Am recitit Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. Nu obișnuiesc să recitesc cărți, nu pentru că nu ar fi unele (multe!) demne de a fi recitite, ci pentru că sunt atâtea altele care își așteaptă rândul. Căutam o carte pentru un băiețel și, din una în alta, am ajuns la Tom. Am realizat atunci, în timp ce căutam cartea perfectă pentru el, că aceasta este cartea copilăriei mele, cea care m-a făcut să văd lumea în cu totul alte culori. Mi-am dorit, pentru o clipă, să mă întorc în timp…

Întâmplarea a făcut să aleg, fără să-mi dau seama, o ediție repovestită. Între noi fie vorba, nu pricep de ce există astfel de cărți. Bun, am răsfoit cartea. Mi s-a părut mie că scrisul e cam mare iar cartea cam subțire, dar m-am gândit că nu mai țin eu minte, doar au trecut vreo 30 de ani de când am citit-o. Am reușit să citesc mai bine de jumătate până a trebuit să o dau. Am săpat apoi pe net pentru a afla detalii despre ediția cu pricina, ceva lipsea. Mare mi-a fost dezamăgirea când am aflat că nu era chiar cartea pe care o citisem eu, dar, în același timp, m-am bucurat în speranța că Tom Saywer e posibil să nu-și fi pierdut farmecul de-a lungul anilor.

Așa am ajuns să recitesc cartea lui Mark Twain, mi-a împrumutat-o o colegă. Pentru un timp, m-am întors la țară, pe prispa bunicilor, am fost din nou copilul care nu vede, nu aude, ci trăiește în lumea desenată de autor. Este exact așa cum mi-o aminteam, am savurat fiecare pagină, fiecare întâmplare prin care a trecut Tom, l-am iubit din nou pentru istețimea lui, pentru tâmpeniile pe care le făcea, pentru spiritul de aventurier, dar și pentru cum a reușit să-și învingă fricile. Mai mult, inspirată fiind de carte, mi-am „desenat” propria aventură, cu hartă, comoară ascunsă, expediție și tot tacâmul. Aproape că am convins și câțiva amici de pe stradă că harta mea e adevărată (am pus hârtia în ceai de tei după ce am desenat-o, apoi, uscată fiind, am ars-o pe margini), arăta ca în filmele cu pirați atunci când am dezgropat-o „ca din întâmplare”. Mi-am imaginat și partea cu mersul în cimitir la miezul nopții, dar nu am avut curajul să merg atât de departe. În plus, aveam oră de intrat în casă.

Poate nu realizăm atunci când citim o carte sau când ni se spune o poveste, dar cred că acestea au un mare impact asupra noastră indiferent de vârsta pe care o avem. Poveștile ne modelează pașii, ne dezvoltă imaginația, ne ajută să căutăm soluții la probleme, să învingem răul de orice natură ar fi.

„Tom își spuse că, la urma urmei, lumea nu era chiar aşa de plicticoasă. Descoperise fără să ştie că pentru a face pe cineva să dorească un lucru, fie că-i bărbat în toată firea, fie că-i băieţel, trebuie să-i înfăţişezi acel lucru drept greu de obţinut.”

Nu știu dacă Aventurile lui Tom Sawyer mai ajunge la inimile celor mici cum a ajuns odinioară la inima celor din generația mea, dar tare mi-ar plăcea să cred că da. Iar de recitit, cu siguranță o voi reciti cu al meu BabyB, asta dacă nu o va citi el singur. Cuvântul scris pe hârtie nu va fi egalat niciodată de tablete, de telefoane și alte gadget-uri, dar ține de noi să le arătăm celor mici că cum să-l descopere.

Aventurile lui Tom Sawyer, de Mark Twain
Editura Adevărul Holding

The post Aventurile lui Tom, amintiri din copilărie first appeared on Andreea Ban.

Gândul mi-a zburat la perioada grădiniței, nu vă spun câți ani sunt de atunci, sunt destui! Am fost mult timp supărată că nu aveam uniformă de șoim, ci rochița bleu care mă plasa în grupa mică, picii. Mi se explica de fiecare dată când mă plângeam, că la început trebuie să port uniforma de grupa mică, apoi, când voi crește, voi fi și eu șoim. Dar uniformele astea puneau o barieră între noi. Cei cu uniforma de șoim (orbila uniformă portocalie cu albastru, plus cravată și șapcă – albastre și ele) erau cei mari, cei care ne priveau pe noi de sus. Noi eram doar picii care se joacă la nisip și mănâncă iarbă, așa ne spuneau. Până să merg la grădiniță, nu am simțit așa diferența de vârstă, diferență care s-a simțit și mai puternic odată ce am început școala.

