Se spune că în momente de cumpănă, când chemi moartea sau vine ea prin preajmă, nechemată, îți trece toată viața prin fața ochilor. Eu le-am oferit celor doi protagoniști ai istorisirii mele nu doar câteva momente, ci o oră întreagă, pentru a vorbi unul cu celălalt și fiecare cu el însuși.

Despre ce e vorba, cum e?, am întrebat-o pe Alina când am aflat că a scris o nouă carte. De data asta e roman, mi-a spus, e o poveste cu un el și o ea, el vrea să… Hopa! Roman ai zis?! Hai că mi-ai stârnit curiozitatea. Să văd cum o strecor pe lista mea de lecturi. Stai liniștită, se citește repede, a adăugat ea. Dar nu mi-a spus că, pe cât de repede se citește, pe atât de greu îmi va fi să mă despart de carte, de personaje.

A trecut mai bine de o săptămână de când am terminat de citit Ultima oră și încă o port cu mine, în geantă. Nu reușesc să ies din poveste pentru că Alina, draga de ea, a binevoit să dea viață unor personaje fără a le duce la The End, unul clar. Știți voi, punctul pe I. Recunosc, îmi plac poveștile lăsate în coadă de pește, poveștile în care cititorul e invitat să contribuie, să încheie povestea. Acestea sunt poveștile care te bântuie mult timp după lectură. Și poate că din același motiv îmi și displac, nu mă lasă să-mi continui călătoria în lumea cărților, vreau să aflu ce se întâmplă cu personajele. Am finalizat povestea Lui şi a Ei în repetate rânduri, dar parcă tot aş vrea să aflu ce soartă le-ar alege autoarea.

Povestea începe cu El și continuă cu Ea. Știm de la început ce se va întâmpla în această ultimă oră. De fapt, aceasta e impresia pe care o avem. El a decis să se sinucidă, Ea, apărută de nicăieri, îl oprește și amână momentul pentru o oră. Minutele trec greu, dialogul între cei doi este aproape inexistent, dar povestea curge și ne trezim în fața a două personaje complexe, două personalități total diferite care, în mintea mea, se potrivesc de minune. Când povestea lui s-a încheiat, (parcă) s-a trântit o ușă. Am tresărit. Tot ce am crezut că știu s-a năruit făcând loc altor imagini. Replica ei, deși șoptită, m-a luat prin surprindere. În momentul acela mi-am dorit ca povestea să nu fie deja la jumătate, mi-am dorit ca cei doi să aibă mai mult de o oră… Și ora s-a reluat cu gândurile ei.

Nu am realizat decât mult după ce am început cartea că cele două personaje nu au nume. Povestea curge atât de lin, că nu ai nevoie de astfel de detalii, nume, oraşe, date… cititorul e invitat să completeze golurile. Astfel, la final de poveste, El şi Ea erau (pentru mine) Mihai şi Lavinia. Strada pe care locuia El era undeva în Cotroceni, o zonă de case vechi, îmbrăcate cu iederă şi grădini cu flori. Această libertate pe care autoarea ne-o oferă face ca povestea să ia un număr de nuanţe egal cu numărul de cititori ai cărţii şi tare mi-ar plăcea să aflu și alte impresii. Se spune că atunci când scriem, ne scriem pe noi. În cazul de faţă, Alina a desenat o oglindă în care cititorul se poate descoperi pe el însuşi. Am căutat-o pe ea, obişnuită fiind cu scrierile (cărți, articole) anterioare, dar am renunţat după scurt timp, lăsând poveștile personajelor să mă învăluie. Și am trăit alături de cei doi, le-am trăit suferințele, frustrările, micile bucurii, le-am înțeles alegerile și i-am certat pentru răutăți. La final, am rămas cu privirea în carte, pe ultimele rânduri (nu zic că vedeam în ceață, nu!), și nici măcar ciocolata pe care am avut-o alături de la un moment anume nu mi-a putut alina golul din stomac. Ce se întâmplă mai departe? Ce aș vrea eu să se întâmple? Ce ar vrea autoarea? Ce vor face personajele? Ce aș face eu dacă aș fi…

Recomand cu mare drag cartea Alinei Grozea, Ultima oră. Se citește (mult prea) repede, se trăiește intens. La final, când vei închide cartea, vei avea senzația că îi cunoști pe acei oameni sau că poveștile lor sunt inspirate din viața ta. Vei dori să tragi de mânecă pe autoare, să afli cum, de ce, când, cine…

Cartea este disponibilă la Librăria Eminescu (comandă aici)
și la >>

Ultima oră, de Alina Grozea
Editura Cartea de Suflet

P.S. Am scris cele de mai sus de câteva zile. Am crezut că pot pune cartea în bibliotecă. Nu am reușit. O mai țin un timp pe noptieră, poate o oră, încă o oră…

The post Ultima oră, de Alina Grozea first appeared on Andreea Ban.

Citisem anterior câteva texte scrise de Aurora Liiceanu, prea puține. Nu am întrebat-o pe C. despre carte. Am primit-o cu zâmbet și, recunosc, cu o mare curiozitate. Când am ajuns acasă, m-am lăudat cu cartea primită. O prietenă mi-a spus că și-o dorește foarte mult, că are tot ce a scris vreodată autoarea sau, mă rog, aproape tot. I-am promis că i-o dau, dar după ce o citesc. Curiozitatea trecuse la un alt nivel. Se crease o legătură între mine și ea (cartea). Îndată ce am citit primele pagini am avut senzația că sunt parte din carte, că sunt prezentă la discuțiile dintre terapeut (autoarea) și Ea. Nu simțeam nevoia să particip la discuții, dar, pe tot parcursul cărții, am avut tendința de a nota citate. De a le fotografia și a le împărtăși prietenilor. De aici și ideea de a vă prezenta cartea Ea și El. Biografia unei relații într-un mod cu totul diferit de cum v-am obișnuit, și anume prin citate. Mai jos sunt doar câteva dintre paragrafele care mi-au plăcut. Dacă le-aș fi notat pe toate, probabil ar fi trebuit să transcriu cea mai mare parte din carte.

