Un bărbat se plimbă cu câinele în Parcul Tineretului. Un copil se joacă cu mingea. Mama îl privește de pe bancă.

–          Ionuț, lasă câinele în pace!
–          Nu e nicio problemă, Ahile e un câine blând.
–          Dar îl chinuie…
–          Dacă ați ști prin câte a trecut… e mai mototol așa, nu latră, nu mușcă.
–          Nu a intrat pe mâinile lui Ionuț până acum. Vă recomand să-l țineți la distanță.
–          Ei, ce ar putea păți?
–          Ionuț, nu-l mai trage de urechi. Uite, asta!
–          Veniți des aici?
–          Mda, e o zonă mai liniștită. De când a plecat taică-su nu se mai joacă cu alți copii. Nu-i place agitația și evităm străinii cât putem.
–          Vă întrebam dacă veniți des aici pentru că noi abia am descoperit aleea asta. Ahile mi-a spus chiar azi dimineață că…
–          V-a spus?
–          Da, mi-a spus că a visat o alee unde o să vină toamna în seara asta. Peste… zece minute.
–          Și vacile behăie, pisicile dansează…
–          Nu glumesc, chiar vine toamna peste zece minute.
–          Ionuț, nu-l mai chinui, dă-te jos de pe câine, o să cazi!
–          Ahile, nu așa băiatule. Uite ce-ai făcut! Ionuț e bine?
–          Da, da, așa e el, neastâmpărat. Ar trebui să mergem. E târziu. Ionuț, nu mai plânge, mami. Venim și mâine în parc.
–          Mai venim și noi, Ionuț, Ahile vrea să te vadă din nou. Uite, plânge și el. Pare timid Ionuț…
–          Nu-i deloc timid, doar că are o problemă cu vorbitul. Doctorii spun că nu o să… dar ce știu ei.
–          Îmi pare rău, îmi dau seama cât de greu este să-l creșteți singură.
–          E-n regulă. Nu avem nevoie de nimeni. Îmi pare bine că se joacă cu Ahile, de obicei e foarte retras sau îi supără pe copii. Iar cu animalele e altă poveste, îi place să chinuie tot ce prinde.
–          Nu-i nimic, lui Ahile îi place să fie chinuit de copii cu mame drăguțe.
–          Ionuț, să mergem, mami. E târziu și bate și vântul.
–          V-am spus că vine toamna. Mai sunt doar trei minute. Eu sunt Victor, apropo.
–          Lorena. Ești amuzant, știi asta?
–          Nu, nu sunt amuzant, de fapt mi se spune că sunt prea serios. Ahile, vino înapoi!
–          A fugit să caute toamna? Ionuț! Nu mai alerga, o să cazi!
–          Ahile, unde ești?
–          Ionuț, vino, uite ce vânt. Stai cu fața acoperită, dragule.
–          V-am spus că vine, v-am spus.
–          Victor, ești galben la față. Te simți bine?
–          Da, nu. Ahile, ce ai făcut? Ia frunzele de pe mine, și noaptea, și frigul. Lorena, fugi.
–          Haide, Ionuț, a venit toamna și înghite tot. Să-l luăm și pe Ahile.

–––––––
Text scris în colaborare cu Andrei Panțu în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. Tema a fost una deosebită – realizarea dialogului fără a folosi vocea naratorului. A trebuit să lucrăm în echipe de câte doi și, la final, să ne citim textele. Au ieșit niște scenete minunate!

The post Toamna first appeared on Andreea Ban.

Astăzi a fost prima dată după foarte mult timp când am simțit bucuria de a fi la volanul mașinii în condițiile în care traficul nu era tocmai aerisit. Se știe că atunci când plouă, omul își ia cu el două mașini, altfel nu îmi explic cum de se aglomerează străzile în asemenea hal. Eram pe una dintre cele cinci benzi care se unesc în două la podul de la Văcărești. Aceeași imagine pe care am avut-o și zilele trecute, săptămânile trecute. Senzația a fost una de calm, de bine, de parcă toată lumea era împăcată cu situația, fiecare dădea prioritate, nimeni nu se băga în fața altuia, ci era invitat să intre în șir. Mi-a plăcut. Dacă ar fi să folosesc un cuvânt pentru această situație, acela ar fi armonie. Mare lucru pentru o zi cu ploaie.

