Creative Writing Sundays

Tema: „o teamă/temere inexplicabilă sau irațională. Maximum 6000 de semne cu spații.” 

—————–
În această seară mi-am primit porția de inspirație pentru următoarea perioadă. Așa sunt întâlnirile Revistei de Povestiri, CWS: pastile de inspirație. La întâlnirea de astăzi scriitorul invitat a fost Florin Iaru. Cu toate că l-am avut tutore pentru două luni în cadrul cursului de Creative Writing, cu toate că am primit multe, foarte multe lecții legate de scris – cum să, dar mai ales cum să nu scriem -, a-l asculta pe Florin e o plăcere și, de ce nu, o necesitate. Este omul acela care, prin entuziasmul lui, reușește să trezească inspirația în (cel care se visează) scriitor.
Mi-am primit porția de critică pentru textul trimis, dar și aprecierea acolo unde a fost cazul. Vă las să citiți mai jos povestea mea. Sunt curioasă cum o veți percepe voi. Lectură păcută!
—————–
Cu mâinile curate

L-am găsit în grădină. Avea o aripă frântă. Am crezut că se va face bine, că îl voi salva. L-am ascuns în bucătăria de iarnă. Era cel mai potrivit loc pentru un porumbel. Bunicii mei țineau o parte din grâu acolo. Era o cămăruță mică, cu pereții văruiți în alb și podea din lemn vopsită cu maro. Înainte de a umple bucătăria cu grâu, bunica întindea ziare pe jos. De fapt, sub toate covoarele erau ziare, dar în alte camere, sub ziare, era pământ. Bunica dădea câte un strat nou în fiecare an, spunea că lipește, dar pe mine nu mă lăsa niciodată să lipesc cu ea. Aveam mâinile fine, de oraș, ce să caut cu ele în pământ? Aștepta să se usuce, apoi așeza ziarele. Mă fascinau hârtiile acelea mari, acoperite de litere ca niște purici și care se îngălbeneau văzând cu ochii. Nu știam să citesc foarte bine, însă aveam impresia că șirurile de cuvinte care umpleau paginile erau fermecate. Obișnuiam să stau acolo ore întregi, atunci când canicula ne obliga să căutăm locuri răcoroase. Mă întindeam pe burtă, în grâu, și săpam în el pănă ajungeam la ziar. Îmi imaginam povești fantastice scrise cu literele ca puricii.

În acea încăpere, cu mâncare și povești, l-am ținut pe Fluturel, așa i-am spus porumbelului. Am petrecut împreună cele mai frumoase clipe ale acelei veri. La început nu voia să vorbească cu mine. Stătea pe o parte, cu aripa întinsă. Părea că îi este frică. Apoi, cu fiecare picătură de apă, cu fiecare bob de grâu, a prins încredere în mine. După câteva zile a-nceput să-și întindă aripa, să își scuture penele gri. Atunci ar fi trebuit să îmi dau seama că-l voi pierde, mă atașasem de el și îl voiam doar pentru mine. Nimeni nu știa că era acolo, așa că, din protejatul meu, a devenit prizonier. Când am realizat că e posibil să-și ia zborul, l-am legat cu o sfoară de picior. Se putea plimba în voie, putea să zboare prin încăpere, dar nu putea scăpa.

Zilele treceau, soarele ardea mai puțin. Tataie mi-a reparat bicicleta și am început să plec de acasă cu orele. Îmi plăcea să merg la vie și, mai mult, îmi plăcea drumul până acolo. Ieșeam pe stradă și pedalam încet până ajungeam la șosea. De acolo, pentru că nu mă mai putea vedea nimeni, prindeam viteză. Nimic nu se compara cu mersul pe bicicletă pe șoseaua netedă și cu vântul ciufulindu-mi părul. Pedalam așa câteva minute bune, să alung toate gândurile, să mă bucur de clipa aceea de fericire, apoi încetineam. Aveam obrajii roșii, așa îi simțeam, și mergeam pe mijlocul șoselei ascultând foșnetul plopilor. Din când în când, întorceam capul pentru a asculta dacă vine vreo mașină. Foarte rar treceau mașini, erau mai mult căruțe și de ele nu mi-era frică. Nu mă depășeau niciodată. Când ajungeam în vale, coteam la stânga și intram printre vii. Mă opream la via noastră, niciodată la vecini cum făceau copiii din sat. Strugurii altora îmi păreau amari. La noi, ei bine, era altă poveste. Via noastră se vedea de departe. Frunzele erau întoarse după cum legaseră bunicii coardele. Era singura vie argintie. Așa se vedeau frunzele, mari ca palmele bunicului și argintii. Via și frunzele plopilor erau arginii precum luna pe cerul nopții, iar strugurii erau dulci și parfumați. Nici nu trebuia să guști că știai ce gust au, așa de parfumați erau.