Ați fost cu toții în clasa I, bănuiesc că vă amintiți emoțiile din acele prime zile la școală, când copiii din clasele mari strigau: uite, bobocii! Nu știu voi, dar mereu am privit către cei mari cu interes, cu dorința de a fi și eu mare, visam la ziua când voi termina școala și voi intra la liceu. Și am intrat la liceu, dar am luat-o de la zero. Ba chiar, în prima zi de liceu, era să iau bătaie. Eram împreună cu noile mele colege la ieșirea din curtea școlii și am auzit din spate niște voci de fete și băieți, ne studiau și hăhăiau. Una dintre fete le-a strigat celorlalți: uite, boboaca aia are ghiozdan cu Pocahontas, se crede la gădiniță. M-am întors și am privit-o în ochi, cred că mă uitam urât tare, că mi-a zis să fac pași dacă nu vreau să mi-o iau din prima zi. Cu ce drept râdea de colega mea? Cu ce drept îmi vorbea așa? Cu ce drept se lua de noi, bobocii?

Abia în clasa a XII-a m-am relaxat. Poate e mult spus (nu am fost prea stresată în liceu, și, oricum, nu de colegii din anii mai mari), dar atunci nu am mai avut către cine să privesc, iar a fi mai mare decât ceilalți nu mai părea a fi atât de important. Am mai avut momente în care acea diferență de câțiva ani îmi dădea o stare ciudată, dar prea puține. Ba chiar, în perioada masterului, mi se părea chiar fain să fiu mai mică. Aveam colegi cu mult mai în vârstă, eram cu toții un cocktail de ani: douăzeci și puțin, treizeci, chiar și patruzeci.

Acum, când mă gâdeasc la anii aceia în care diferența de un an era wow, când, dacă erai mic (și fără tupeu) riscai să-ți iei o palmă din senin sau să rămâi fără bani de buzunar, mi se par ani rupți din filme. Mai mult, dacă ieșeai cu cineva dintr-un an mai mare, prindeai aripi. Cam a așa a fost clasa a VII-a pentru mine, când mă plimbam prin curtea școlii cu un tip din clasa a VIII-a. Era ca și cum eu aș fi fost în anul terminal, iar colegii de an păreau a fi mult mai mici. Aere ce aveam în cap.

Vorbeam acum ceva timp cu a mea colegă (de „bancă”) de la serviciu legat de acest subiect. Ea este cu zece ani mai mică, însă nu simt diferența de vârstă așa cum simțeam un an sau doi când eram la școală. Cel mai mic coleg din echipă este cu cinsprezece sau șaisprezece ani mai mic și, deși povestește despre cum mai e pe la facultate, despre profi, examene, și alte nebunii, nu percep diferența de vârstă așa cum o percepeam acum mulți ani. Odată cu școala, parcă s-au topit barierele, atât în sus, cât și în jos. Vârsta nu mai are importanță nici la serviciu, nici în relații. Dacă a avea un prieten cu un an sau doi mai mare în școala generală sau la liceu era un subiect de bârfă pentru toate bisericuțele, acum o diferență de zece ani sau chiar mai mult, e ceva normal. Nu mai știu cum e în școală, sunt prea mulți ani de când am părăsit-o, dar tare sunt curioasă dacă cei mici vor în continuare să fie mari, să cucerească lumea repede, repede.

Eu mă bucur că am lăsat în urmă băncile tuturor școlilor cu diferențele de orice fel. Acum, când stăm dimineața la cafea, colegi de toate vârstele, suntem ca acei copii din parc cărora nu le pasă că unul are trei ani, altul șase, important e să fie pe picioarele lor și să alerge până se lasă seara.

Foto: Pexels.com

The post Cândva am fost copii. Despre diferența de vârstă (atunci și acum) first appeared on Andreea Ban.

O amintire frumoasă, apropo de reclama cu murdărirea este bună, este cea în care găteam pentru păpuși. Și nu neapărat partea cu gătitul era importantă, cât momentele în care trebuia să spălăm vasele. Eram la bunici, căci mare parte din copilărie am petrecut-o la țară. Era toamnă. Ploua în fiecare zi, însă, cum se oprea ploaia, ieșeam la joacă. Mamaie îmi striga de fiecare dată să am grijă să nu cad, să nu mă murdăresc, să nu… După atâtea să nu-uri ajunsesem să le știu pe de rost și să le repet odată cu ea, în gând. Râdeam. Bine, mamaie!, spuneam înainte să trag poarta după mine. Aveam grijă, e drept. Dar cum ploaia își făcuse de cap, noroiul era la tot pasul. Oricât aș fi vrut să am grijă, tot mă afundam cu cizmele până la glezne. Totuși, nu asta a fost problema, ci pasiunea cu care spălam vasele împreună cu prietenele mele.