Am ajuns acasă pe seară, am închis ochii și o altă imagine cu ploaie mi-a venit în minte. Eram în drum spre munte, pe la Breaza parcă. Se circula bară la bară. Nervi. Cu câteva minute mai devreme era soare. Un prieten din Brașov îmi spusese că acolo e soare. Noi stăteam sub un nor supărat și așteptam în coloană să mai avansăm câțiva metri. Un copil fusese lovit de o mașină. A fost un moment din acela cum vezi în filme. Timpul se oprește în loc și vezi fiecare picătură de ploaie cum cade pe trupul micuț, neînsuflețit… Aceasta este una dintre imaginile care m-au bântuit multă vreme. „De ce nu l-au acoperit?” a fost întrebarea pe care am rostit-o până la refuz. După acea întâmplare mi-am lăsat mașina să doarmă în parcare. Au trecut multe luni până să o scot la lumină. Nu știu dacă acela a fost motivul pentru care am refuzat să mai plimb mașina sau dacă, pur și simplu, nu îmi place să conduc. O senzație de teamă mi-a intrat în oase și încă mai am momente în care îmi tremură genunchii. Iar ploaia, ploaia nu ajută deloc. O fi ea frumoasă, dar am impresia că aduce vești proaste.

Mi-e dor de zilele în care mă plimbam prin ploaie și zâmbeam, zilele în care ploaia nu îmi aducea aminte de oameni care au plecat dintre noi și de lacrimi. Mi-e dor de zilele în care stăteam pe prispa casei bunicilor și priveam apa cum se scurgea pe la streașină, zile banale de vară. Acelea sunt ploile poveștilor mele frumoase. Acum ploaia e tristă, e apa care umple gropile unui oraș murdar și obosit, un oraș cocoșat de trafic și de deprimările noastre. Cândva ploaia curăța praful, curăța gândurile. Acum e doar în plus, un musafir nepoftit.

The post Zile banale first appeared on Andreea Ban.

 

Tema:

Veţi primi o listă cu filmuleţe (fapte diverse din lumea întreagă – cel ales de mine este aici) şi pe care să le povestiţi din punctul de vedere ale unor personaj-martor. Alegeţi o faptă şi intraţi în pielea personajelor. Nu fiţi evidenţi, lăsaţi cititorul să formeze istoria personajului şi psihologia lui.

—————–

Doctorul îmi cere să îi dau câteva exemple ale actualei mele instabilităţi mentale şi ridic din umeri. Îi spun că am obosit, că vreau să înceteze nevoia asta de a număra, de a găsi echilibru peste tot în jur, de a face ordine. Iau o revistă de pe măsuţă, mă ridic şi o pun în coşul de gunoi. Îi spun că acum e bine, sunt şase. Şase-i şase cum e şase. Mai erau şase luni până să vină pe lume, dar a treia lună a fost rea. Număr impar. Rău. S-a scurs din mine ca un şarpe sângerând. A luat tot, atunci, în luna a treia.

***

Simona m-a invitat la ea. Ştia că am nevoie de o evadare şi că marea mi-ar fi fost un pansament bun. M-a surprins, recunosc. Reluasem legătura de puţin timp. A ţinut să se scuze în avans pentru fiica ei, pentru dezordinea pe care o voi găsi şi eventualele năzbâtii. Am râs – îmi era dor de viaţa aceea de copil – şi i-am mulţumit pentru invitaţie. Cine s-ar fi gândit că un copil agitat poate fi un copil cu probleme?

Am ajuns în Năvodari vineri seara. Oraşul parcă încremenise în timp. Aceleaşi blocuri, aceleaşi străzi, până şi groapa de la intersecţia cu biserica părea a fi aceeaşi. M-am învârtit cu maşina prin oraş doar pentru a revedea străduţele pe care le străbătusem copil fiind. Să tot fie vreo optsprezece-douăzeci de ani de când am plecat la facultate. În timp, capitala mi-a şters amintirile pentru ca acum să revină ca o avalanşă. Dac-aş fi ştiut ce urma, poate că mi-aş fi văzut de drum.