Între butucii de vie eram în ziua când mi-am adus aminte că nu mai intrasem de două zile în bucătăria de iarnă. Fluturel!, am zis și inima a-nceput să-mi bată cu putere. Am pedalat până acasă ca nebuna. Aveam lacrimi uscate pe obraji atunci când am intrat în curte și apoi în casă. Am găsit pasărea țeapănă, căzută pe-o parte. Avea ciocul deschis larg, de parcă ceruse apă. Nu mai era Fluturel, nici porumbel nu era, ci o simplă pasăre. Acolo m-a găsit bunica câteva ore mai târziu. Nu mai plângeam. Stăteam în grâu și repetam aceleași cuvinte, așa mi-a spus a doua zi. Spuneam că nu mai sunt povești. Cuvintele de pe ziare nu mai erau magice. Am omorât poveștile, asta am făcut. Ani la rând, în fiecare vară, mi-a povestit întâmplarea asta. Credea că mă amuză. Pentru mine, ziua în care am îngropat pasărea a fost ultima zi de vacanță. Urma să încep școala și, odată cu ea, o nouă viață.

***

De ce v-am spus povestea aceasta? Poate veți înțelege, poate nu. Mi-e dor de copilările. Mi-e dor de plimbările mele printre plopi, mi-e dor de via cu frunzele ei argintii. Însă amintirile acestea nepermis de frumoase aduc cu ele amintirea sumbră a păsării pe care am crezut că o voi salva. Nu am reușit, dar, la un moment dat, m-am hotărât să încerc iar. A fost pură întâmplare. L-am găsit într-o cutie, lângă un tomberon. Stătea cu gura căscată și avea ochii înfundați în orbite. Voia apă, așa spuneau buzele lui țuguiate. Am alergat până la primul magazin și am adus un bidon de doi litri. I-am dat să bea. Îl țineam cu mâna dreaptă de ceafă, degetele mi se prinseseră în părul încâlcit și cleios, și cu stânga îi țineam sticla la gură. A băut apa gâlgâind. Dacă aș fi putut ajunge mai devreme, l-aș fi salvat pe Fluturel, l-aș fi salvat, i-am spus ființei din fața mea. M-a privit în ochi și ochii i s-au mărit. Mai vrei apă, i-am spus și i-am turnat restul sticlei. Dar Fluturel era țeapăn, avea ciocul deschis larg, nu mai respira. Lacrimile mi se scurgeau pe față și stropeau fața contorsionată a celui pe care am crezut că-l voi salva. Acasă mi-am spălat mîinile de murdărie și de sângele uscat rămas sub unghii repetându-mi iar și iar că voi reuși, că îi voi slava până la urmă și atunci umbra aceea nu mă va mai urmări, pasărea va fi iar porumbel și va zbura spre soare.

***

Ies în fiecare noapte pe străzile orașului și îi caut în locurile întunecate, uitate de lume. Nu au nume, nu sunt oameni. Sunt ființe pierdute. Au mințile plecate în alte lumi. Îi iau din locurile lor ce miros a descompunere și îi duc în spații deschise. Le dau apă sperând că porumbelul va mișca iar ciocul, că va primi lichidul și îi voi simți iar inima bătând. Pentru o clipă, îi simt tresărind. Privirile li se limpezesc și îmi mulțumesc înainte de a se scufunda. Apele îi înghit ca pentru botez și mă afund și eu odată cu ei. Mânile îmi sunt mereu curate. Nu voi mai lăsa nicio ființă fără apă, mi-am promis. Voi elibera, asta voi face. Îi voi lăsa să zboare, să fie povești. Și apele din jurul orașului sunt pline de povești iar luna își oglindește argintul în ele.

The post Cu mâinile curate first appeared on Andreea Ban.

Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. Tema: povestea trebuie să conțină o frază aleasă dintr-o serie de propuneri. Am ales două:

– Pipăi după întrerupător și îi nimeri sânul.
– De fapt, niciunul dintre noi nu-și dorește să fie aici.

———————

Pipăi după întrerupător și îi nimeri sânul. Tresări, dar nu spuse nimic. Se apropie de ea și o luă în brațe. Era transpirată și tremura.

–          Iar?
–          E mai rău, zise ea cu vocea scăzută.

Aprinse lumina și imaginea ei îl făcu să se simtă mic, neputincios. Femeia brunetă cu buze pline și ochii ca mierea, femeia lui cu nasul mic, pistruiat, era acum o umbră lipită de perete ca o plantă agățătoare. Ochii îi erau portocalii, sclipeau goi. Murmura ceva printre buzele crăpate. Își lipi urechea de ele și ascultă.

–          Capsula, zise.

Rămase lipit de ea. Nu voia. Nu venise momentul. Sau poate că nu era pregătit. O luă pe după umeri și o duse pe pat. O înveli. Parcă era Mia, așa mică, cu pătura trasă până la bărbie. Zâmbi gândindu-se la imaginea aceea de demult.

–          Îți voi citi o poveste, nu pleca, da? Mă întorc repede.

Trebuia să fie puternic pentru ea.

