O altă imagine pe care o am cu tataie, vi se va părea morbidă poate, e aceea în care ne ducea la cimitir. Era locul pe care eu și vărul meu îl preferam. De acolo ne procuram pietrele strălucitoare, ghidele și castanele perfecte pe care urma să i le vindem lui tataie. Bunica nu știa, și sigur nu ar fi fost de acord cu afacerile noastre dubioase, de aceea negoțul avea loc în spatele casei. Un ban, trei bani, chiar și cinci bani ne dădea tataie. Și, pentru acei bănuți, căutam cele mai frumoase pietre pe aleile cimitirului. Dincolo de vânătoarea de comori erau poveștile pe care ni le spunea tataie în drum spre locul de veci. Vizitam de pe atunci locul în care mulți ani mai târziu avea să se odihnească pentru totdeauna. Toamna era cel mai frumos. Alergam pe alei încercând să păstrăm liniștea (pentru a nu trezi chiriașii, ne zicea tataie) și răvășeam toate grămezile de frunze pe care le găseam în cale. Din când în când, tataie ne lăsa să curățăm cavoul de frunze. Adică, da, coboram acolo și în timp ce puneam fiecare mâna la treabă, tataie ne spunea povestea locului în care el și bunica vor dormi când se vor fi plicisit de lumea asta mare. Eu voi sta aici, și arăta unul dintre cele opt locuri, și bunica aici. Când va fi înghesuială, mai zicea el anticipându-ne întrebările, îl vor lua pe cel mai vechi dintre noi și îl vor pune într-un borcan la picioarele celuilalt. Eram fascinați.

Aș putea scrie mult și bine despre plimbările noastre fantastice, despre corcodușii din cimitir, de tiribombă și leii care păzeau intrarea, de cheia pe care doar eu și vărul meu o aveam. Tataie mi-a dăruit o lume de poveste, a făcut ca cimitirul (un loc horror pentru unii) să fie o oază de liniște, de verde și sursă nesfărșită de povești. Îmi plac cimitirele, da.

Tot tataie este cel care ne lua apărarea atunci când făceam câte-o boacănă. Și am făcut destule! Bunica îl avea pe Moș Nicolae, nuiaua de alun cu care ne alerga prin curte. Acum, dacă stau bine să mă gândesc, e foarte posibil ca ea să se fi amuzat pe seama noastră. Nu de alta, dar avea o grădina de trandafiri cu o alee pe mijloc. Practic, erau două grădini despărțite de acea alee. Când știam că urma să-l vedem pe Moș Nicolae, fugeam de rupeam pământul și dădeam ocol uneia dintre grădini până obosea bunica. Și râdeam, ce mai râdeam! Ne cam plăcea să o tachinăm pe femeia aceea micuță.

Bunica a fost o femeie tare frumoasă, mignonă, cu ochii verzi, strălucitori. Îmi aduc aminte că era mereu aranjată, deși era casnică. Până și rochiile de casă erau deosebite, de parcă aștepta mereu musafiri. Avea grijă de mâinile ei, îmi spunea mereu că vârsta unei femei se vede nu pe față, ci pe mâini. Și gătea, vai cum gătea! Cele mai bune plăcinte cu brânză și cu mere ea le făcea. Cea mai bună ciorbă cu perișoare, cele mai bune…

Una dintre poveștile care îmi plăceau tare mult era cea în care tataie a venit la părinții ei acasă și a ales-o pe ea dintre toate fetele. Închideam ochii și o ascultam. Nu mă săturam niciodată de acea poveste.

Acum privesc fotografia de mai sus și gândurile mi se duc departe: o casă cu o curte micuță undeva pe șoseaua Giurgiului, în stânga biserica, vis-a-vis cimitirul. Pe atunci erau zeci (poate sute) de copaci de-a lungul șoselei și niciun bloc în zonă. Timpul a schimbat cartierul, timpul i-a luat și pe ei. Bunicii mei, deși s-au dus de mulți ani, sunt mai vii ca niciodată. Poveștile pe care mi le-au spus, ticurile lor, lucrurile care le plăceau sau care nu le plăceau… au rămas cu mine. Fiecare toamnă îmi aduce aminte de ei, fiecare cimitir pe care îl văd sau vizitez, fiecare parc în care văd castane sau ghinde, fiecare piatră strălucitoare și fiecare trandafir.

Povestea lor a început în 1937 și continuă și azi prin copiii lor, prin nepoții lor…

The post Poveste cu bunici first appeared on Andreea Ban.

Tema:

Scrieţi o poveste de maxim o pagină în care naratorul este mort. Încercaţi să răspundeţi la următoarele întrebări: Cui i se adresează personajul? Ce motive are?

—————–

Mă uit lung la pagina albă. Niciun cuvânt, nimic. Cum naiba să scrii ca un mort, adică, mă rog, naratorul să fie mort? Ca să scriu bine, ar fi trebuit să fi murit măcar puţin. Nu are sens. Oare Chivu ştie că nu are sens? Sau poate că are, poate că cei cu un dram de imaginație prind sensul.

