Nu îmi aduc aminte să fi vorbit vreodată cu ei. Erau verii mai mari de la șosea. Eu le spuneam frații Ceaușescu. Nu numai că purtau numele răposaților, Nicu și Elena, dar aveau și trăsăturile celor doi. Ceva la ei mă speria. Poate privirile reci, poate felul în care gesticulau, poate faptul că mă priveau de sus de pe gard când treceam prin fața curții lor. Atunci când mamaie se oprea să schimbe două vorbe cu mama sau tatăl lor, mă ascundeam după fusta ei și nu scoteam o vorbă. Îmi spuneau că sunt timidă. De fapt, eram foarte atentă la ce se discuta și urmăream fiecare mișcare de dincolo de poartă. Știam că ei sunt acolo și că mă urmăresc.

Când am ieșit pentru prima dată cu bicicleta pe șosea era cât pe ce să mă lovească o mașină. Pedalam ușor pe uliță când am văzut șapca de brigadier mișcându-se prin curte. Nu era tatăl, eram sigură de asta. Doar Nicu era suficient de înalt încât să poată fi văzut dincolo de gard. M-am ridicat de pe șaua bicicletei și am pedalat mai repede. Îmi imaginam că, dacă voi avea viteză suficient de mare, voi trece neobservată. Ulița se unea cu șoseaua la capătul curții, așa că nu trebuia decât să pedalez, să urc panta și să fac dreapta pe lângă șanț. Curtea lor era pe partea stângă. Fiind prima dată când pedalam într-o pantă așa abruptă, nu mă așteptam să fie atât de greu. Forța cu care pedalam nu a fost suficient de mare, astfel că la mijlocul pantei, în loc să avansez și să cotesc la dreapta, mă chinuiam pur și simplu să avansez. Am intrat pe șosea cu cea mai mică viteză posibilă, apoi, pentru că tot împingeam la pedale lanțul a pus în mișcare foaia și pinionul iar eu am avut impresia că îmi iau zborul. Claxonul pe care l-am auzit m-a speriat atât de tare, încât nu am mai fost în stare să iau dreapta sau stânga, am traversat șoseaua și am intrat pe ulița din față. I-am simțit privirea în ceafă, știam că m-a văzut și că va merge să mă spună mamei lui, iar mamaie mă va lua la ceartă cum voi intra pe poartă. Când am trecut înapoi, erau amândoi pe podișcă. Am oprit la șosea să mă asigur că nu trece nicio mașină, timp în care ei s-au oprit din discuția pe care o aveau. Îi vedeam cu coada ochiului cum mă privesc. Ochii ei mici îmi aruncau fulgere. Le simțeam cum mă ard. Mi-aș fi dorit să fie un zid mare între noi. Ei să nu mă vadă, eu să nu trebuiască să trec prin fața lor.

În ziua în care mamaie mi-a zis că mergem în vizită la verii de la șosea, am avut un atac de panică. I-am spus că nu vreau să merg, m-am rugat de ea cu cerul și cu pământul, dar nu m-a ascultat. Mergem, a zis. Verii de la șosea nu erau acasă. De fapt, îi vizitam pe părinți. M-am relaxat când am aflat că nu e nimeni care să se uite de sus la mine, care să mă disece din priviri. Ba chiar, mi-am luat libertatea de a mă juca prin curte cât timp femeile puneau țara la cale. Am intrat în vie, acolo unde îi vedeam adesea pe cei doi jucându-se și m-am uitat cu atenție la fiecare porțiune de pământ, la butucii de vie, la pietrele și jucăriile împrăștiate prin iarba de lângă gard. Nu căutam ceva anume, pur și simplu mă uitam și loveam cu piciorul când un bulgăre de pământ, când un borcan.