Își trase halatul pe el și ieși din cameră. Mobilele trosneau prin camere iar treptele scării scârțâiau. Parcă erau clapele unui pian de la începuturile timpului, iar el mâna ce unea notele într-o melodie doar de ei știută. Ochii i se umplură de lacrimi. Ea trebuia să plece. Trebuia să-i dea drumul. Cu cât o ținea mai mult lângă el, cu atat lumea era mai tristă, se usca.

Laboratorul, locul unde își petrecuseră ultimii ani îl primi cu lumina lui albă. Alese trei capsule din dulap și coborî la subsol. Mirosul de citrice, de pădure, era pregnant. Îl inspiră cu nesaț și-și clăti ochii cu verdele plantelor. Atinse din mers câteva frunze și acestea se plecară la pământ lăsând florile să se ridice și să-și deschidă corolele. Injectă capsula verde puiului de ficus și frunzele ca niște palme scoaseră un tril scurt. Urmară sunete de păsări, de foșnet de pădure, de animale.

–          Curând, scumpo, foarte curând, zise.

Se întoarse în cameră strângând în pumn capsula portocalie. Fața femeii era ca o scoarță, aspră și maronie. Dar ochii străluceau. Era viață în ei. Îi sărută buzele și gustul de lemn dulce îl făcu să stea nemișcat, să ia cu el acel parfum.

–          A venit momentul, Travi. Vom fi împreună într-o lume mai frumoasă, îi zise și injectă capsula portocalie în pieptul femeii.

Un horcăit se auzi și o spumă galben-portocalie îi ieși din gură, se scurse pe pernă și parfumă camera. O luă în brațe și coborî cu ea în subsol unde o așeză alături de ficus. Trilul se auzea ca o șoaptă.

–          Doarme, îi zise el. Veți cânta împreună peste câteva ore.

Mâna femeii era acum o crenguță subțire, cu muguri din loc în loc. Ochii îi zâmbeau portocalii și gura îi era o scorbură ca o semilună.

Bărbatul scoase capsula albastră din buzunar și și-o injectă în tâmplă. Pielea îi strălucea, broboane de transpirație îi apărură pe frunte. Se așeză pe scaun, cu ochii închiși, și inspiră pentru a inhala parfumul de portocale. Foșnetul pădurii era acum un cântec. Traviata îi șopti cu glasul hârâit:

–          Am avut o viață frumoasă, dar, de fapt, niciunul dintre noi nu-și dorește să fie aici. Locul tău e sus pe cer, să dai viață pământului cu ploile tale.

———————

Aceasta a fost ultima temă din seria de șase scrise acolo, la malul mării. Amintiri frumoase și povești. Așa aș rezuma cursul de Creative Writing din Vamă.

Sper că v-au plăcut!

Foto

 Toate povestirile aici >>

The post Traviata first appeared on Andreea Ban.

Un bărbat se plimbă cu câinele în Parcul Tineretului. Un copil se joacă cu mingea. Mama îl privește de pe bancă.

–          Ionuț, lasă câinele în pace!
–          Nu e nicio problemă, Ahile e un câine blând.
–          Dar îl chinuie…
–          Dacă ați ști prin câte a trecut… e mai mototol așa, nu latră, nu mușcă.
–          Nu a intrat pe mâinile lui Ionuț până acum. Vă recomand să-l țineți la distanță.
–          Ei, ce ar putea păți?
–          Ionuț, nu-l mai trage de urechi. Uite, asta!
–          Veniți des aici?
–          Mda, e o zonă mai liniștită. De când a plecat taică-su nu se mai joacă cu alți copii. Nu-i place agitația și evităm străinii cât putem.
–          Vă întrebam dacă veniți des aici pentru că noi abia am descoperit aleea asta. Ahile mi-a spus chiar azi dimineață că…
–          V-a spus?
–          Da, mi-a spus că a visat o alee unde o să vină toamna în seara asta. Peste… zece minute.
–          Și vacile behăie, pisicile dansează…
–          Nu glumesc, chiar vine toamna peste zece minute.
–          Ionuț, nu-l mai chinui, dă-te jos de pe câine, o să cazi!
–          Ahile, nu așa băiatule. Uite ce-ai făcut! Ionuț e bine?
–          Da, da, așa e el, neastâmpărat. Ar trebui să mergem. E târziu. Ionuț, nu mai plânge, mami. Venim și mâine în parc.
–          Mai venim și noi, Ionuț, Ahile vrea să te vadă din nou. Uite, plânge și el. Pare timid Ionuț…
–          Nu-i deloc timid, doar că are o problemă cu vorbitul. Doctorii spun că nu o să… dar ce știu ei.
–          Îmi pare rău, îmi dau seama cât de greu este să-l creșteți singură.
–          E-n regulă. Nu avem nevoie de nimeni. Îmi pare bine că se joacă cu Ahile, de obicei e foarte retras sau îi supără pe copii. Iar cu animalele e altă poveste, îi place să chinuie tot ce prinde.
–          Nu-i nimic, lui Ahile îi place să fie chinuit de copii cu mame drăguțe.
–          Ionuț, să mergem, mami. E târziu și bate și vântul.
–          V-am spus că vine toamna. Mai sunt doar trei minute. Eu sunt Victor, apropo.
–          Lorena. Ești amuzant, știi asta?
–          Nu, nu sunt amuzant, de fapt mi se spune că sunt prea serios. Ahile, vino înapoi!
–          A fugit să caute toamna? Ionuț! Nu mai alerga, o să cazi!
–          Ahile, unde ești?
–          Ionuț, vino, uite ce vânt. Stai cu fața acoperită, dragule.
–          V-am spus că vine, v-am spus.
–          Victor, ești galben la față. Te simți bine?
–          Da, nu. Ahile, ce ai făcut? Ia frunzele de pe mine, și noaptea, și frigul. Lorena, fugi.
–          Haide, Ionuț, a venit toamna și înghite tot. Să-l luăm și pe Ahile.