Am găsit-o pe Simona agitată. Mi-a deschis uşa, mi-a spus să intru şi a fugit în dormitor scuzându-se. ‘Copilul’, îmi spuse. Era ciufuliă, înfăşurată într-un halat de baie şi cu papuci diferiţi în picioare. Am intrat. Apartamentul era cu susul în jos. Erau jucării peste tot, încălţăminte aruncată alandala, prin bucătărie parcă trecuseră turcii – vasele erau îngrămădite în chiuvetă, masa era plină de resturi de mâncare şi pungi, sticle căzute pe sub masă şi scaune. Deja-mi simţeam sângele zvâcnind în tâmple. Din dormitor au început să se audă scâncetele copilului şi vocea Simonei care fredona un cântecel. M-am apropiat şi am băgat capul pe uşă. Mama se juca cu fetiţa. Acum râdea. Simona mi-a făcut semn să plec, să nu-i distrag atenţia celei mici. Mi-am dus bagajele în sufragerie şi m-am apucat să strâng lucrurile. Aveam nevoie de ordine.

După mai bine de o oră Simona a venit la mine. Părea epuizată. A fost surprisă să vadă noua ei sufragerie. N-o mai văzuse așa de când Miruna s-a ridicat pentru prima dată în picioare. S-a așezat pe canapea și s-a scuzat. Aveam să o văd pe fetiță mai târziu, când se trezea.

‘Vrei o cafea?’, mă întrebă ea frecându-se la ochi. ‘Cred că tu ai nevoie de una’, i-am spus şi a început să râdă. Râsul ei mi-a adus aminte de liceu, de veselia acelor ani şi de orele de matematică pe care le uram. ‘Cotabilitate? Tu, contabil? Râzi de mine?’, m-a întrebat Simona când ne-am auzit pentru prima oară de la plecarea mea din oraş. Nici mie nu îmi vine a crede. Cifrele îmi dau linişte, asta ar fi singura explicaţie.

‘Şaizeci şi opt’, zic, ‘un număr bun’. Simona se uită la mine nedumerită. Îi spun că sunt şaizeci şi opt de cărţi în bibliotecă. Mă priveşte şi deodată pare a înţelege. ‘Nu ai lăsat contabila acasă, nu? Hai să bem o cafea.’ Îi zâmbesc, însă zâmbetul mi se stinge. Număram tot ce era în jur, tablouri, bibelouri, jucării, fotografii. Şi era haos, prea multe numere impare.

După o oră de stat în bucătărie vasele erau spălate şi puse la locul lor. Cuvintele Simonei se pierdeau printre numere pare şi impare, nouă pahare – rău, patru farfurii de un fel şi şase de alt fel – bine. Numerele pare sunt bune.

‘Valeria?’ Tresar când îmi aud numele. Mania numerelor s-a întors. Încerc să nu mă gândesc şi o întreb ce face soţul. Oftează. După câteva secunde se ridică şi îşi mai pune o cană de cafea. Avea umerii lăsaţi de parcă toate problemele lumii se sprijineau pe ea. ‘Mihai e bine, dar…’ Face o scurtă pauză. Încerc să mă concentrez, să fiu atentă la ea și nu la imparitățile din jur. ‘Ştii, sunt momente în care îmi vine să-mi iau câmpii sau, mai rău, să mă arunc de la balcon. Privesc în zare şi mă simt ca un şobolan în cuşcă, am senzaţia că dincolo de apartamentul ăsta nu mai e nimic. Şi, când mai am doar un pas spre a mă dărui neantului, Miruna începe să plângă sau vine Mihai. Am aflat de problema ei de când a început să meargă şi tot nu mă pot obişnui cu ideea. El pare în regulă…’