“Aici intervine ideea continuității unui eu care traversează viața unui individ. Este vorba despre acea continuitate care coexistă cu discontinuitățile vieții? Se vorbește despre un eu continuu, cel care ne face să ne gândim la noi ca și când nu ne-am schimba, sau, dacă admitem că ne schimbăm, ceva rămâne mereu la fel. Ne recunoaștem zilnic, suntem noi. Timpul trece, curge, dar ceva rămâne neschimbat în noi, un nu știu ce, ceva care ne definește profund și care traversează timpul nostru, cu noi sau contra noastră. Oricine ar trebui luat în ansamblul lui, și nu numai în temporalitatea lui. Incursiunea în temporalitatea eului este un act dificil și mulți scriitori au subliniat caracterul ei de invertitudine, de a fi mai aproape de arta ficțiunii decât de a istoriografiei personale. Asta o spune și Virginia Woolf.”

“I-am spus că există persoane care sunt dependente de alții pentru că aceștia dau un sens identității lor, ele instalându-se confortabil în relații, în afara lor aproape neexistând, pentru că sunt și par neajutorate, neîndemânatice, indecise, confuze, dar, cum spun psihologii psihanaliști, sunt personalități pasiv-agresive. Sunt supuse și dependente, dar neconștient manipulative.”

“Femeia amenințată, se știe, se leagă, ca iedera de copac, de orice sentiment, fie el și ceva ce pare prietenie sau înțelegere sau acceptare, pentru că se teme să nu-și piardă suportul. Și chiar dacă pe această părelnică acceptare pot apărea note de disperare, de reproș, ele își au un rost ca nodurile ce împiedică o țesătură să se desfacă.”

“Nu cred că există oameni care nu visează deloc, poate că nu-și amintesc ce au visat, nu cred nici că există oameni-visători care nu se întreabă de ce visează când visează. De fapt, “de ce?” și “când?” sunt întrebări gemene. Eu cred că atunci când visăm îi aducem în lumea viselor pe cei care nu sunt prezenți fizic în viața noastră, adică sunt absenți, și pe care-i dorim atât de mult. Ne e dor de ei. Cred că frustrarea este cea care îi aduce pe oameni în vise. Sigur, nu în toate visele, doar în unele.”

“Poate că timpul este totul. Iubirile din tinerețe și iubirile târzii au ceva în comun, deși diferă, primele sunt parcă dese, cele târzii rare. Pentru că este vorba despre un început și un sfârșit. Un început de viață și un sfârșit de viață.”

“Când suntem tineri, spune Ea aminindu-și de (Julian) Barnes, ne inventăm diverse forme de viitor pentru noi înșine, când suntem bătrâni, inventăm diverse forme de trecut pentru alții.”

“Viața e, în fond, o realitate bizară. Dacă ea devine ceva ireal, ceva parcă paralel la realitate, ea nu ne dă nici un drept de a spune că nu e realitate. Ne dă un drept, un singur drept, greu de dus, cel de a ne zbate într-un cerc vicios, care duce, chiar dacă nu vrem să știm, către ceva grav. Noi însă nu vrem să vedem asta, nu vrem să vedem că mergem pe tărâmul nesiguranței.”

“…să mă întind alături de tine, ca pe un țărm, unde marea te acoperă și apoi fuge, după vrerea și legea ei, dar revine și stai alături pe mal, așteptând valul următor care vine.”

“Când ajungi în pat cu cineva, îmi zice Ea, e ca și când ai avea o ciocnire cu amintirile și obișnuințele tuturor celor cu care te-ai culcat vreodată. Îți pot apărea flash-uri de imagini, scântei ale trecutului, corpul își va cere dreptul la memorie, căci există o memorie a gesturilor, intimitatea se va neliniști, se va tulbura de trecutul ei. Ca un vânt venit din senin care tulbură apele unui lac. Felul nostru de a face dragoste întrupează mnemonica istoriei noastre senzoriale și sexuale.”

Eu vă recomand cartea cu mare drag. Este una dintre cărțile de citit și recitit și recitit. Cu alte cuvinte, de avut în bibliotecă. Da, va trebui să pun mâna pe ea la următoarea sesiune de cumpărături prin librării. Am nevoie de un exemplar pe care să subliniez.

Puteți comanda cartea la sau la .

Ea și El. Biografia unei relații, de Aurora Liiceanu
Editura Polirom

The post Ea și El. Biografia unei relații, de Aurora Liiceanu first appeared on Andreea Ban.

Nu vă maturizați niciodată. Nu deveniți plicitsitori. Nu deveniți niciodată conformiști.

Vi s-a întâmplat vreodată să amânați citirea unei cărți și atunci când ați pus în sfârșit mâna pe ea să vă întrebați cum de ați amânat-o atât de mult? Singurul motiv pentru care se întâmplă acest lucru, să o amânați, e acela că nu este momentul ei. Fiecare carte are un mesaj de transmis, unele sunt mai puternice decât altele. Citite la momentul potrivit, cărțile ne pot scoate din stările mai puțin pozitive, ne pot inspira, ne pot oferi doza de optimism de care avem nevoie pentru a face pasul către împlinirea unei noi dorințe. Exact așa mi s-a întâmplat cu #Girlboss.

