Pe cand eram mica si stateam la bunici, atunci cand venea ziua de 30 noiembrie, lumea imi spunea Andrei „cap de iarna”. La varsta aia – prea verde – percepeam acest apelativ destul de ciudat. Imi aduc aminte un an in care ninsese in perioada asta a anului si eram cu o prietena la ea in curte. Bunicasu’ dadea zapada. Imi aduc aminte de el ca de un munte de om imbracat cu un cojoc din acela de oaie si palarie mare, neagra pe cap. S-a oprit din dat la lopata si, cand m-a vazut, fata i s-a lumitat si mi-a strigat cu un zambet imens pe fata: „‘Ite cine e aici, Andrei cap de iarna! Uite ce mi-ai facut, m-ai pus la treaba!” M-am uitat la el, m-am uitat la prietena mea si nu intelegeam de ce imi spune asa. „Oare am capul atat de mare?!” m-am intrebat in sinea mea. „Poate e caciula… i-am spus eu lu’ mamaia ca e mare si urata…”. Am oftat adanc si apoi am schitat un zambet. Cred ca mi-a iesit…

Am crescut. Anii s-au dus unul cate unul. Nedumerirea mea cu Andrei „cap de iarna” a disparut… dar imi voi aduce mereu aminte de perioada aceea, a copilariei. Sunt momente in care imi vine sa plang de fericire pentru anii aceia, frumosii ani de demult. Nu se vor mai intoarce nicioada, stiu, insa vor ramane in amintire pentru totdeauna.

Astazi a fost soare, un soare si un cer de un albastru imens cum nu-mi aduc aminte sa fi vazut vreodata pe 30 noiembrie. Si a stralucit ziua intreaga, probabil va straluci si in noapte. Va straluci cu stele multe si luna plina.

La multi ani noua, Andreilor – capete de iarna!

The post Andrei cap de iarna first appeared on Andreea Ban.