După ce preparasem diverse feluri de mâncare, chiftele, sarmale, friptane și alte bunătăți – din noroi, desigur – ne-am pus pe spălat bucățile de farfurii, străchini și alte vase ciobite pe care le găsiserăm aruncate. În șanțul din fața curții se strânsese apă de ploaie, era un mic lac de acumulare dacă e să privesc cu ochii de atunci. Apa, curată la început, s-a tulburat pe măsură ce spălam una alta, ajungând după un timp să fie un mâl gros în care ne vâram mâinile până la coate. Vă închipuiți că am început să ne stropim, să aruncăm cu pietre în apa aceea? Ei bine, nu, nu de această dată. Intenționam să nu o supăr pe mamaie, mantra cu „să nu…” îmi răsuna în minte. A fost o clipă de neatenție, o clipă în care m-am trezit îngenunchiată în mâl. Blup, și un clipocit, apoi am simțit apa rece cum se insinuează prin țesătura pantalonilor mei pestriți. Nu mai știu cum a reacționat mamaie, am rămas cu amintirea acelei clipe și râsetele copiilor din jur. Și, ca fapt divers, am spălat toate vasele!

Printre să nu-urile pe care le-am auzit de-a lungul copilăriei, unul care mă enerva la culme era „să nu te joci zdrichia”. Era cel mai frumos, cel mai captivant joc din câte se jucau pe uliță și eu nu aveam voie. Bine, cred că acest să nu, mă făcea mai atentă (la mamaie, să nu cumva să mă prindă jucând) și loveam mai bine decât ceilalți. Mare mi-a fost bucuria când, într-o zi, tataie mi-a făcut o zdrichie a mea. Cu băț cu tot! Trebuia să o ascund prin cotloanele din spatele casei, dar simplul fapt că o aveam făcea din mine cel mai fericit copil din lume. Mamaie era plecată în sat când tataie m-a luat cu el în grădină, acolo unde ținea butucul de tăiat lemne. A ales o creangă de salcâm groasă cât să o cuprind cu palma mea de copil, a tăiat-o cam de douăzeci de centimetri, apoi, cu toporișca, a ascuțit capetele. La final a retezat vârfurile pentru a-ndepărta pericolul, a zis. Pentru mine, vârfurile acelea boante erau magice. A luat apoi încă o creangă de un metru și un pic și i-a ascuțit unul dintre capete. Tataie, i-am zis entuziasmată, nu uita de pericol. A retezat și vârful, bățul arătând ca o săgeată cu vârf tocit. Botezul zdrichiei l-am făcut în curte, împreună cu tataie. Nu se putea altfel. Am sapat o groapă în pământ, triunghiulară, cât să pot așeza zdrichia deasupra ei și, perpendicular pe sub zdrichie, să introduc bățul în groapă. Eu eram la bătaie, tataie la pândă. Eu aruncam zdrichia, tataie trebuia să o prindă și să o arunce înapoi în groapă. Cine a câștigat în ziua aceea? Cu siguranță eu! Aveam zdrichia mea și mă puteam juca oricând doream, mai puțin când era mamaie prin preajmă, e adevărat. Dar aveam un secret mare, unul care l-a făcut pe tataie cel mai tare tataie din lume.

Dar să mă întorc la păpușile mele. Spuneam că mă atașam atât de tare de ele, încât prindeau viață în mâinile mele. Mai rău era când mi se spunea că ar fi urâte. Mi s-a întâmplat cu Anilu. O fetiță mi-a spus despre ea că e blănoasă și tare urâtă. Nu e adevărat, i-am spus, păpușa mea e frumoasă. Am strâns-o la piept și am plecat de la locul de joacă. Aveam ochii în lacrimi. Cum să spui de o păpușă că e urâtă? Păpușile nu sunt urâte, sunt poate părăsite și murdare, dar nu urâte. Și totuși ea îmi strigase acolo, în plină stradă, că Anilu a mea e… blănoasă? Câtă răutate!