Aceasta este cartea pe care tu, draga mea cititoare, vei dori să o dai mai departe, vei dori ca prietenele tale să primească și ele doza de optimism pentru a-și urma pasiunile.

#Girlboss este povestea unei fete care nu și-a găsit locul până nu și-a descoperit pasiunea, până nu a transformat-o într-o afacere profitabilă. Dacă se întâmplă să ai o pasiune, indiferent care ar fi, atunci te asigur că vei rezona cu #Girlboss. Mai mult, după ce vei închide cartea, vei realiza că ești o #Girlboss.

Sophia Amoruso este în prezent CEO al companiei Nasty Gal (www.nastygal.com), companie care valoarează peste 100 milioane de dolari și are mai mult de 350 de angajați. Dar nu despre Sophia – CEO este cartea, ci despre Sophia – fata care și-a luat soarta în propriile mâini și a dat naștere unui curent: #Girlboss (www.girlboss.com).

Sunt o mulțime de cărți motivaționale, veți spune. Da, dar felul în care Sophia își spune povestea nu o veți regăsi în alte cărți. Sophia nu dă rețete, ea povestește. Veți cunoaște nu numai fata care a muncit pe brânci pentru a face Nasty Gal ce este astăzi, dar și adolescenta rebelă care a făcut autostopul, care a furat și a mâncat din tomberoane, care la 22 de ani era falită și a fost nevoită să accepte un job mediocru pentru că avea nevoie de asigurare medicală. Sophia nu s-a plâns nicio clipă de viața pe care a avut-o. Fiecare moment pe care l-a depășit, fiecare necaz pe care l-a avut au fost pentru ea lecții de viață, a ajuns să se cunoască și să se concentreze pe ceea ce îi făcea plăcere.

Cum a luat naștere Nasty Gal? Simplu. Prin vânzarea de haine vintage pe eBay. Dar, spre deosebire de concurenții ei (care s-au plâns că ea ar trișa pentru a crește sumele licitate), Sophia se concentra pe nevoile clienților. Se ocupa de achiziționarea hainelor, de fotografie, de licitații, de livrări. A fost pentru început “omul orchestră”, dar acest om a dat naștere companiei considerată de revista Inc. (în 2012) drept “comerciantul cu amănuntul cu cea mai mare creștere”.

Cartea nu vine cu rețeta succesului, ar fi fost prea frumos. Veți descoperi însă o poveste care vă va inspira. Veți afla lucuri pe care le știți deja, că e nevoie de multă muncă, de nopți nedormite, că vor apărea și eșecuri, dezamăgiri, dar că nimic din toate acestea nu trebuie să vă împiedice să luptați pentru visurile voastre. #Girlboss vorbește despre multe lucuri, despre acele lucruri care ne călăuzesc pașii către succes. Și acestea nu au legătură cu popularitatea din liceu, cu școala urmată sau cu numărul de joburi avute, ci de intuiție, de încredere în propriile instincte, în a ști când să urmezi regulile sau când să le încalci.

Spuneam mai sus că, după ce vei citi cartea, vei dori să o aibă și prietenele tale. Fie că scriu sau desenează, fie că tricotează, fac bijuterii sau… (completează cu pasiunea prietenei tale), acel lucru pe care îl fac cu plăcere, pentru care se trezesc dimineața cu zâmbet pe chip se poate transforma în ceva mare, ceva-ul la care nu îndrăznesc să viseze. Încă.

O puteți comanda de pe sau .

#Girlboss, de Sophia Amoruso
Editura Publica

The post #Girlboss, de Sophia Amoruso first appeared on Andreea Ban.

… nu ne oprim niciodată cu adevărat, călătoria nu e niciodată încheiată, pentru că înflorim mai departe, așa cum i se întâmplă omizii, care, atunci când crede că lumea s-a sfârșit, devine fluture.

Atunci când descoperi un autor, când citești o primă carte scrisă de el și aceasta te cucerește, îți vei dori să descoperi și alte lumi desenate de acesta. Îi vei citi, în timp, toate cărțile. Vei ajunge să-l cunoști, să te hrănești cu poveștile lui și să-ți fie un fel de antidot – te scapă de gândurile cenușii, de micile depresii, îți oferă doza necesară de optimism și voie bună.

Cecelia Ahern este una dintre autoarele pe care încă le descopăr. Nu i-am citit toate cărțile, dar cu fiecare poveste citită iese la lumină o altă parte din ea. Cărțile ei sunt lecții de viață ascunse în spatele unor povești în care ne regăsim, cu care rezonăm și care ne iau prin surprindere.

Anul în care te-am întâlnit m-a surprins. Mă așteptam să fie minunată, o poveste de dragoste dantelată pe care să o laud de la primele pagini, dar nu. Cu fiecare pagină citită descopeream un personaj pe care l-aș fi luat la palme. În același timp, parcă priveam într-o oglindă, dar una care rânjea nu tocmai plăcut. Astfel, pentru primele zeci de pagini, am urât personajul. De fapt, am urât felul de a fi al fetei, am găsit-o superficială. Povestea este scrisă la persoana I și Jasmine era cea care îmi vorbea. “Aveam cinci ani când am aflat că o să mor”, așa a-nceput cartea. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut foarte mult introducerea. Apoi, următorul capitol a venit ca o palmă, m-a făcut să-mi conștietizez propria realitate. “Am terminat cu slujba. Am fost concediată…”, spune Jasmine. De aici începe evoluția personajului.

Mi-au trebuit aproximativ o sută de pagini pentru a rezona cu povestea Ceceliei. Este mult, e adevărat. Dacă nu era vorba de această autoare, poate că aș fi lasat cartea să zacă pe noptieră pentru mult timp. Și rău aș fi făcut! Felul în care este spusă povestea te ține acolo, vrei să afli ce se întâmplă în acel an, vrei să vezi cum evoluează relația celor doi. Și, cu cât intri mai mult în poveste, cu atât ești luat prin surprindere.