‘Problemă?’, o întrerup. S-a uitat la mine puțin nedumerită. ‘Ți-am spus că are probleme, adică, cred că ți-am spus. Valeria, chiar aveam nevoie de tine să vii, să fii lângă mine câteva zile. La naiba, aveam nevoie de cineva. Simt că înnebunesc în casă. Un copil autist e, cum să spun, ca o cruce pe care trebuie să o porţi toată viața. Nu ar trebui să gândesc așa, știu asta, dar gândurile astea mă doboară. Gândul că nu va fi niciodată normală, că…’ Simţeam cum mi se înmoaie genunchii. ‘Dar Miruna nu pare’, am zis încet. ‘Știu, o să vezi…’, îmi spuse și lacrimile începură să-i alunece pe obraji. M-am ridicat de pe scaun – genunchii îmi erau bucăți de gelatină -, și am îmbrățișat-o. Ce altceva îi puteam da eu, aia care venise aici să se ascundă de temerile, de frustrările ei. A plâns ușor pe umărul meu până s-a liniștit.

‘Aseară plângea’, spuse suflându-și nasul. ‘I-am spus lui Mihai să meargă la ea. Nu mai puteam, eram sfârșită de oboseală. După vreo douăzeci de minute nu se mai auzea nimic. Era o liniște ciudată, cum nu mai fusese de săptămâni. Am crezut că s-a întâmplat ceva, că i-a făcut ceva, Doamne ferește, așa că am mers în camera ei să văd ce se întâmplă. Scena aceea a fost, a fost… nu știu cum să spun, nu credeam că o voi vedea vreodată. Mihai era îngrămădit în pătuț și Miruna adormise pe pieptul lui. S-a uitat la mine neputincios și a ridicat din umeri în semn de resemnare. Îmi venea să râd și să plâng în același timp. Imaginează-ți un bărbat în toată firea chircit într-un pătuț. Avea să fie o noapte liniștită, știam asta, însă nu m-am putut mișca din loc. Am adormit acolo, în pragul ușii, mulțumind pentru că, deși îmi este atât de greu, îl am pe Mihai.’

Acum zâmbea, lacrimile care îi spălau obraji erau de fericire. Gândul mi-a fugit la iubitul meu. Îl lăsasem acasă, sperasem ca, punând distanța asta între noi, să ne regăsim cumva. Nu voiam să sufere și el. Simțeam nevoia să-l protejez. Acum vedeam egoismul din gestul meu. El avea nevoie de mine aşa cum şi eu aveam  nevoie de el. Împreună suntem doi, număr par.

‘Uite cum îndrug eu verzi și uscate. Îmi pare rău, Valeria, dragă.’ Îi spun că nu e nimic. ‘Cum să nu fie? Tâmpita de mine. Eu îți spun ție de problemele mele, când tu ești, tu…’ și tăcu.

O întrebare a apărut în mintea mea, oare cum este mai bine, să aduci pe lume un copil cu probleme și să ai parte, din când în când, de câte o felie de bucurie sau să nu poți aduce pe lume nici un copil şi să eviţi, astfel, riscul de a ajunge în situaţia asta, prins într-una dintre capcanele nemiloase ale vieţii?

‘Sunt bine. Eu sunt bine, Simona.’ Nu părea convinsă. Nici eu nu eram convinsă de ceea ce spuneam. Ştiam că voi sta la ea două zile. Număr par, număr bun.

‘Șapte furculițe’, zic. ‘Nu e bine, nu e bine deloc. Hai să facem puțină ordine. Ai nevoie de numere pare.’

—————–
Curs: Florin Iaru
Observații: Inițial, partea de început era la final. Am modificat.

The post Numere pare first appeared on Andreea Ban.

Asta suntem. Momente. Zambete. Dorinte. Asteptari si impliniri. Ne agatam de ziua de maine, de fericiri si temeri. Suntem simpli, dar ne complicam. Vai, cum ne mai complicam! Daca am trai ca si cum maine nu ar exista, daca am reusi sa privim senini catre viitor… fara a ne crampona de maine. Ar fi frumos. Ar fi zambet si cer senin. Am putea, poate, sa visam mai mult, sa traim mai intens.

Mi-ar placea sa fiu acolo unde marea se saruta cu cerul. Acolo unde sensul vietii e cu totul altul. Mi-ar placea sa-mi las gandurile sa zboare pe aripi de pescarus si nimic, dar nimic, sa nu-mi umbreasca ziua. Amintirile gri sa se stearga pentru totdeauna. Fericirile sa ramana vii. Mi-ar placea sa fiu acolo unde nuante de albastru infinit se impletesc cu nisipul fierbinte, iar gandurile legate de ieri ar parea cu totul fara sens.