Am primit-o pe Anilu pe când aveam doi ani și ceva. Mi s-a spus că am îndrăgit-o din prima clipă. Îmi aduc aminte doar noaptea aceea cu stele în care draga de ea și-a primit numele. La început îi spuneam Popa. Aveam puțin peste trei ani când am văzut la televizor un film cu o fetiță, Alexandra, care avea o păpușă, Anilu. Nu îmi aduc aminte ce film era, despre ce era vorba, dar imaginea aceea cu fetița ținându-și păpușa în brațe nu o să mă părăsească niciodată. Am căutat filmul, însă mai mult de câteva comentarii în care unul sau altul spuneau că filmul cu păpușa Anilu ar fi de prin ‘77-‘78 și că este cu o fetiță fugită de la orfelinat, nu am găsit. Păpușa din film, Anilu, semăna cu păpușa mea, păpușa care m-a urmărit de-a lungul anilor. Spun că m-a urmărit pentru că a trecut prin multe mititica. La un moment dat a preluat-o sora mea, pentru ca mai târziu să ajungă preș. Mamaie o mai lua atunci când ieșea la “radio-șanț” pentru a sta pe ea. Iarna îmi aduc aminte că era așezată între geamuri pe post de pernă-burlan, piedică în calea gerului. Draga mea păpușă râdea mereu.

Au trecut anii peste ea și, probabil, multe ploi până am luat-o cu mine. Și-a cerut locul în camera mea și i l-am oferit. Râde la mine în fiecare zi. E un petic de blană roșie care mă binedispune, care îmi aduce aminte de noaptea aceea cu stele în care am plâns în brațele tatălui meu pentru că o fetiță a pățit ceva rău. Este păpușa care îmi aduce aminte că fericirea stă în lucrurile mărunte.

Foto: Pinterest.com

The post Fericirea stă în lucurile mărunte first appeared on Andreea Ban.

Dar nu despre nemulțumirile mele legate de vreme voiam să vă spun, ci de frumusețea pe care obișnuiam să o văd în anotimpul ăsta rece. Aseară, am lăsat autobuzul să ducă puhoiul care-l aștepta și am pornit la pas. De obicei mă relaxează plimbările spre casă, de această dată eram prea concentrată să urmez cărăruia de o palmă făcută prin stratul gros de gheață de pe trotuar. Și, de asemenea, eram prea concentrată să nu alunec acolo unde cărăruia lipsea sau trebuia să fac loc unei persoane cu șanse mai mari de picaj. Am mers așa, chinuită, câteva minute bune. Apoi, din față, am auzit niște hohote de râs și am ridicat privirea. În față, pe lângă potecuța pe care o urmam cu mare atenție, era un prichindel tare fericit agățat de mâna mamei. Mama, și ea, se chinuia să-ți țină echilibrul, dar nu se abătea niciun pas către zona sigură. Mergea alături de micuț lăsându-l să se bucure de senzația nemaipomenită pe care i-o dădea alunecatul. Și, mi s-a părut mine, se cam distra și ea.

Cred că acela a fost momentul în care m-am relaxat. Drumul nu mi s-a mai părut periculos și am reușit să mă bucur de ultimii pași până la destinație. Gândurile mi-au zburat la zilele când căutam gheața sau ne chinuiam să o facem. Știți voi, alunecatul pe zăpadă până prindea luciu, alunecatul cu punga-minune atunci când o găseam și crearea unei porțiuni magice de gheață. Cizmele cu talpa netedă erau minunate. Câte căzături, câte vânătăi și câtă distracție!

Cu cât trec anii, cu atât ne pierdem pe noi. Uităm de micile bucurii ale vieții și ne afundăm în nuanțe de gri. Dar ei, copiii, știu mai bine. Spre ei ar trebui să ne îndreptăm atenția atunci când uităm să zâmbim. Și poate că acesta este motivul pentru care, la un moment dat, apar copiii în viețile noastre, să ne salveze, să ne amintească cine suntem, de unde am plecat și unde se găsește fericirea. Copiii resurscitează copiii din noi. Atunci când ne vom da pe gheață alături de copiii noștri ne vom aduce aminte cine suntem de fapt. Atunci și numai atunci vom ști că suntem young forever.

PS. Imaginea este din filmulețul cu fetița roz, super-mega-amuzantă!
O vedeți aici >>

Alphaville – Forever Young
#AscultOMelodie #Happiness

The post Micile bucurii înghețate first appeared on Andreea Ban.

E frumoasă, am repetat în gând, m-am întors pe călcâie și am plecat. Aveam ochii în lacrimi. Cum să spui de o păpușă că e urâtă? Păpușile nu sunt urâte, sunt poate părăsite și murdare, dar nu urâte. Și totuși ea îmi strigase acolo, în plină stradă, că AniLu a mea e… blănoasă? Câtă răutate!