–––––––
Text scris în colaborare cu Andrei Panțu în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. Tema a fost una deosebită – realizarea dialogului fără a folosi vocea naratorului. A trebuit să lucrăm în echipe de câte doi și, la final, să ne citim textele. Au ieșit niște scenete minunate!

The post Toamna first appeared on Andreea Ban.

Doctorul mă întreabă cum mă simt. Aceeași întrebare, același răspuns. Îi zâmbesc, dar zâmbetul nu e al meu. Îi spun, de această dată fără a ezita, că a fost o greșeală. Am crezut în experiment, am sperat că vom fi toți, că voi reuși să fiu puternic prin ei și că ei vor trăi prin mine. Doctorul îmi aduce aminte de performanțele mele. De testele pe care le-am trecut cu punctaj maxim, de misiunile îndeplinite, de realizările mele. Sunt agentul perfect.

Sunt o aberație, îi spun. Mă folosesc de frumusețea lui Patru, de forța lui Trei, am veselia lui Doi, dar gândurile…, dorul pentru ei mă chinuie. Sunt agentul perfect, dar tocmai aceasta perfecțiune mă face să mă simt mic, fără loc pe pământ. Și mai este și visul.

Nopțile mă trezesc transpirat. Visul mă duce mereu în același loc, o încăpere albă și oameni agitați în jur. Aud zgomotele ustensilelor metalice lovidu-se unele de altele. Văd paturile. Cele patru paturi pe care stăm întinși. Ultimele priviri, zâmbetul lui Doi, pumnul strâns al lui Trei, chipul lui Patru. Rămășițele copiilor care și-au pierdut copilăria printre gloanțe. Un ac îmi străpunge pielea gâtului și totul se stinge. Visul dispare și rămâne amintirea primului apus. Soarele alunecă după dealuri iar eu plâng. Îmi privesc mâinile și plâng. Sunt mâinile fratelui meu. Și inima lui Doi îmi bate în piept și…

Au rămas durerile. Fericirea acelui moment s-a stins la scurt timp. Cincizeci și șapte de ani și nicio zi fără junghiuri cumplite. Poate că, îi zic doctorului, dar vocea mi se stinge.

Îmi spune că nu trebuie să mai privesc așa lucurile, să înțeleg că acum sunt unul singur. Dar asta nu ar însemna că i-aș renega pe ei? Nu ar fi ăsta sfârșitul lor? Și dacă e așa, atunci pentru ce am mai acceptat experimentul? Ședința se termină. Imaginea e mereu acceași, eu privind imaginea din oglindă. Un minut. Eu salutându-i pe ei.

Am vrut să-i salvez, am vrut să-i iau cu mine, dar am eșuat. Oamenii mor și nimic nu-i poate aduce înapoi, nici iubirea și nici tehnologia. Rezultatul e o iluzie și această iluzie s-a destrămat. Oglinzile spun adevărul. Adevărul mi-a apărut în față, auriu ca apusul din acea primă zi a morții mele, a noastră. Adevărul e că tot ce a rămas din noi este o fotografie a patru copii. O cioară!, a strigat unul dintre ei în acea ultimă zi. Ceilalți s-au ridicat de pe scaune lăsându-și jucăriile pe jos. Râdeau. Și copiii au plecat la război.

Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. Tema: povestea să se lege de una dintre fotografiile date. Am ales-o pe cea de sus.

The post Eu sunt Unu first appeared on Andreea Ban.

Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. Tema a fost una specială, fiecare dintre cei prezenți trebuia să scrie pe o foaie un paragraf, apoi foaia mergea mai departe. Textul de mai jos este format din opt paragrafe scrise de mine și o parte din colegii mei. La final, am „șlefuit” și legat paragrafele astfel încât povestea să aibă sens. Iată ce a ieșit:

Poarta scârțâi scurt când Miruna intră în curte. Era dimineață. Cocoșii cântau în cor și câinii îi acompaniau. Se opri o clipă în loc, privi în stradă. Nu era nimeni. Se strecură printre tufele de flori până în spatele casei. Își aranjă fusta și își șterse urmele de machiaj de pe față. Zâmbi în oglindă.