Mă ridic de la masă şi fac câţiva paşi prin cameră. Afară e linişte. Îmi place noaptea. Din când în când mai trece câte o maşină pe stradă. Aproape în fiecare noapte trece ambulanţa cu sirena ei ascuţită. Mi se face pielea de găină. Mai devreme au trecut şi pompierii. Nu-ţi poţi auzi gândurile în oraşul ăsta.

Mai fac câţiva paşi şi mă aşez în faţa paginii albe. Degetele încep să tasteze întrebări: Cum ar gândi un mort? Ce ar face un mort? Morţii dorm? Visează? Porcării. Numai porcării. Iar voi primi acea privire şi mişcarea din cap, cum că “ai dat-o-n bară fată, din nou”. Şterg tot. Mai bine desenez ceva. Un mort. Mă ridic de la birou pentru a lua blocul de desen şi văd luminile ambulanţei cum trec spre spital. Niciun sunet. Poate că a murit. Oare cum arată mortul? Poate că e plin de sânge, poate că are spume la gură sau poate că i-a stat inima şi a murit pur şi simplu. Găsesc blocul de desen la locul lui, după bibliotecă. E plin de praf. Suflu în el şi în secunda următoare strănut. Se aude un sâsâit scurt. Pun blocul pe masă şi scot o foaie. Are marginile galbene. Aleg un creion cu mina moale şi trasez două linii. Este punctul. Aşa începe totul, cu un punct. Liniile îl susţin. În jurul punctului încep să conturez o faţă, apoi ochii. Îmi place să desenez ochi, să îi fac vii. Dar trebuie să desenez un mort. Mort cu ochii vii? Mâna desenează mai departe cu o precizie la care nu mă aşteptam. Ochii aceia par a mă privi din toate părţile. Mă dau puţin în spate pentru a-i vedea mai bine şi calc strâmb. Sâsâitul se aude iar, dar ceva mai pronunţat. Îmi cer scuze de data asta. Cezar mi se urcă pe picior şi se-ncolăceşte pe mijlocul meu. Mi-e drag. Îl mângâi pe capul solzos şi rece şi am o senzaţie ciudată de silă. Mă întorc la desenul meu.

O sirenă se aude trecând pe stradă. Ridic ochii din desen şi văd soarele roşiatic cum îşi strecoară razele printre crengi. Mortul meu parcă e viu. Desenul îmi vorbeşte. Îl văd pe bunicul stând acolo nemişcat, cu faţa vânătă, dar cu un zâmbet ciudat strâns în colţul gurii. Mă frec la ochi şi privesc cu atenţie. Buzele se mişcă, spun ceva. Că sunt, ce sunt? Nu pricep. Mă mai plimb puţin prin cameră. Dincolo de fereastră se aude gălăgie, sunt voci, sirene, pare o mulţime acolo jos. Cred că am obosit, poate ar trebui să mă întind puţin.

Bunica intră peste mine în cameră. Asta nu se poate. Am văzut-o pe masa aceea cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Acum e aici, în camera mea, şi are zeci de ace înfipte în braţe şi gât. ‘Hai’, îmi spune, ‘o să cadă, o să cadă’. Eu văd căzând doar acele. Cade câte unul, două, se apleacă, le ia, le înfige înapoi ţinându-şi respiraţia. Nu înţeleg nimic. Mă priveşte ca pe un copil prost, mă ia de mână şi mă trage din cameră. ‘Hai, să mergem, a ars tot, nu mai poţi sta aici.’ Mă smucesc din mâna ei şi, cu şarpele strâns în jurul meu, rămân pe loc. ‘Trebuie să-mi fac tema’, îi zic.

‘Nu pricepi? Vai, fata bunicii, dar ai murit dragă, eşti moartă. Hai să mergem.’ Nu mă mişc. Cred că visez, sigur visez. Mâine trebuie să dau pomană cuiva, i-o fi foame bunicii.

‘Scumpa mea, hai să-ţi arăt ceva şi apoi faci ce vrei.’ Mă duc după ea pe hol. Mă trage în faţa oglinzii şi îmi spune să nu mă sperii. Întâi văd chipurile noastre, apoi ciudăţeniile astea, şarpele agăţat de mine şi acele din ea. Parcă îi era frică de ace. Ridic din umeri. ‘Suntem noi două’, zic. ‘Mai uită-te odată’, mă îndeamnă.

Oglinda fumegă. În ea sunt două arătări, o babă uscată şi ceva ce pare a fi fost o femeie. Este arsă şi are jumătate din craniu sfărâmat. Un cercel rotund îi atârnă din urechea dreaptă. E cercelul meu. Bunicul apare din spate cu pielea scofâlcită întinsă-ntr-un zâmbet. Ştiu că trebuie să plec. Îmi aduc aminte că mi-e îngrozitor de frică de şerpi şi, fără să vreau, îl strâng pe Cezar în braţe. Am înţeles.

Sirenele urlă din stradă. Vin şi pleacă. Clipesc şi holul e din nou aşa cum îl ştiam, nici urmă de incendiu. Bunicii mă aşteaptă acum în pragul uşii. Îmi iau la revedere de la casă şi, privind către foaia rămasă albă, şoptesc: ‘Chivule, acum ştiu. Te aştept să-ţi povestesc tema mea.’

—————–
Curs: Marius Chivu
Observații: Nu mi-am notat, dar au fost.

The post Temă pentru acasă first appeared on Andreea Ban.