Jasmine este bântuită de acea descoperire din copilărie, și anume că va muri. Muncește fără întrerupere pentru a da sens vieții care, inevitabil, va ajunge la final. Este exemplul tipic de workoholic care nu-și ia zile de concediu medical, nu se plânge, ci continuă să “alerge”. În momentul în care este concediată și e nevoită să stea un an în “vacanță la gradină” intră în sevraj. Pentru o persoană activă precum ea, a sta acasă e un adevărat coșmar, motiv clar de depresie. Anul acesta este pentru Jasmine anul vindecării, anul în care va descoperi adevăratul sens al vieții. Se va cunoaște pe sine și va vedea pentru prima dată frumusețile din jur pe care obișnuia să le ignore (așa cum facem mulți dintre noi).

Nu mi-a plăcut Jasmine, cea de la începutul cărții, dar am ajuns să o cunosc pe parcurs, să o-nțeleg. Momentul în care a apărut Heather în peisaj, sora lui Jasmine, parcă s-a spart gheața. Heather suferă de sindromul Down și Jasmine este cea care o protejează și care acum, fiind fără ocupație, are tendința de a o proteja și mai mult. Va afla mai târziu că nu Heather este cea care are nevoie de ajutor, de acea protecție care le-a lipsit amândurora de-a lungul timpului.

Nu am spus nimic de el. Ei bine, există și un el, dar nu e cel la care m-am așteptat. Cartea este plină de surprize. De-a lungul celor patru anotimpuri vom descoperi evoluția personajului, grădina minunată care înflorește odată cu trăirile ei și vom primi o nouă lecție din partea Ceceliei Ahern. Una frumoasă tare! Atunci când avem impresia că ne aflăm pe marginea prăpastiei, când vedem doar negru în față, atunci vom face un nou pas în călătoria noastră. E un nou început. Vom privi în urmă apoi și vom zâmbi. Ne vom deschide aripile frumos colorate și vom îmbrățișa o nouă lume.

Vă recomand să citiți Anul în care te-am întâlnit. Este genul de carte care rămâne cu tine mult după ce ai citit-o, care te ajută să găsești răspunsuri sau chiar să afli care sunt întrebările corecte. Vreți o poveste de dragoste? Cartea aceasta e cu mult mai mult de atât. Mie mi-a picat în brațe la momentul potrivit. Fiecare carte cred că se cere citită la momentul ei, atunci când ai nevoie de ea.

Detalii despre carte aici >>

O puteți cumpăra de la sau .

Anul în care te-am întâlnit, de Cecelia Ahern
Editura Allfa

The post Anul în care te-am întâlnit, de Cecelia Ahern first appeared on Andreea Ban.

Personajele, da, sunt inspirate din realitate. Atunci când mă gândesc la ele văd chipurile prietenelor mele și ale iubiților lor – foști sau actuali. Sunt întâmplări din carte care, mai apoi, au devenit realitate. Prietena care a inspirat-o pe Simy are o fetiță și este căsătorită cu (surpriză!) Sorin. Eu am avut ocazia să port o minunată rochie fuchsia la nunta uneia dintre prietenele mele dragi… Miss Valery și-a găsit un „Liviu” și în realitate. Dar cartea este ficțiune. Ceea ce s-a întâmplat după ce am scris ultimul cuvânt este, cum să spun, motiv de bucurie.

Vă invit să citiți mai jos primul capitol al cărții. Vă va convinge să citiți cartea… sau nu. Este o lectură ușoară, așa cum au spus toți cei care au citit-o. Este o carte pentru femei, dar pe care au citit-o și bărbații. Unii au renunțat repede, alții au citit-o și m-au bombardat cu întrebări (spre bucuria mea!).

–––––-

Încă puțin

Într-o zi, Ana se hotărî. Va pleca-n vacanţă. O vacanţă prelungită, undeva unde e linişte şi soare, unde se poate relaxa şi unde nimic nu-i poate alunga zâmbetul de pe chip. Va fi un paradis al ei, în care noţiunea de timp nu e cunoscută. Va uita de ceasul deşteptător, de agitaţia permanentă a oraşului, de vecina surdă care nu realizează că, atunci când se uită la emisiunea lui Diaconescu, are TV-ul dat la maximum. Va uita de îndatoririle zilnice de la muncă şi de termenele-limită exagerate, de genul: „Trebuie finalizat ieri“ sau: „Ce termen mai vrei? Trebuia predat acum patru zile“, va uita de şefa afurisită şi de şeful de personal şi mai ticălos, cocotă masculină! Va uita de tot!

Din cauza stresului, a oboselii, a agitaţiei din ultimele săptămâni, ajunsese să nu se mai recunoască. Se regăsea dimineaţa în oglindă; de fapt, găsea o asemănare între imaginea reflectată şi personajul principal din sutele de poze făcute de-a lungul timpului, dar parcă nu era ea. Parcă privea dintr-un alt unghi, din alt corp, din altă dimensiune, o dimensiune înghesuită într-un borcan în care nu putea respira. Era martora propriei prăbuşiri, una lentă, dar sigură. Cândva, nu de mult, îşi spusese că totul va fi bine, că are o rezistenţă de fier şi că-şi va îndeplini toate sarcinile. Avea o putere de muncă extraordinară, se uimea singură uneori. Cum să te trezeşti în fiecare dimineaţă înainte de 6:00, la 7:00 să fii deja la birou (când alţii poate că de-abia se-ntorc pe partea cealaltă, în somn), până la 8:00 să citeşti deja presa, să-ţi bei cafeaua, să răspunzi la e-mailuri, apoi să… să… să… până târziu, când cei mai mulţi dintre colegi au şi plecat acasă de-o bucată bună de vreme, cum să rezişti aşa? Unii ar spune despre ea că nu este decât o altă obsedată de muncă, habar n-având să trăiască. Programul ei nu se termină după serviciu. Niciodată! Bine. Doar uneori. Dar, în cele mai multe dăţi, programul de muncă trece uşor pe program de „relaxare“: la cafea cu fetele, o întâlnire cu mereu noul şi minunatul iubit, cu amicii la o petrecere nebună, în cluburi, la film. De fiecare dată, ceva nou… şi totuşi, până când?