Un moment. Momentul acela in care stiu ca am tot ce mi-as putea dori. Momentul acela in care drumul mi se asterne in fata si pornesc cu zambet catre tine. Momentul acela in care… adun toate momentele intr-un borcan pe care il asez in fata, pe birou, ca pe cea mai frumoasa fotografie. Si prin sticla verzuie a borcanului vad un zambet. E al tau. Acesta e momentul in care te intreb daca auzi marea cum isi sparge valurile de stanci…

The post Un moment. Momentul acela… first appeared on Andreea Ban.

In acest moment e cineva acolo in lume care plange. Si-a pierdut iubirea sau i s-a spus pentru prima data te iubesc, pretiosul, minunatul te iubesc. A asteptat o viata aceste doua cuvinte si acum plange. Dorinta cea mai mare s-a implinit. Dar ceva e gresit in poveste. Pe langa marea dorinta, cinevaul nostru a uitat sa isi doreasca si altceva. A uitat sa traiasca. Cand cele doua cuvinte se vor fi stins, ea… el…, va ramane intr-o mare de alb, de nimic. Nu a stiut ca traim din dorinte si ca trebuie sa luptam in permanenta cu noi pentru a aprinde altele si altele. Traim cand avem un tel in viata, cand tindem catre ceva. Traim cu adevarat cand ne bucuram de dorintele implinite azi si desenam dorintele de maine. Altfel, suntem papusi de carpa intr-o piesa uitata de lume.

In ultima perioada am tot avut parte de vesti bune, vesti frumoase, minunate chiar. O bebelusa dragalasa a venit pe lume. Oameni frumosi urmeaza a se casatori. Prieteni de demult, prieteni dragi mie au anuntat ca asteapta primul copil. Job nou pentru un alt prieten si casa noua pentru altii. Vesti bune, frumoase, vesti care imi dau speranta si ganduri de mai bine. Cand totul e plin de praf de zane imprejur, parca si universul nostru se invarte pozitiv. Si in acest univers colorat, s-a asezat ca o cioara cu sufletul hain o veste schioapa. Prieteni care s-au casatorit de curand si-au anuntat despartirea. Cum? Am repetat intai muteste, apoi cu glasul sacadat de socuri de uimire: nu pot sa cred! dar de ce?! nu cred… ei, cei sortiti a fi impreuna, ei peste care anii au trecut frumos… nu cred! E cineva care rade de noi si rade cu lacrimi.

Asa cum te socheaza moartea cuiva drag care acum e si maine nu mai e, asa cum te socheaza copilul care isi raneste parintele, asa cum te cutremura plecarea celui iubit pe motiv ca, de fapt, nu te-a iubit niciodata, asa… sau ma rog, cam asa te socheza sa afli ca la putin timp dupa ce Ei (oricine ar fi) si-au spus DA, acel DA imens si pentru totdeauna, ajung sa si-l retraga. Nu mai mic e socul cand Ei isi retrag DAul dupa ani multi, ani in care credeam noi astia mici si visatori ca s-a cladit un palat cu temelie si structura puternica, cu ferestre catre soare si mansarda plina de amintiri. Socul e mare. Realitatea ne loveste. Iubirea exista. Iubirea se duce. Iubirea ne pacaleste si noi ne lasam pacaliti de ea.

Si ce e de facut atunci cand primim palme de la viata? Sa ne intindem pe jos si sa murim incet? Sa ne lasam inima sa se faca neagra de suparare? Sa construim un zid in jurul nostru si nimeni sa nu mai treaca vreodata? Sa uram? Sa nu mai avem incredere? Sa mintim? Sa inghitim pastile pentru a ne face auziti? Sa picam in marea si groaznica depresie? Da, sunt variante. Aveam atatea optiuni… Decizia e intotdeauna la noi. Dar ne va fi oare mai bine daca alegem sa fim incruntati si taciturni? Cu siguranta nu. Oricare ar fi punctul in care ne duce viata, am face bine sa ne dorim cu toata fiinta noastra calea spre lumina. Sa ne umplem mintea de nimicuri pozitive, sufletul de iubire. Daca am picat trebuie sa ne ridicam, daca am murit o data de dragoste ranita, sa ne intoarcem mai puternici, mai increzatori in noi si in maine.

