–          Nu ai voie, îmi zice mamaie.

Îngaim un de ce și las bărbia în piept. Știu că bosumflarea mea nu o va convinge, dar încerc.

–          Cum să alergi copilu’ lu’ Dumnezeu așa, cu tălpile tale de oraș? Te murdărești și, mai știi, îți intră vreun cui în talpă de mă ceartă mă-ta!

Aceeași placă de fiecare dată, mă ceartă mama, mă murdăresc, copil de oraș. Porcării. Lesă îmi mai trebuie și sunt…

Las gândurile să zboare la ce-ar fi dacă aș fugi. Ce poate să-mi facă? Să m-alerge? Dar nu vreau s-o supăr. De m-ar lăsa să stau desculță, atât, nimic mai mult.

Într-o zi am întrebat-o de copiii din vecini, ei cum pot alerga așa pe pietre.

–          Ehei, mamă, mi-a zis, ăștia au tălpile tăbăcite.

Ce-o fi însemnând? Oare au bătut toba cu tălpile? Dar cum? Sau poate au fost loviți cu toba peste picioare. Nu, nu vreau picioare tăbăcite, mi-am zis.

Într-o seară, la poartă, ne strânseserăm mai mulți, fete și băieți. Unii erau în picioarele goale. L-am întrebat pe Teo cum poate alerga așa, nu-l ustură tălpile? Speram să-mi explice care-i treaba cu tăbăcitul. S-a uitat lung la mine și a dat din cap a om care le știe pe toate.

–          Uite, îmi zice, eu am pielea tare pe tălpi, nu simt nimic. Ce atâta încălțări?! La cât alergăm toată ziua, fâța-ncoa, fâța-ncolo, se strică naibii. Și, fie vorba între noi, parcă ești mai liber când ai tălpile goale. Te conectezi cu pământul.

Cred că aveam ochii măriți de uimire, căci m-a întrebat de ce vreau să știu și dacă la oraș nu se merge fără încălțări.

–          Nu, am zis eu repede, cum să mergi desculț?
–          Niciodată?
–          Niciodată…
–          Ei, e culmea, mă gândeam că nu mergi desculță pe aici pentru că e praf și mizerie pe jos, zise băiatul. Și totuși nici la oraș… mai adăugă ridicând sprâncenele.

Am tăcut. Nu știam ce să-i spun.

–          Serios acum, de ce nu umblați desculți? Am auzit că ăia spală străzile în fiecare zi.
–          Pentru că e cald și, tu nu știi, dar la oraș sunt cioburi pe jos. Multe cioburi.
–          A! Da, că voi aveți geamuri multe…
–          Exact. Și e și praf și gunoaile miros. Să vezi cum e acum când se încinge totul, nici nu ai idee cât de tare frige asfaltul. Într-o zi am văzut o tanti care s-a înțepenit cu tocurile în trotuar. Am râs de ea și m-a certat tata.
–          Orașul se topește vara, înțeleg. D-aia vii aici… Nu mi-ar plăcea să stau la oraș, știi?
–          Nici mie nu-mi place. E urât și miroase.
–          Păi, să vii aici în fiecare vară, scapi de o parte din urâțenie.
–          Da, așa am zis. Mamaie zice că o să-mi treacă și că peste câțiva ani o să uit să mai vin. Dar nu e așa! O să vin. Și, poate, când o să vadă că vin mereu, mă va lăsa să stau desculță. Aici nu sunt cioburi.
–          Ba sunt, dar în gârlă, zise Teo și îmi făcu cu ochiul.
–          Ai intrat în gârlă? Eu nu vreau să intru, nu știu…

Teo m-a întrerupt cu un hohot de râs. Vocea bunicii s-a auzit din curte. Trebuia să intru-n casă. Aveam să-i spun a doua zi că știu să înot și că râde ca prostul. Nu mă lasă mamaie să merg la gârlă, dar nu mă va opri. Voi alerga. În picioarele goale dacă e nevoie.

Foto: Anastasia Volkova

The post Cioburi și promisiuni first appeared on Andreea Ban.

Bucati de fericire adun de-o viata, le adun ca pe fire de nisip si le pun intr-un borcan. Le pun in palma una cate una si apoi le dau drumul unul peste altul. Si borcanul meu e pe jumatate plin, pentru ca nu pot vedea nicicum jumatatea goala. E pe jumatate plin cu dorinte implinite, cu zambete si cu visuri mici dar multe. Se vor implini cumva, candva…

Am pus borcanul fericirii pe un raft de biblioteca si, din cand in cand, mai arunc in el o scoica. Vreau ca fericirea mea sa auda glasul marii, sa cunoasca valurile si pescarusii. Vreau ca dorintele ce cresc in el sa fie toate umbre de soare pe nisip arzand. Ori de cate ori il deschid se aude o muzica lina, de vant si de ploaie calda, de rasete zglobii si ii daruiesc o noua fericire, o soapta, un vis. O dorinta. Mereu alta, mereu aceeasi. In borcanul meu vad campuri verzi cu flori mii si galbene, vad iubire la tot pasul, vad nisipuri aurii si corabii cu panze albe. Vad baloane colorate pe un cer senin de vara si bucuria unei zile magice.

Oare nu ar fi frumos sa avem fiecare un borcan, o sticla, un pahar cu fericire? Sa fie cutia noastra cu cioburi de sticla de soare. Mai stiti cand eram noi mici, prin gradinita sau scoala generala si adunam toate sticloasele posibile? Transparente, colorate, negre, nu conta. Trebuiau sa fie multe, erau micile noastre comori… Ei bine, atunci am inceput noi sa adunam fericiri. Imi aduc aminte ca aveam o cutiuta bleu ca cerul plina cu cioburi – „diamantele mele”. Straluceau in soare intr-un mare fel. Intr-o zi un alt copil m-a lovit peste mana si toate mi-au zburat… s-au imprastiat sub leagan. M-am speriat. Nu mai vedeam nimic in jur. Trebuia sa le iau inapoi. Si m-am aruncat sub leagan sa le adun, ciob cu ciob… Dar le-am pierdut pentru totdeauna. Si cioburile si cutia si incantarea de a avea o mica comoara. Leaganul m-a lovit in fata si m-a aruncat cat colo. Fericirea mi-a tras o palma zdravana si a-ndraznit sa-mi ceara sa nu mai visez. Dar nu era fericirea, era de fapt jumatatea asta goala de borcan.

Acum, dupa atata timp, imi aduc aminte cu cata pasiune m-am aruncat dupa cioburile mele, pietrele mele pretioase, diamante mici rupte din soare si din luna. Am plans dupa ele. Credeau ai mei ca durerea ma sfasie, dar nu, plangeam bucati de vis ce au plecat de la mine ca o pasare ce a zburat din colivie. Acum imi port semnul pe fata, doar eu il cunosc, doar eu ii port amintirea si ori de cate ori il privesc in oglinda, zambesc. Voi aduna intotdeauna bucati de fericire, fie ca-s cioburi transparente, dorinte mici si flori uscate. Le pastrez aici in borcanul meu de sticla si nicio jumatate goala de borcan nu va indrazni sa-mi fure jumatatea plina!

The post Un borcan cu fericire first appeared on Andreea Ban.