Acum aude glasurile care-i spun să se mai liniştească, să ia o pauză, să reducă orele de lucru, le aude ca un ecou venit de demult, de nicăieri, de peste tot. Şi mai aude vocea interioară, care-i urlă în urechi: „Astăzi ceri concediu sau îţi dai demisia! Astăzi.“ Ar lua maşina până la serviciu, însă nu e-n stare să deschidă nici măcar o uşă fără să se clatine, dar să mai şi conducă. Mai bine ia un taxi. Străbate vâltoarea oraşului cu cea mai acută lipsă de observaţie. Simţurile-i sunt amorţite. Ea, cea care profita de fiecare clipă trăită, care fura din bucuria celor din jur, care privea cu nesaţ reclamele înşirate pe clădiri, ajunsese să fie absentă, un roboţel care face ce a învăţat şi atât. Giulia îi tot spune ceva de la un timp, dar nu-şi poate aminti ce; Simy o rugase să-i dea un sfat, sau poate că era Daria… şi de ce are-n minte chipul cu păr roşcat al Lisei, când ea e blondă de atât timp?!

– OK, toate astea trebuie să se termine!
– Aţi spus ceva, dom’şoară? se auzi o voce de undeva de departe.
– A… ăăă, nu, nu ştiu…
Oare am început să vorbesc singură? Să gândesc cu voce tare? Ce porcărie!…

Când coborî din taxi, realiză că mersese cu cel mai urât taximetrist pe care-l văzuse vreodată, genul care are nevoie de două scaune când se duce la un film, şi, de asemenea, abia acum auzea muzica, sau zgomotul de manea urlată, ce venea dinspre casetofon. Cafeaua îşi făcea, în sfârşit, efectul. Îi zâmbi cerului în semn de mulţumire, Uneori, e bine să fii dus cu pluta.

Firma era, ca de obicei, pustie. Nici măcar secretara nu era prezentă. De ce vin eu înaintea tuturor? De ce-mi asum toate responsabilităţile astea? Ce sens are? Nu-mi ridică nimeni statuie, nu că mi-ar folosi la ceva.

– O lună de concediu? se auzi câteva ore mai târziu o voce ca un tunet din biroul cel mare.
– Da. Am nevoie. N-am mai avut un concediu ca lumea de doi ani şi nu doar că am nevoie, dar îl şi merit din plin, iar tu ştii asta.
– Da, ştiu. Dar cum să-ţi iei ditamai concediu’? Să fim serioşi! Cine crezi c-o să-ţi facă ţie treaba? Că mai sunt şi alţii plecaţi acum.
– Cu-atât mai mult, am şi eu dreptul la concediu! Multe dintre sarcinile pe care le fac nici măcar nu sunt ale mele, dacă stau să mă gândesc bine. O lună. Cele douăzeci şi unu de zile legale.
– Nu sunt de acord, gata, am zis-o! Poţi să plângi, să mă-njuri, să urli, s-arunci cu ce vrei tu, nu-ţi dau atât de mult concediu!

O clipă de tăcere. Nu se mai foia decât aerul venind în valuri dinspre aparatul agăţat în partea stângă a biroului. Din spate o priveau ochii fulgerători ai doamnei cu pălărie neagră, surprinsă, parcă, de-un pictor nesăbuit.

– Atunci… cred c-a venit momentul să-mi dau demisia.

Stupoare.

– … A, nu! Nu-mi veni cu porcării dintr-astea!
– Nu-i nicio porcărie, e-o hotărâre pe care trebuia s-o iau de mult, dar n-am avut suficient curaj…

Restul dimineţii s-a scurs ca niciodată. Parc-a dispărut dintr-odată toată presiunea. Încă puţin şi voi fi acolo, fără nicio grijă, fără hârţoagele de-aici, fără nebunia asta.

N-a crezut niciodată că-i va fi atât de uşor să-şi strângă lucrurile şi abia acum vedea ce haos era în computer. Fişiere aşezate la-ntâmplare pe desktop, poze, documente, e-mailurile de la Cosmin, necitite de câteva săptămâni – nişte aiureli, dar cândva chiar îşi făcuse timp dimineaţa, la cafea, să zâmbească la citirea fiecăruia. Aproape patru ani de muncă au încăput într-o cutie, una destul de mică, de altfel. Ce trist!

– Ce-i cu faţa asta lungă, Anuşka? Doar pleci în concediu, fată, ce naiba?! îi spuse Mara cu vocea ei piţigăiată.
– Da… într-unul prelungit…
– Ei da! Când o să te-ntorci, o să-ţi găseşti un job mai super ca oricare şi-o să dai uitării toată nebunia de-aici, crede-mă!
– Sper să fie aşa, spuse Ana cu o voce ciudat de tristă şi o îmbrățişă pe Mara, colega mereu bronzată cu care obişnuia să iasă la câte-o ţigară pentru a-şi mai calma puţin nervii.