Atata timp cat putem vedea soarele, cerul cu stele lui, trebuie sa lasam minunea de viata cu toate ale ei sa ne umple sufletul. Imi doresc de ani multi iubirea pana la cer si inapoi. Mi-am luat-o in frunte in repetate randuri, de parca cineva, ceva, insista sa ma conviga ca visez la cai verzi. Imi dadea cu liniarul peste degete si peste fiecare bataie de inima incercand sa-mi omoare dorintele. Dar m-am ridicat mereu mai sus, mai puternica. Au fost maini care m-au ridicat din cenusa, voci care mi-au soptit sa fiu tare, suturi care mi-au dat avant. Si sunt aici astazi cu sufletul deschis si pus pe-o tava de argint. Da, poate ca imi va cadea cerul in cap si iubirea mea cea fara margini se va ascunde intr-o scoica pentru a aluneca in fund de mare. Dar ce bucurie as avea daca mi-as lua un scut? Stiu cum e sa pic, cum e sa mor incet. Stiu ca nu mai vreau ce am avut, vreau mai mult si pentru asta sunt dispusa sa risc. Un an din viata, doi, multi. Nimica toata. Decat sa-mi tin iubirea inchisa-ntr-o colivie, mai bine o pun pe tava si o daruiesc. Intr-o zi, cineva, acel cineva va sti sa o aprecieze si atunci toate loviturile, toate ranile de pese ani se vor cicatriza. Vanataile vor disparea. Voi ramane eu, el, iubirea mea si restul dorintelor noastre.

A fost odata ca niciodata o dorinta. Si s-a implinit. Aceasta este povestea mea, a ta, a noastra. Diferit e drumul. Ni-l desenam singuri. Culori vii si pensule fine sa avem.

The post Iubirea e peste tot… si uneori moare first appeared on Andreea Ban.

M-am trezit cu ganduri frumoase. M-am trezit din vis intr-o zi cu cer senin, imens si greu de atata soare. Am indraznit sa raman in pat cu toate gandurile, cu toate visele si zambetele. Am lasat sa mi se plimbe prin fata amintiri de peste an. Amintiri ale dorintelor aprinse la Craciunul trecut… Si dorintele s-au implinit una cate una. Le-as spune cadouri, le-as spune realizari, impliniri. Mi-au fost dorinte mari devenite realitate. Anul se scurge incet. L-as mai tine putin. Imi vine sa-l trag de maneca sa mai stea. A fost atat de bun, atat de agitat si luminos ca nu i-as mai da drumul vreodata. Sa fie un 2012 fara sfarsit.

Craciunul acesta mi-a fost ce nu a fost vreun alt Craciun vreodata. Prea multe intamplari frumoase, vesti minunate, imbratisari calde. Atat de multe incat nu-mi ajung cuvintele de incantare si de multumire.

Craciun alaturi de cei dragi si iubiti, zi frumoasa, zi linistita, zi lenesa. Dimineata tarzie si dupa-amiaza in pijamale. Vin fiert cu portocale si mere, cu vanilie si scortisoara. Inima plina de bucurie si dor de el. Planset de copil – cadou mult asteptat. Un te iubesc rostit in noapte, fara cuvinte, fara sunet. Doar zambet. Luminite vesele in brad. Carti mult iubite, filme superbe. Entuziasmul copilului care traieste primul Craciun cu toate ale lui. Prieteni de departe mai aproape ca oricand. Casa noua, prieteni dintotdeauna. Craciun fericit, fericit de tot!

The post Un Craciun cu soare si cer senin first appeared on Andreea Ban.

