a luat și pe ei. Bunicii mei, deși s-au dus de mulți ani, sunt mai vii ca niciodată. Poveștile pe care mi le-au spus, ticurile lor, lucrurile care le plăceau sau care nu le plăceau… au rămas cu mine. Fiecare toamnă îmi aduce aminte de ei, fiecare cimitir pe care îl văd sau vizitez, fiecare parc în care văd castane sau ghinde, fiecare piatră strălucitoare și fiecare trandafir.

Povestea lor a început în 1937 și continuă și azi prin copiii lor, prin nepoții lor…

The post Poveste cu bunici first appeared on Andreea Ban.

–          Nu ai voie, îmi zice mamaie.

Îngaim un de ce și las bărbia în piept. Știu că bosumflarea mea nu o va convinge, dar încerc.

–          Cum să alergi copilu’ lu’ Dumnezeu așa, cu tălpile tale de oraș? Te murdărești și, mai știi, îți intră vreun cui în talpă de mă ceartă mă-ta!

Aceeași placă de fiecare dată, mă ceartă mama, mă murdăresc, copil de oraș. Porcării. Lesă îmi mai trebuie și sunt…

Las gândurile să zboare la ce-ar fi dacă aș fugi. Ce poate să-mi facă? Să m-alerge? Dar nu vreau s-o supăr. De m-ar lăsa să stau desculță, atât, nimic mai mult.

Într-o zi am întrebat-o de copiii din vecini, ei cum pot alerga așa pe pietre.

–          Ehei, mamă, mi-a zis, ăștia au tălpile tăbăcite.

Ce-o fi însemnând? Oare au bătut toba cu tălpile? Dar cum? Sau poate au fost loviți cu toba peste picioare. Nu, nu vreau picioare tăbăcite, mi-am zis.

Într-o seară, la poartă, ne strânseserăm mai mulți, fete și băieți. Unii erau în picioarele goale. L-am întrebat pe Teo cum poate alerga așa, nu-l ustură tălpile? Speram să-mi explice care-i treaba cu tăbăcitul. S-a uitat lung la mine și a dat din cap a om care le știe pe toate.

–          Uite, îmi zice, eu am pielea tare pe tălpi, nu simt nimic. Ce atâta încălțări?! La cât alergăm toată ziua, fâța-ncoa, fâța-ncolo, se strică naibii. Și, fie vorba între noi, parcă ești mai liber când ai tălpile goale. Te conectezi cu pământul.

Cred că aveam ochii măriți de uimire, căci m-a întrebat de ce vreau să știu și dacă la oraș nu se merge fără încălțări.

–          Nu, am zis eu repede, cum să mergi desculț?
–          Niciodată?
–          Niciodată…
–          Ei, e culmea, mă gândeam că nu mergi desculță pe aici pentru că e praf și mizerie pe jos, zise băiatul. Și totuși nici la oraș… mai adăugă ridicând sprâncenele.

Am tăcut. Nu știam ce să-i spun.

–          Serios acum, de ce nu umblați desculți? Am auzit că ăia spală străzile în fiecare zi.
–          Pentru că e cald și, tu nu știi, dar la oraș sunt cioburi pe jos. Multe cioburi.
–          A! Da, că voi aveți geamuri multe…
–          Exact. Și e și praf și gunoaile miros. Să vezi cum e acum când se încinge totul, nici nu ai idee cât de tare frige asfaltul. Într-o zi am văzut o tanti care s-a înțepenit cu tocurile în trotuar. Am râs de ea și m-a certat tata.
–          Orașul se topește vara, înțeleg. D-aia vii aici… Nu mi-ar plăcea să stau la oraș, știi?
–          Nici mie nu-mi place. E urât și miroase.
–          Păi, să vii aici în fiecare vară, scapi de o parte din urâțenie.
–          Da, așa am zis. Mamaie zice că o să-mi treacă și că peste câțiva ani o să uit să mai vin. Dar nu e așa! O să vin. Și, poate, când o să vadă că vin mereu, mă va lăsa să stau desculță. Aici nu sunt cioburi.
–          Ba sunt, dar în gârlă, zise Teo și îmi făcu cu ochiul.
–          Ai intrat în gârlă? Eu nu vreau să intru, nu știu…

Teo m-a întrerupt cu un hohot de râs. Vocea bunicii s-a auzit din curte. Trebuia să intru-n casă. Aveam să-i spun a doua zi că știu să înot și că râde ca prostul. Nu mă lasă mamaie să merg la gârlă, dar nu mă va opri. Voi alerga. În picioarele goale dacă e nevoie.

Foto: Anastasia Volkova

The post Cioburi și promisiuni first appeared on Andreea Ban.