Trecu de uşa rotativă ce-o enervase de-atâtea ori şi se opri o clipă. Nu se-ntoarse. N-avea un trecut strălucit, după care să privească-n urmă cu nostalgie, n-avea amintiri extraordinare, era, pur şi simplu, un job care astăzi ajunsese la capăt, un job de la care-şi lua „la revedere“ sau, mai bine spus, „adio“. Unii au colegi de care nu se pot despărţi, au parte de petreceri de neuitat imortalizate în mii de fotografii, petreceri de rămas-bun. Doar unii… Respiră adânc şi porni în călătoria numită astăzi-e-prima-zi-din-restul-vieţii.

–––––-

Dacă ați citit cartea, vă mulțumesc din nou!

Pentru cei care acum aflați de carte sau v-au convins cele scrise mai sus, cartea este disponibilă în format e-book (epub, mobi și pdf) pe situl www.incaodorinta.com. Prețul cărții este la alegere. În plus, o parte din suma plătită va fi donată către asociația Salvați Copiii România.

Pe Facebook: https://www.facebook.com/incaodorinta
Impresii de la cititori >>

The post Încă o dorință – primul capitol first appeared on Andreea Ban.

Scriitorii își amintesc TOTUL, Paul. În special rănile. Dezbracă un scriitor la piele, arătându-i cicatricele și-ți va relata povestea fiecăreia. De la cele mari, te alegi cu romane, nu cu amnezie. Dacă vrei să scrii un roman, este bine să ai un pic de talent, dar cea mai importantă cerință este, de fapt, abilitatea de a-ți aminti povestea fiecărei cicatrice.
Arta constă în persistența memoriei.

Să citești cărțile lui Stephen King înseamnă să te pierzi în alte lumi, să trăiești și să respiri alături de personaje, să privești prin ochii lor și să simți ceea ce simt ele. Acesta este darul regelui, te prinde și te aruncă în poveste, îți intră pe sub piele, te înspăimântă. Teama pe care ți-o induce nu te îndepărtează, dimpotrivă, îți dorești să sapi și iar să sapi, vrei să știi cum a rezolvat “problema”.

Am început să citesc Misery într-o noapte, târziu. După primele douăzeci de pagini deja simțeam furnicături pe piele. Vedeam prin ochii lui Paul Sheldon, simțeam ce simțea el sau, mă rog, simțămintele lui îmi erau atât de clare încât a trebuit să închid cartea pentru a nu le lua mai apoi cu mine în somn.

Paul este scriitor. Și-a câștigat celebritatea prin seria de romane a căror eroină este Misery Chastain. Dorind să se dedice și altor romane, Paul se hotărăște să-și omoare personajul și să încheie seria. În urma unui accident de mașină, Paul este salvat de Annie Wilkes, admiratoarea înfocată a lui Misery și cel mai mare fan al lui. De fapt, nu salvat este cuvântul potrivit, ci capturat. Paul va trebui să plătească pentru moartea lui Misery într-un fel pe care, cum să vă zic, nu vi-l puteți imagina. Cititorul va fi puțin zguduit, de aceea vă spun de pe acum ca nu este o carte pentru cei mai sensibili dintre voi. Sunt sigură că tu, cititor de cărți ceva mai dure, vei fi captivat de talentul lui King, acela de a reda senzațiile tari. Până unde va merge Annie? Cât va rezista Paul? Acestea sunt cele două întrebări care plutesc deasupra fiecărei pagini, fiecărui episod al cărții.

Dincolo de pedeapsa (fizică) pe care Paul o primește pentru că și-a ucis personajul, el este obligat să o readucă la viață. Annie este cea care va scoate geniul din Paul și-l va face pe acesta să scrie ceea ce credea că va fi cel mai bun roman Misery de până atunci. Ura lui Paul pentru cea care îl ținea captiv crește cu fiecare pagină pe care o scrie, durerea ajungând la cote inimaginabile. Ceea ce știm cu siguranță e că unul dintre cei doi își va găsi sfârșitul odată cu finalul cărții scrisă de Paul Sheldon. Ceea ce nu știm și cred că în asta consta „magia” cărții, e până unde are de gând să meargă autorul, până unde își va duce personajele.

Marele King are acest dar de a nu te lăsa să ghicești destinația. Nu este de partea niciunui personaj, fie că este bun sau rău. Nu este părtinitor. Aș fi vrut ca Paul să fie scutit de atâta suferință, ba chiar, la un moment dat, soluția cea mai simplă ar fi fost ca el să moară. Dar moartea e alegerea cea mai ușoară. Să trăiești este greu. Și asta oferă autorul, viață. Paul Sheldon a primit dorința de a trăi, forța de a se târî spre ieșirea din coșmar. Mai mult, privită din alt unghi, povestea pare a fi coșmarul scriitorului care nu-și găsește inspirația sau care este urmărit de proprii demoni. Demonii pe care el i-a creat nu vor să mai dispară ci-l bântuie până renunță să se mai lupte, până îi accepta ca fiind parte din el. Asta este Misery pentru Paul, demonul lui, crucea lui. Annie este paznicul lui, cerberul, cea care va avea grijă ca el să spună povestea.

Vă recomand să citiți Misery. Stephen King a reușit să mă minuneze din nou, a scris nu o poveste, ci două. Este Misery, povestea despre Paul Sheldon și “temnicerul său” – Annie, dar și povestea lui Paul Sheldon despre eroina unei serii de romane “duioase”. Citind cartea veți aștepta atât finalul cărții lui King, dar și finalul cărții lui Sheldon. V-am amețit puțin de cap? E bine. Trebuie să citiți cartea. Veți înțelege. Stephen King este cel puțin genial! 

Misery, de Stephen King (cartea aici >>)
Editura Nemira

The post Misery, de Stephen King first appeared on Andreea Ban.