Si, da, fericirea se simte cel mai bine dimineata. Se simte in zambetul celui iubit, in cafeaua aburinta, in ganguritul copilasului, in privirea catelului, in lumina alba ce abia se naste… O simti si tu zi de zi, dar de cele mai multe ori nu ai timp sa o privesti in ochi, nu ai o secunda sa-i oferi, sa o iei de mana si sa o strangi la piept. Esti prea grabit pentru a fi in stare sa fii fericit o clipa. Alergi spre ziua ce vine, alergi printre minute si ore uitand sa respiri, uitand de tine si te trezesti seara. Te pierzi printre voci ametite si pahare cu lichid colorat. Te topesti intre stele pentru a descoperi o noua dimineata care te imbie la fericire. Cand ii vei da atentie? Maine? Da, mereu maine, niciodata azi.

Am pierdut si pierd la randul meu dimineti minunate, le las sa treaca ca prin vis. Le dorm, le las in urma fara a le privi, sar peste ele si ma avant in agitatia zilelor pentru ca apoi sa-mi para rau, sa le cer, sa le doresc… Dar uneori diminetile mi-s limpezi, vin sa-mi incante simturile, sa ma-nfioare si respir cu nesat aerul tare de la rasarit. Ridic ochii spre cer si multumesc pentru bucuria pe care mi-o ofera. Multumesc pentru fiecare zi cu soare, fiecare zambet si picatura de ploaie. Soarele imi rade cu toate razele si-l iau cu mine… oriunde merg, orice fac. E o parte din mine pe care o dau mai departe cu zambete.

Foto

The post Fericirea diminetilor senine first appeared on Andreea Ban.

Pe cand eram mici chiar si un an diferenta ne facea sa-i privim pe ceilalti cu aroganta sau cu admiratie. Am fost cu totii boboci, am fost poate luati in ras de aia mari si visam la momentul ala magic in care aveam sa fim noi cei mari, cei interesanti, in fata carora sa nu sufle nimeni. Un an. Doar un an si lumea parca era alta. Clasa a 4a – pici. Clasa a 5a – ii priveam de sus pe pici. Clasa a 7-a – ce dragut e baiatul dintr-a 8-a! Clasa a 9-a – din nou boboci (offf!). Clasa a 10-a – ce bine ca nu mai sunem boboci! Clasa a 11-a – ce viata… Clasa a 12-a – ce mari suntem azi, inca putin si vine BACul peste noi si ne ia naiba! Apoi facultatea. An dupa an privim inainte si inapoi. Ce mici eram ieri, ce mari suntem azi, ce maturi vom fi maine (da, sigur!).

Si azi? Azi ne indragostim cu nesat de tipul cu 5 sau 10 ani mai in varsta si nu ne intrebam decat tarziu cati ani avem in spate. Azi discutam liber cu prietenii sau colegii mult mai tineri sau mult mai in varsta. Barierele anilor se sting, parca sunt lasate pe scarile scolilor, pe holuri si in banci. Au ramas acolo sa-i agite pe altii. Noi suntem liberi de ani, desi acum ii simtim in ansamblu, ii simtim grei si multi. Ne punem palma streasina deasupra ochilor si ne aruncam privirea in trecut. Ce lungi si grei erau anii aia ai copilariei, ai tineretilor noastre crude si ce grabiti ne sunt anii astia multi. Alearga spre un viitor garbovit de vreme, de ganduri si responsabilitati. De-am mai fi putin copii sa adunam anii cu fiecare secunda, cu naivitatea clipelor de atunci. De-am privi nu zecile de ani, ci doar ce a fost ieri, ce va fi maine, doar anul asta si iubirea mare de azi.

Am momente in care declar sus si tare ce bine e acum, fara scoala, fara stresul ala zilnic. Dar amintirile acelor ani mi-s proaspete, parca ieri ma trezeam cu noaptea in cap pentru a ajunge la prima ora, la primul curs. Si diminetile nu-mi erau atat de grele. Parca. Acum e bine… diminetile sunt dificile, dar merge. Insa timpul trece repede, parca l-a uitat cineva setat pe repede-inainte si s-a blocat butonul.

Ani de liceu... spunea o melodie, un film, un vis de demult. Anii nostri… spun eu…

The post Anii nostri cei de toate zilele first appeared on Andreea Ban.