Întâi a fost mirosul greu. Ar fi trebuit să plec, dar ceva mă ținea în loc. Curiozitatea îmi era cu atât mai mare, cu cât mirosul era mai deranjant. La capătul viei era un boschet ce ascundea un maldăr de lemne, de șipci și araci. La prima vedere părea că cineva făcuse curat prin curte și pusese gunoiul în acel loc pentru a-l arde mai târziu. Dar era mai mult de atât. O bucată de tablă legată cu sârmă ascundea intrarea într-un fort. Am răsucit sârma și mi-am făcut loc printre șipci. Îmi tremurau genunchii, dar nu de teamă ci pentru că eram la un pas de marea descoperire. Aveam să le aflu secretul și atunci voi avea curajul să îi privesc în față. Dar mirosul acela…

Am descoperit un mic laborator. În fort erau alte câteva placaje, bucați de tablă și araci meniți să țină curioșii la distanță. Le-am dat la o parte cu grijă și am descoperit o groapă în pământ. Era ca o grotă în care puteai coborî pe niște trepte săpate în pământ. Nu se vedea nimic înauntru. Mirosul era greu, pământ și animal putrezit. M-am uitat în jur și, într-o oală de noapte, erau pitite niște bucăți de  lumânări arse și câteva chibrituri. Am luat chibritul și bucata cea mai mare de lumânare, era cam cât degetul mic, și m-am apropiat de trepte. Am scăpărat un băț de chibrit și am aprins lumânarea. Flacăra mică, tremurândă, a luminat intrarea. Scările păreau solide. Am pășit cu atenție având lumânarea într-o mână și chibritul în cealaltă. Se auzeau orătăniile din ogradă, găinile, gâștele și porcii. Erau sunetele care mă țineau în priză, afară era lumină și nimic nu avea să se întâmple cât timp le auzeam. Dar, la capătul scărilor, sunetul era mult estompat. Parcă intrasem într-un borcan cu vată. Și atunci am văzut-o. Pisica mă privea cu ochii ei mici și sticloși de pe perete. Parcă era un tablou fără ramă. Lăbuțele erau bătute în cuie, iar capul era aplecat în față cu ochii larg deschiși. Limba îi atârna în partea dreaptă și blănița de pe burtă părea a fi cusută. M-am apropiat de ea pentru a vedea mai bine, dar lumina care s-a reflectat în ceva mi-a atras atenția. Era un borcan. Conținutul lui mi-a întors stomacul pe dos. Nu voiam să mai văd nimic. M-am întors brusc și lumânarea s-a stins. Era întuneric beznă, zgomote slabe se auzeau de afară. Nu știu cum am reușit să aprind lumânarea iar, dar m-am trezit față în față cu chipul ei. Se uita la mine cu ochii aceia mici… ca ai pisicii, mi-am zis. Am întors privirea spre pisică, apoi iar spre ea. Nu puteam scoate nicio vorbă. A întins mâna spre mine, dar m-am tras înapoi. Eram la câțiva pași de scară. Din spatele ei s-a auzit un fâșâit, dar nu am mai așteptat să aflu dacă era el sau dacă era ceva acolo. Am fugit, am aruncat chibritul și restul de lumânare cât colo și mi-am făcut loc printre araci, am împins tabla şi am alergat prin grădină spre mamaie. Femeile s-au oprit din sporovăit şi s-au întors către mine.

– Ce-ai păţit, fată hăi? Cine te aleargă? m-a întrebat mamaie.

M-am oprit lângă ea şi încercam să îi spun ce am văzut, dar nu reuşeam să articulez niciun cuvânt. Scoteam nişte hârâituri de nu mai ştiam de mine.

– Te-am prins, se auzi o voce din spate.

M-am ascuns după mamaie şi am respirat adânc. Trebuia să vorbesc. Trebuia să spun ce era acolo, sub pământ. Tanti l-a întrebat pe Nicu ce s-a întâmplat iar el a dat din umeri.

– Nimic, ne jucam de-a prinselea pe păcăleli.
– Hai, duceţi-vă d-aci, zise mamaie şi mă împinse către băiat.

Nu ştiam ce să fac. Am rămas pe loc şi am dat din cap. I-am spus în şoaptă că vreau acasă, că mă ustură gâtul rău de tot. Mamaie şi-a pus dosul palmei pe fruntea mea, apoi s-a ridicat. Plecăm, a zis ea, apoi i-a şoptit ceva femeii care m-a privit cu subînţeles. Când am ieşit din curte, Nicu a salutat-o pe mamaie şi, privindu-mă, a zis că abia aşteaptă să mai trecem pe la ei. Are şi alte jocuri secrete… Nu am auzit restul frazei, eram deja pe uliţă, iar el vorbea încet. În noaptea aia am visat ca cei doi fraţi se plimbau prin pădure şi au fost mâncaţi de o pisică mare cât un urs. De data asta nu am mai ţipat, am dormit neîntoarsă.