Nothing in this world happens without a reason. That we are all exactly where we are supposed to be, and that the pieces of the puzzle have a tendency to come together when you least expect it. ―

Cum arată pentru voi vacanța perfectă? În cazul meu, vacanța este strâns legată de mare și soare. Și, dacă mai am și două sau trei cărți cu mine atunci cu siguranța vacanța nu poate fi decât perfectă.

Acesta este motivul pentru care nu vă recomand o carte de sezon, un titlu legat de această perioadă, a sărbătorilor de iarnă. Vă invit să visăm puțin la zilele calde de vară. Nu de alta, dar cititori fiind, avem aceasta minunată putere, de a călători acolo unde dorim. Și de ce să nu evadăm din cotidian? De ce să nu visăm puțin la nisip și la marea albastră, la căldura zilelor de vară?

Casa e pe plajă nu numai că este locul perfect pentru a petrece o vacanță liniștită, dar este locul în care oamenii redescoperă prietenia, bucuria și promisiunea unui nou început. Jane Green, autoarea, ne face cunoștință cu mai multe personaje, aparent, fără nicio legătură una cu cealaltă, pentru ca la un moment dat să le împletească destinele. Casa de pe plaja din Nantucket este locul unde se vor întâlni Daniel, bărbatul bântuit de eșecul propriei căsnicii, dar și de un secret care îl macină, Daff, o mama divorțată care încearcă să cumunice cu fiica rebelă și Michael, fiul celei care deține casa, prins la rândul lui într-o relație cu șefa sa căsătorită. Proprietara casei, Nan, se regăsește și ea într-o situație nu tocmai bună. E pe cale de a pierde casa, iar trecutul pare să revină în forță, lăsând-o fără drept la replică. În încercarea de a salva casa, Nan se hotăște să închirieze camere pe perioada verii. Este ocazia perfectă pentru a readuce veselia în acest loc, ca un tribut vremurilor demult apuse.

Autoarea desenează niște povești complicate, personajele fiind prinse în niște situații greu de trecut, însă rezolvarea pe care o oferă redă zâmbetul cititorului, îl duce cu gândul că există o rezolvare pentru orice și că totul se întâmplă cu un motiv. Da, clișeele sunt la ele acasă, dar acest mesaj simplu, ca totul se întâmplă cu un scop, m-a facut să iubesc cartea.

Jane Green explorează cu finețe trăirile personajelor, și, fiind atât de variate, e imposibil să nu găsești personajul cu care să rezonezi. Recunosc că mi-au plăcut foarte mult Michael și Duff, deși pe Duff am îndrăgit-o abia când a iești din hainele de casnică și a intrat în cele de femeie.

Casa de pe plajă nu numai că este un chick lit pe care nu îl vei putea lăsa din mână, dar este locul în care vei dori să ajungi. Este casa care schimbă destine, care leagă prietenii, care aduce zâmbet chiar și pe cele mai triste fețe.

Casa de pe plajă este o carte de vacanță numai bună de citit în această perioadă, pentru că, nu-i așa, avem nevoie să ne rupem puțin de realitate, să ne relaxăm și să ne umplem de optimism.

Casa de pe plajă, de Jane Green
Editura Polirom

PS. Am scris despre carte și pe UrbanDiva, aici >>

The post Casa de pe plajă, de Jane Green first appeared on Andreea Ban.

Anul acesta a avut loc premiera filmului If I Stay (Dacă aș rămâne), ecranizarea cărții cu același titlu scrisă de Gayle Forman. Ca un serial reader veritabil, am amânat vizionarea filmului pentru a citi întâi cartea.

În general nu obișnuiesc să scriu despre o carte înainte de a o citi cap-coadă, însă, în cazul de față, chiar nu mă pot abține. Ridică niște semne de întrebare la care nu reușesc să găsesc răspunsul și, oricât de mult îmi doresc ca finalul să fie unul fericit, intuiția îmi spune că va fi unul cu lacrimi.

Povestea, în mare, nu este ieșită din comun. Ba chiar s-au mai scris cărți similare. Mia, o adolescentă de 17 ani, violoncelistă talentată, are de ales între a merge să studieze la Julliard, în New York, și a rămâne în Oregon cu cei dragi. Dincolo de această alegere, viața este frumoasă, familia o susține indiferent ce ar alege, prietenii și iubitul îi sunt alături. Într-o dimineață cu ninsoare totul se schimbă, e ca și cum binele trebuie să fie echilibrat de rău. Mia își pierde părinții și fratele mai mic într-un accident de mașină rămânând suspendată între lumea noastră și lumea de dincolo. Este martoră la suferința bunicilor, a prietenilor, a celor rămași în viață, a celor care speră ca măcar ea să nu plece pe lumea cealaltă.

Mia se află din nou în fața unei decizii, dar de această dată decizia e departe de a fi ușor de luat. Dacă va rămâne, va trebui să trăiască într-o lume în care părinții și fratele nu mai sunt. Cum va putea accepta lipsa lor? Cum ar putea trăi cu această durere? Dacă va pleca, se va alătura familiei ei, dar va lăsa în urmă o viață plină de promisiuni, va lăsa în urmă oameni care o iubesc și care doresc ca ea să fie suficient de puternică pentru a trăi.

Mai aveam puțin până la finalul romanului, însă nu reușeam să găsesc o cale pentru Mia, o rezolvare astfel încât totul să fie bine. Cu cât mă apropiam de finalul poveștii, cu atât decizia pe care aș fi vrut să o iau pentru Mia era mai grea. Îmi doream ca ea să rămână în viața, da, dar durerea cu care avea să se confrunte apoi? Cum ar putea duce cineva atâta durere?