N-a fost chiar rău, își zise, Sile chiar m-a futut bine. Ce-o fi cu el, o fi luat ceva? Aproape că nu-mi venea să-i iau banii. Las’ că-i bine că i-am luat, săptămâna asta apare revista de macrameuri pe iulie. Trebuie să cumpăr materiale.

Gândul că în acel număr avea să apară capul de cerb pe care atât îl studiase până să-l împletească și să-l coasă îi fu întrerupt. O mânca jos. Încercă să-și frece coapsele și să-și alunge gâdilătura, dar mai rău făcu. Mâncărimea avea nevoie de mai mult ca să treacă. Își înfipse degetele în pubis și frecă hotărât. Nimic. Insistă până când își juli pielea și își umplu ochii de lacrimi de la usturime. Cu cât se scăpina mai tare, cu atât senzația se înrăutățea. Abia atunci îi trecu prin cap un gând sinistru: dacă i-a dat Sile ceva?

În cazul ăsta, cu siguranță trebuia să ceară mai mult. Meseria ei era mai importantă ca fututul lui Sile. S-a uitat după colțul casei să se asigure că nu este nimeni și a plecat către bărbat. Avea să-i ceară socoteală. Pe drum, cu cât mâncărimea se întețea, cu atât înverșunarea pe Sile era mai mare. Intră fără să bată la ușă și îl găsi într-o baltă de sânge. Rămase în cadrul ușii cu gura întredeschisă și privind țintă revista de lângă el.

Poștașul trecuse deja pe acolo și o aruncase prin geamul deschis. Sângele lui Sile înroșise capul de cerb de pe copertă.

Al dracu să fii cu sângele tău, când ți-am zis să explodezi nu m-am referit la asta. Ai distrus revista, imbecilule! Cum să o mai arăt în sat?

Luă revista de pe jos și o șterse de camașa bărbatului. Nu trebuia să facă nimeni legătura între ei. Era o femeie decentă, însă nu putea refuza când și când o ofertă generoasă. Noaptea trecută Sile se întrecuse pe el.

Făcu revista sul, își frecă pubisul – ușor de această dată – și îl lovi pe Sile în burtă. Pe cerbul meu, nenorocitule, zise ea furioasă și plecă.

Le mulțumesc colegilor mei pentru ideile trăznite. De unde am plecat și unde am ajuns!  🙂

The post Capul de cerb first appeared on Andreea Ban.

Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. 

Îi plăcea să deseneze, să construiască orașe întregi din puncte și linii, să calculeze rezistența, tensiunea, să măsoare și să ridice spre cer acei coloși care, zicea, aveau să cucerească lumea. Nimic din toate acestea nu se compara cu momentul în care desenele se mutau de pe hârtie pe pământ.

Cu trei ani în urmă erau doar vise, hărți și proiecte pentru facultate. Acum avea în față primul ei copil, „Turnul de veghe”, singura construcție care avea să fie atât clădire de birouri, cât și punct de semnalizare pentru aeronave. Nu înțelegea de ce era atât de complicat pentru cei care încercaseră înainte realizarea unui asemenea obiectiv. Totul era atât de simplu. Arhitectul devenea compozitorul melodiei perfecte, o construia de la primele acorduri și o cizela până ajungea la forma perfectă. Fiecare bucată de metal era o notă muzicală, fiecare încheietură a clădirii era o trecere de la o notă la alta și, când avea să aibă forma finală, avea să știe.

Trebuie să vii la turn, îi zise Matei, șeful de șantier.Nu mesajul primit o alarmă, cât vocea tremurată a bărbatului.

În fața clădirii, privirea lui Ingrid fu atrasă de o fisură ce apăruse pe suprafața de sticlă și care urca de la bază și până spre vârf. O venă îi apăru pe tâmpla dreaptă.

Vino, îi spuse Matei, trebuie să mai vezi ceva. Coborâră la ultimul nivel. Un miros puternic de animal mort o izbi când ieși din lift. Îl urmă pe bărbat pe un coridor îngust și apoi mai jos. Cunoștea fiecare colț al clădirii și putea să jure că nu mai simțise acel miros înainte. Matei se opri și îi făcu semn să se uite prin scobitura din peretele de după colț. În lumina slabă nu putea vedea dacă bărbatului îi e teamă sau scârbă. Mirosul era izbitor.

Poate că toate acele insecte și animalele erau semne, mai zise el și tăcu acoperindu-și nasul cu mâneca.

Ingrid păși în încăperea ai cărei pereți păreau a fi bureți. Îi atinse cu buricele degetelor și o serie de peri minusculi reacționară la atingere. Femeia nu-și retrase mâna, era clădirea ei, era copilul ei. Podeaua era moale ca o plastelină, însă urmele pașilor dispăreau.