Foto: Pexels.com

The post Verii de la şosea first appeared on Andreea Ban.

Creative Writing Sundays

Tema: „o teamă/temere inexplicabilă sau irațională. Maximum 6000 de semne cu spații.” 

—————–
În această seară mi-am primit porția de inspirație pentru următoarea perioadă. Așa sunt întâlnirile Revistei de Povestiri, CWS: pastile de inspirație. La întâlnirea de astăzi scriitorul invitat a fost Florin Iaru. Cu toate că l-am avut tutore pentru două luni în cadrul cursului de Creative Writing, cu toate că am primit multe, foarte multe lecții legate de scris – cum să, dar mai ales cum să nu scriem -, a-l asculta pe Florin e o plăcere și, de ce nu, o necesitate. Este omul acela care, prin entuziasmul lui, reușește să trezească inspirația în (cel care se visează) scriitor.
Mi-am primit porția de critică pentru textul trimis, dar și aprecierea acolo unde a fost cazul. Vă las să citiți mai jos povestea mea. Sunt curioasă cum o veți percepe voi. Lectură păcută!
—————–
Cu mâinile curate

L-am găsit în grădină. Avea o aripă frântă. Am crezut că se va face bine, că îl voi salva. L-am ascuns în bucătăria de iarnă. Era cel mai potrivit loc pentru un porumbel. Bunicii mei țineau o parte din grâu acolo. Era o cămăruță mică, cu pereții văruiți în alb și podea din lemn vopsită cu maro. Înainte de a umple bucătăria cu grâu, bunica întindea ziare pe jos. De fapt, sub toate covoarele erau ziare, dar în alte camere, sub ziare, era pământ. Bunica dădea câte un strat nou în fiecare an, spunea că lipește, dar pe mine nu mă lăsa niciodată să lipesc cu ea. Aveam mâinile fine, de oraș, ce să caut cu ele în pământ? Aștepta să se usuce, apoi așeza ziarele. Mă fascinau hârtiile acelea mari, acoperite de litere ca niște purici și care se îngălbeneau văzând cu ochii. Nu știam să citesc foarte bine, însă aveam impresia că șirurile de cuvinte care umpleau paginile erau fermecate. Obișnuiam să stau acolo ore întregi, atunci când canicula ne obliga să căutăm locuri răcoroase. Mă întindeam pe burtă, în grâu, și săpam în el pănă ajungeam la ziar. Îmi imaginam povești fantastice scrise cu literele ca puricii.

În acea încăpere, cu mâncare și povești, l-am ținut pe Fluturel, așa i-am spus porumbelului. Am petrecut împreună cele mai frumoase clipe ale acelei veri. La început nu voia să vorbească cu mine. Stătea pe o parte, cu aripa întinsă. Părea că îi este frică. Apoi, cu fiecare picătură de apă, cu fiecare bob de grâu, a prins încredere în mine. După câteva zile a-nceput să-și întindă aripa, să își scuture penele gri. Atunci ar fi trebuit să îmi dau seama că-l voi pierde, mă atașasem de el și îl voiam doar pentru mine. Nimeni nu știa că era acolo, așa că, din protejatul meu, a devenit prizonier. Când am realizat că e posibil să-și ia zborul, l-am legat cu o sfoară de picior. Se putea plimba în voie, putea să zboare prin încăpere, dar nu putea scăpa.

Zilele treceau, soarele ardea mai puțin. Tataie mi-a reparat bicicleta și am început să plec de acasă cu orele. Îmi plăcea să merg la vie și, mai mult, îmi plăcea drumul până acolo. Ieșeam pe stradă și pedalam încet până ajungeam la șosea. De acolo, pentru că nu mă mai putea vedea nimeni, prindeam viteză. Nimic nu se compara cu mersul pe bicicletă pe șoseaua netedă și cu vântul ciufulindu-mi părul. Pedalam așa câteva minute bune, să alung toate gândurile, să mă bucur de clipa aceea de fericire, apoi încetineam. Aveam obrajii roșii, așa îi simțeam, și mergeam pe mijlocul șoselei ascultând foșnetul plopilor. Din când în când, întorceam capul pentru a asculta dacă vine vreo mașină. Foarte rar treceau mașini, erau mai mult căruțe și de ele nu mi-era frică. Nu mă depășeau niciodată. Când ajungeam în vale, coteam la stânga și intram printre vii. Mă opream la via noastră, niciodată la vecini cum făceau copiii din sat. Strugurii altora îmi păreau amari. La noi, ei bine, era altă poveste. Via noastră se vedea de departe. Frunzele erau întoarse după cum legaseră bunicii coardele. Era singura vie argintie. Așa se vedeau frunzele, mari ca palmele bunicului și argintii. Via și frunzele plopilor erau arginii precum luna pe cerul nopții, iar strugurii erau dulci și parfumați. Nici nu trebuia să guști că știai ce gust au, așa de parfumați erau.