Am primit-o pe AniLu pe când aveam doi ani și ceva. Mi s-a spus că am îndrăgit-o din prima clipă. Îmi aduc aminte doar noaptea aceea cu stele în care draga de ea și-a primit numele. La început îi spuneam Popa. Aveam puțin peste trei ani când am văzut la televizor un film cu o fetiță, Alexandra, care avea o păpușa, Anilu. Nu îmi aduc aminte ce film era, despre ce era vorba, dar imaginea aceea cu fetița ținându-și păpușa în brațe nu o să mă părăsească niciodată. Am căutat filmul, însă mai mult de câteva comentarii în care unul sau altul spuneau că filmul cu păpușa Anilu ar fi de prin 77-78 și că este cu o fetiță fugită de la orfelinat, nu am găsit (poate știe cineva?!)…

Păpușa din film, AniLu, semăna cu păpușa mea. Și era frumoasă, era iubită. Frumoasă e și AniLu a mea, păpușa care m-a urmărit de-a lungul anilor. Spun că m-a urmărit pentru că a trecut prin multe mititica de ea (pentru a fi acum cu mine). La un moment dat a preluat-o sora mea, pentru ca mai târziu să ajungă preș. Da, am scris corect, preș. Mamaie o mai lua atunci când ieșea la „radio-șanț” pentru a sta pe ea. Iarna îmi aduc aminte că era așezată între geamuri pe post de pernă-burlan, piedică în calea gerului. Draga mea păpușă râdea mereu. Au trecut anii peste ea și, probabil, multe ploi până am luat-o cu mine.

Încă mai am o cutie plină cu păpuși, din acelea mari, cu ochi sticloși. Nu am reușit să mă despart de ele, am sperat mereu că voi avea un pod – mansardă în care să le fac un loc al lor. Pe AniLu însă, nu am putut să o las. Și-a cerut locul în camera mea și i l-am oferit. Râde la mine în fiecare zi. E un petic de blană roșie care mă binedispune, care îmi aduce aminte de noaptea aceea cu stele în care am plâns în brațele tatălui meu pentru că o fetiță a pățit ceva rău.

– Mai ai păpușa aia roșie? Aia urâtă?
– Urâtă ești tu! i-aș fi zis, dar mi-am păstrat calmul. Am tras aer în piept și i-am spus pe un ton grav: păpușa mea e magică, ghicește viitorul, mi-a spus că nu te-ai schimbat.
– ?!
– A, nu, stai liniștită, eu cred că te-ai schimbat, ești mai tristă.

Voi aveți o AniLu a voastră? Este o păpușă, jucărie, care v-a urmat de-a lungul anilor și de care nu vă puteți despărți?

The post Ai avut o AniLu? first appeared on Andreea Ban.

Pe cand eram mica si stateam la bunici, atunci cand venea ziua de 30 noiembrie, lumea imi spunea Andrei „cap de iarna”. La varsta aia – prea verde – percepeam acest apelativ destul de ciudat. Imi aduc aminte un an in care ninsese in perioada asta a anului si eram cu o prietena la ea in curte. Bunicasu’ dadea zapada. Imi aduc aminte de el ca de un munte de om imbracat cu un cojoc din acela de oaie si palarie mare, neagra pe cap. S-a oprit din dat la lopata si, cand m-a vazut, fata i s-a lumitat si mi-a strigat cu un zambet imens pe fata: „‘Ite cine e aici, Andrei cap de iarna! Uite ce mi-ai facut, m-ai pus la treaba!” M-am uitat la el, m-am uitat la prietena mea si nu intelegeam de ce imi spune asa. „Oare am capul atat de mare?!” m-am intrebat in sinea mea. „Poate e caciula… i-am spus eu lu’ mamaia ca e mare si urata…”. Am oftat adanc si apoi am schitat un zambet. Cred ca mi-a iesit…

Am crescut. Anii s-au dus unul cate unul. Nedumerirea mea cu Andrei „cap de iarna” a disparut… dar imi voi aduce mereu aminte de perioada aceea, a copilariei. Sunt momente in care imi vine sa plang de fericire pentru anii aceia, frumosii ani de demult. Nu se vor mai intoarce nicioada, stiu, insa vor ramane in amintire pentru totdeauna.

Astazi a fost soare, un soare si un cer de un albastru imens cum nu-mi aduc aminte sa fi vazut vreodata pe 30 noiembrie. Si a stralucit ziua intreaga, probabil va straluci si in noapte. Va straluci cu stele multe si luna plina.

La multi ani noua, Andreilor – capete de iarna!

The post Andrei cap de iarna first appeared on Andreea Ban.