Aici se odihnesc cei mulți, șopti ea și se lăsă în genunchi, întinse mâinile pe jos și se lipi toată de solul moale. Îi asculta inima, îi simțea respirația, îi auzea gândurile. Fundația clădirii gemea.

Aici vă odihniți, dar vă e foame, vă e sete, țipetele voastre ies la suprafață. Voi avea grijă să nu vă lipsească nimic și voi veți avea grijă de copilul meu. Turnul va veghea asupra lumii.

Din podea răsăriră mici tentacule, ca niște degețele de nou-născut. Cu fiecare respirație a ei se lungeau, se măreau și le creșteau alte și alte degete. Sute de mâini o îmbrățișară. O mângâiau pe față, pe tâmple, pe gât, pe mâini și-și făceau loc prin haine până la piele. Gemete abia sesizabile îi scăpară de pe buze, ca niște oftaturi, apoi mai tare. Când scăpă din piept geamătul de pe urmă, Matei o strigă îngrijorat.

Imediat, spuse Ingrid, imediat!

Vena îi dispăruse. Chipul îi era scăldat într-o lumină aparte, un strat de sudoare sidefată îi strălucea pe piele.

Acum veți primi cina, șopti ea și sărută degețetele care se retrăgeau de pe buzele ei.

*Sursa foto

The post Turnul de veghe first appeared on Andreea Ban.

PS. Nu ezitați să dați cu… impresii. 😀

–––––-

Era rândul lui Cristi să stea cu Maia. Laura rămânea cu prietenele în oraș. De obicei nu avea nicio problemă, ba chiar era încântat să petreacă câteva ore cu fetița. Era o legătură puternică între ei. Se înțelegeau din priviri. Până și izbucnirile Laurei deveneau amuzante atunci când se uitau unu la altul. Mama, spunea Maia umflându-și obrajii și oftând. Mama, spunea Cristi acoperindu-și urechile pentru câteva secunde. Râdeau apoi pe înfundate până ce Laura revenea în cameră.

În seara aceasta însă era finala. Vorbise de vreo două săptămani cu Mircea să vadă meciul împreună. Nu îi putea refuza pe niciunul dintre ei, iar Laura nu avea de ce să afle. Îl va chema pe Mircea și vor vedea meciul pe terasă, copiii se vor juca și până să ajungă ea acasă musafirii vor fi deja plecați.

***

–          Tati, tati, strigă Maia, pe mine de ce nu mă iei cu tine în depozit? Ce e acolo
–          Nu e loc de joacă, scumpo. Acolo taie tati lemnele, sunt tot felul de lucruri pentru oameni mari.
–          Vreau și eu să fiu mare, zise Maia aranjându-și rochița primită de la bunica de ziua ei.

Ce zi frumoasă fusese! Împlinise patru ani. Știa că acum e mare, așa spunea toată lumea. Numai mami și tati nu știau. Vor afla și ei, își spunea ea. Acum ajung la clanță. Sunt mare, da!

***

Meciul începuse. Cei doi bărbați stăteau pe terasă comentând alegerile antrenorului. Riscase prea mult lăsându-l pe Chiricescu pe banca de rezervă. În minutul șapte Tamaș se strecură cu mingea și șută. Cristi sări de pe scaun și cu mâinile în aer scoase un hai, bă, că începu câinele să latre. Și lumina se stinse.

–          Ce dracu! Ziseră cei doi în același timp.

Se întâmpla foarte rar să se întrerupă curentul și foarte rar seara.

–          Maia, strigă Cristi. Maia!

Niciun răspuns.

–          Poate se joacă la panoul de siguranță, zise Mircea.
–          Nu cred , știe că nu are voie în depozit.

Bărbații plecară să verifice panoul. Era liniște, vocile copiilor nu se auzeau, nici păsările, nici frunzele nu mai foșneau. În fața depozitului era pistolul cu apă al lui Ionuț iar ușa era deschisă.

–          I-am spus că nu are voie, zise Cristi dându-și ochii peste cap.

Intrară și bâjbâiră pe întuneric până găsiră lanternele și merseră la panou.

–          Auzi ceva? întrebă Mircea luminând locul cu lanterna.

Cristi se întoarse și lumină și el în jur.

–          Nu, zise și se întoarse spre panou. Siguranțele erau intacte.

Cei doi tresăriră când luminile se aprinseră și un zgomot puternic se auzi din încăperea de alături. Poate și un țipăt?

–          A pornit fierăstrăul, zise Cristi și fugi într-acolo cu Matei în urma lui.

După peretele care despărțea în două depozitul o văzu pe Maia stând pe jos. Ținea în poală un ghem de păr roșcat și mângâia chipul care o privea cu ochii larg deschiși.

–          Maia, țipă Cristi.

Mircea stătea nemișcat privind tabloul din față. Respira din ce în ce mai greu și lanterna îi căzu din mână.

–          I-am spus că nu avem voie, zise Maia. I-am spus, dar nu m-a crezut. Nici acum nu crede.