Voi, cei care nu ați citit cartea, ce ați alege în cazul acesta? Ce credeți că va alege Mia? Dacă vă este greu să alegeți o rezolvare, vă recomand să citiți cartea. Eu am lăsat-o pe autoare să dea verdictul.

De asemenea, cartea mi-a stârnit și mai mult curiozitatea asupra filmului. Romanul este scris la persoana întâi, Mia evocând momente din viața ei pe lângă ceea ce vede și aude în spital. Avem poveste în poveste sau, mai mult, povești în poveste. Este planul principal, prezentul, apoi planuruile secundare în care sunt evocate viața ei, dar și a părinților, a familiei și prietenilor ei. Oare cum au pus această poveste pe marele ecran?

Vă doresc lectură plăcută și, de ce nu, vizionare la fel de plăcută! Apoi, vă aștept cu impresii și răspunsul la întrebarea de mai sus, ce ați alege…

O puteți cumpăra de pe Elefant, aici>>

PS. Cartea mi-e cu atât mai dragă cu cât fata de pe copertă mi-a fost colegă. Frumoasă colega mea!

Later update:
Între timp am terminat de citit cartea, am văzut și filmul. Recomand, recomand, recomand! Da, le recomand pe ambele. Întâi cartea, apoi filmul. Ușurele, dar calde și parfumate. Ca o cană de cacao cu lapte, ca o pătură pufoasă, ca… ziceți voi!

Dacă aș rămâne, de Gayle Forman
Editura Rao

The post Dacă aș rămâne, de Gayle Forman first appeared on Andreea Ban.

Să vă mai zic ceva (un mic bonus pentru mine):
Citeam de dimineață, în tramvai. Era un pasaj tensionat, cu revelații și povești despre oameni speciali. Și a sunat telefonul. Răspund la al doilea apel, pentru că na, nu mă puteam opri din citit.
– Sunt de la editura Art, îmi spune vocea de la capătul firului.
– ?! (nu spun nimic, singurul gând care îmi alerga prin minte era că pasărea știa ce carte citesc și că…)
– Alo, sunteți acolo?
– Ăăă, da, da, mă scuzați, puteți repeta…
Mi-am adus aminte că așteptam niște cărți de la Paladin – Art.

Cam ăsta este efectul cărților bune, te iau în lumea lor și te zăpăcesc. În sensul bun al cuvântului. Pasărea a ieșit din carte și mă bântuie. Sper să nu îmi dea pace până la ultima pagină.

Mai multe detalii despre carte aici: Miss Peregrine.

The post Citesc o carte specială first appeared on Andreea Ban.

Nu vă încruntați, nu am nimic cu Frantz. E nebun, da, dar nu am zis-o eu. Afirmația e a lui. Eu doar o confirm. Dar este “un nebun frumos, care știe să dea mat mereu cu zâmbetul pe buze” (Eduard Tone), este nebunul acestui oraș mare care știe să privească, să asculte, să surprindă scene de film în viața de zi cu zi, scene pe care, cei mai mulți dintre noi, nu reușim să le vedem.

Mugetările lui Frantz, o carte fără pretenții literare, este doza de optimism de care ai nevoie în zilele gri. Și nu mă refer neapărat la vreme, deși, poate fi privită ca o rază de soare.

Da, rază de soare mi-a fost cel puțin o dată. Așteptam tramvaiul. Aveam umbrela într-o mână, geanta pe umăr și cartea în cealaltă mână. Am lăsat să treacă un tramvai, poate două. Chiar nu voiam să fac pauză de lectură, cu atât mai mult cu cât Frantz al nostru se afla într-o dispută foarte amuzantă. “Dacă reușește să se adune și vine după mine cu sapa sau cu o bâtă, alerg suficient de repede, știți? Și alerg circular atât de repede în jurul unei mașini, încât, la un moment dat, îl prind din urmă și îl lovesc năprasnic…” Lumea privea încruntată cerul gri care-și arunca ploaia în toate direcțiile, iar eu priveam în carte și parcurgeam rând după rând, o pagină după alta, râzând.

– Citește cartea, mi-a spus Frantz într-una din zilele în care aveam senzația că mi se îneacă toate corăbiile. Am prieteni care au citit-o și au ieșit din depresie.

Nu știu dacă Mugetările lui Frantz este cartea care să te scoată din depresie, dar cu siguranță e cartea care îți desenează un mare zâmbet pe față și nu o poți lăsa din mână până la ultima pagină. Vrei să știi ce urmează, te identifici cumva cu personajul și te roade curiozitatea, „oare a trecut și el prin situația aceea? cum a recționat?…”

Frantz este un bun observator al lumii înconjurătoare. Își ia avânt și se aruncă în miezul acțiunii fără a clipi, luându-și cititorul cu el și transformându-l în martor și personaj. Ba chiar îi șoptește la ureche diverse trucuri pentru a-l ajuta să iasă câștigător din situații aparent fără ieșire.

Frantz a adunat în acest volum felii din viață, le-a uns cu o ironie fină și le-a dat drumul în lume, doar-doar or face lumea mai bună, mai zâmbitoare, mai deschisă la frumos.

Vă recomand Mugetările lui Frantz – jurnalul urban al unui curios din naștere. Nu știu cum, dar curiozitatea lui Frantz se ia. Sunt foarte curioasă ce ne mai pregătește, nu de alta, dar așa zice autorul, “ne reauzim curând”. Până atunci, mă declar pacientă a spitalului. Mi-am (re)descoperit doza de nebunie.

Mai multe despre Frantz și a lui carte puteți citi în interviul acordat Serial Readers, aici.

Mugetările lui Frantz, de Frantz Adrian Diaconescu

The post Mugetările lui Frantz (curios din naștere), de Frantz Adrian Diaconescu first appeared on Andreea Ban.