Între butucii de vie eram în ziua când mi-am adus aminte că nu mai intrasem de două zile în bucătăria de iarnă. Fluturel!, am zis și inima a-nceput să-mi bată cu putere. Am pedalat până acasă ca nebuna. Aveam lacrimi uscate pe obraji atunci când am intrat în curte și apoi în casă. Am găsit pasărea țeapănă, căzută pe-o parte. Avea ciocul deschis larg, de parcă ceruse apă. Nu mai era Fluturel, nici porumbel nu era, ci o simplă pasăre. Acolo m-a găsit bunica câteva ore mai târziu. Nu mai plângeam. Stăteam în grâu și repetam aceleași cuvinte, așa mi-a spus a doua zi. Spuneam că nu mai sunt povești. Cuvintele de pe ziare nu mai erau magice. Am omorât poveștile, asta am făcut. Ani la rând, în fiecare vară, mi-a povestit întâmplarea asta. Credea că mă amuză. Pentru mine, ziua în care am îngropat pasărea a fost ultima zi de vacanță. Urma să încep școala și, odată cu ea, o nouă viață.

***

De ce v-am spus povestea aceasta? Poate veți înțelege, poate nu. Mi-e dor de copilările. Mi-e dor de plimbările mele printre plopi, mi-e dor de via cu frunzele ei argintii. Însă amintirile acestea nepermis de frumoase aduc cu ele amintirea sumbră a păsării pe care am crezut că o voi salva. Nu am reușit, dar, la un moment dat, m-am hotărât să încerc iar. A fost pură întâmplare. L-am găsit într-o cutie, lângă un tomberon. Stătea cu gura căscată și avea ochii înfundați în orbite. Voia apă, așa spuneau buzele lui țuguiate. Am alergat până la primul magazin și am adus un bidon de doi litri. I-am dat să bea. Îl țineam cu mâna dreaptă de ceafă, degetele mi se prinseseră în părul încâlcit și cleios, și cu stânga îi țineam sticla la gură. A băut apa gâlgâind. Dacă aș fi putut ajunge mai devreme, l-aș fi salvat pe Fluturel, l-aș fi salvat, i-am spus ființei din fața mea. M-a privit în ochi și ochii i s-au mărit. Mai vrei apă, i-am spus și i-am turnat restul sticlei. Dar Fluturel era țeapăn, avea ciocul deschis larg, nu mai respira. Lacrimile mi se scurgeau pe față și stropeau fața contorsionată a celui pe care am crezut că-l voi salva. Acasă mi-am spălat mîinile de murdărie și de sângele uscat rămas sub unghii repetându-mi iar și iar că voi reuși, că îi voi slava până la urmă și atunci umbra aceea nu mă va mai urmări, pasărea va fi iar porumbel și va zbura spre soare.

***

Ies în fiecare noapte pe străzile orașului și îi caut în locurile întunecate, uitate de lume. Nu au nume, nu sunt oameni. Sunt ființe pierdute. Au mințile plecate în alte lumi. Îi iau din locurile lor ce miros a descompunere și îi duc în spații deschise. Le dau apă sperând că porumbelul va mișca iar ciocul, că va primi lichidul și îi voi simți iar inima bătând. Pentru o clipă, îi simt tresărind. Privirile li se limpezesc și îmi mulțumesc înainte de a se scufunda. Apele îi înghit ca pentru botez și mă afund și eu odată cu ei. Mânile îmi sunt mereu curate. Nu voi mai lăsa nicio ființă fără apă, mi-am promis. Voi elibera, asta voi face. Îi voi lăsa să zboare, să fie povești. Și apele din jurul orașului sunt pline de povești iar luna își oglindește argintul în ele.

The post Cu mâinile curate first appeared on Andreea Ban.