Rochița fetei era roșie, un roșu aprins, același roșu cu care îi erau mânjite mâinile și fața.

–          Doar adulții au voie, mai zise ea.

***

Maia suflă în cele optsprezece lumânări de pe tort. Ești majoră, ești mare acum, îi răsunau în cap cuvintele invitaților. Dar ea știa mai bine. E mare de mult timp. E mare din ziua în care s-a ridicat pentru prima oară pe vârfuri și a deschis ușa depozitului. Atunci aflase și Ionuț, dar Ionuț voia să o pârască. Ionuț era un copil rău.

–          El nu va fi niciodată mare, le zise ea păpușilor din cameră mai târziu. Toate aveau capetele în poală și ochii mari, deschiși. Și ele știau că ea e mare.

The post Și-a pierdut capul first appeared on Andreea Ban.

Am notat cuvintele de mai sus pe caietul pe care mi-am scris poveștile săptămâna trecută. Aveam marea în față și valurile mi se agitau la picioare. M-ar fi luat cu ele. Și nu este o metaforă, erau atât de agitate că m-au pus la pământ nisip de câteva ori. Dar m-au inspirat.

Anul acesta a fost primul în care mi-am petrecut vacanța în Vamă. De fapt, am fost pentru prima dată în Vama Veche. Unii s-au mirat, vamaioții convinși, alții au strâmbat din nas. Dacă mi-ar fi spus cineva la începutul anului că voi petrece zece zile acolo, i-aș fi râs în față. Cum adică, eu? Vamă? Nu, domnule!

Cum am ajuns? Simplu. Revista de Povestiri a organizat un atelier de scriere creativă acolo, la malul mării. Cum aș fi putut să ratez ocazia? Mare, scris, citit. A fost ceea ce aveam nevoie pentru a mă deconecta, pentru a-mi colora gândurile în albastru și raze de soare.

Vama. Este locul despre care cântă Chirilă și ne place. Este locul în care am văzut oameni fericiți, da, chiar mi-am notat gândul acesta într-una dintre zile. În Vamă oamenii sunt fericiți, relaxați, sunt lipsiți de inhibiții și, zic eu, de gânduri gri. Odată ce intri în sat lumea, aerul, culorile se schimbă. E altă viață. Este o lume cum nu găsești în alte părți.

În Vamă sunt cărți. Plaja de carte, căsuța Nemira, căsuța Librarul sunt câteva locuri de unde poți cumpăra sau împrumuta cărți, asta dacă nu ai fost suficient de inspirat încât să-ți iei biblioteca cu tine. Da, știu, e greu să alegi o singură carte de vacanță! În Vamă sunt cele mai bune clătite și scoicile au perle. Bine, de fapt o singură scoică s-a dovedit a fi cu perle, dar au fost cinci. Ana cu părul roșu, cea care le-a descoperit, a devenit Ana magică. Tot în Vamă timpul stă. Zilele sunt lungi și nopțile calde. Cu cât trec zilele, cu atât te simți mai bine, de parcă are loc acea comuniune a ta cu natura, a ta cu oamenii și lenea zilelor, încerci să desenezi poveștile celor care bântuie pe străzi pentru ca apoi să uiți, să cauți compania mării și a nisipului.

Cioara perversă, La Pirați, La Canapele, nenea cu Nopți în Vamă, focurile de la Expirat, Stuful și oamenii beți gata să se rostogolească în nisip, nudiștii, Cherhanaua și minunile ei, umbrelele din stuf, Acolo, zânele cu flori în păr, cărțile și cititorii de peste tot. Aceastea toate sunt Vama Veche. Tu cel care ai fost în Vamă, ești de acord, nu-i așa? Pentru voi, restul, vă invit să o descoperiți. Veți fi surprinși! (sau poate nu)

Și în această săptămână am cunoscut oameni minunați, scriitorii de mâine. M-am regăsit într-un grup de oameni, pe cât de diferiți, pe atât de frumoși, calzi și talentați. Revista de Povestiri atrage oameni deosebiți și este, poate, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în ultimul an. Am mai spus-o și o tot repet pentru că, uneori, nu-mi vine a crede că mi se întâmplă…

Închei povestea prin a mulțumi Maestrului Marius Chivu pentru teme, pentru discuții, dar și pentru lecturile frumoase, povestiri din cartea pe care o va lansa luna viitoare, Sfârșit de sezon. Și le mulțumesc colegilor pentru bagajul de zâmbete și soare cu care m-am întors, dar și cuvintele pline de-nțeles: scoici negre clămpănitoare, meduze stelare, bucată de hârtie, eu nu mai merg niciodată cu adulți la mare, te fac din psihic, lăsați fiorii, pizza porno, capul de cerb, Sile. Da, cuvintele acestea sunt o poveste, povestea acestei veri, povestea noastră, a celor care ne place să desenam alte lumi din cuvinte.

*Voi reveni cu poveștile scrise.

Imagini aici >>

Sunlounger – Another Day on the Terrance

The post I’m a dreamer – cu gândul la Vama Veche first appeared on Andreea Ban.

Creative Writing Sundays

Tema: „Science-fictionul este un exercițiu care pleacă de la întrebarea CE-AR FI DACĂ? și speculează linia de dezvoltare a unuia dintre răspunsurile posibile. Tema povestirii va fi Science-fiction fără nave cosmice și roboți. Mai exact, aștept o povestire (maximum 20000 de semne cu spații) care speculează o ipoteză din domeniul în care lucrează autorul. 

–––
Astăzi, la Creative Writing Sundays, scriitorul Michael Haulică ne-a vorbit despre poveștile SF, despre felul în care se scrie un text și pașii care trebuie urmați pentru ca textele să fie publicate. Aș putea spune că a fost una dintre cele mai utile întâlniri de până acum.

Să revin la „happy creative sunday”…  Tema trimisă pentru întâlnirea de astăzi s-a clasat printre cele 5 semifinaliste. Pentru că are niște șanse – destul de mari – să fie publicată într-o revistă SF, nu o voi publica pe blog (cum v-am obișnuit). Pot spune doar că este o poveste cu un vulcan și cu oameni albaștri (nu ștrumfi!). Revin cu detalii sau, în cel mai rău caz, cu povestea aici.

Bucuria mi-e cu atât mai mare cu cât în cazul acestei teme am fost în pană de inspirație și abia am reușit să trimit povestea. Rezultatul a fost neașteptat.

PS. Cu această ocazie l-am descoperit pe Asimov cu al lui „Eu, Robotul” și pe Michael Haulică, un om absolut minunat care a pus SF-ul într-o cu totul altă lumină. Mulți oameni frumoși la CWS. Am zis!

The post Happy creative sunday! first appeared on Andreea Ban.

Tema: Roman colectiv. Pe parcursul ultimelor săptămâni de curs cu Florin Iaru, am încercat să scriem un roman. Am stabilit că vom face un roman de conflict (o crimă la o nuntă), fiecare cursant scriind o versiune a ceea ce s-a întâmplat (sau a crezut că s-a întâmplat) din propria perspectivă prin prisma unui personaj. Fiecare a relatat cuiva ce s-a întâmplat: prieteni, poliţie, etc.

Personajul meu a fost Erica, domnișoara de onoare.
Ora 20.30, Clara (mireasa) e enervată la culme, o vede Erica, perspectiva Ericăi:

—————–

–          Ce fac fetele mele?
–          Tata, sări Veronica de pe scaun. Mama îmi spune povestea.
–          Iar? Nu te mai saturi?
–          Dar e abia a treia oară când o aud. Promit că la douăzeci şi unu va fi ultima dată.
–          Aşa zici tu…

***

Îmi aduc aminte de ziua aia de parcă ar fi fost ieri. Nunta anului. Vai, Doamne! Un adevărat circ şi alta nu. Cât despre moartea moşului, ce să zic? Unii au fost luaţi prin surprindere, alţii s-au bucurat, eu, însă, am şi acum semne de întrebare.

Dă-mi, te rog, paharul ăla de pe masă. Aşa. Se făcea că eram în baie. Mă usturau ochii de la plasticele alea nenorocite. Aveam gărgăuni la cap în perioada aia, îmi uram negrul ochilor şi purtam lentile de contact colorate. E drept că aveam nişte ochi de numa’, numa’, albaşti, un albastru din ăla irizat de le suceam minţile tuturor. În lumina neonului aveau o strălucire nebunească. M-am privit în oglindă. Picăturile îmi făceau ochii să pară înlăcrimaţi. Eram prietena emoţionată a miresei, doar aceasta era prima zi din viaţa ei de femeie măritată. Pe naiba, mi-am spus. O să vezi tu! Mi-am refăcut machiajul, mi-am aranjat rochia şi părul. Arătam perfect, gata să-mi arunc farmecele asupra tuturor.

Ringul de dans era plin. Era 20.30 şi mare parte dintre invitaţi erau beţi şi dansau horă după horă. Eram scârbită de adunătura aia de făţarnici, parcă făceau cu toţii plecăciuni în faţa moşului. Clara îmi povestise despre el numai de bine, însă mie îmi părea un libidinos bogat şi fără scrupule, cu lipitori atârnate de el în permanenţă, una mai tânără decât alta. Clara era pe partea cealaltă a ringului, stătea de vorbă cu bunica lui Andrei. Ce femeie draguţă, doamna Maria! Aşa mi-aş fi dorit şi eu o bunică, o femeie blândă, sufletistă, iubitoare. M-am ales în schimb cu o familie de moldoveni neciopliţi. Nu degeaba am evadat din oraşul ăla uitat de lume. Mi se face şi acum pielea de găină când aud ceva, orice, de Suceava. Nu voi intra în detalii, părinţii care nu dau doi bani pe copilul lor, pe viaţa, pe viitorul lui, nu sunt părinţi, sunt nişte aberaţii ale naturii care nu merită menţionate. M-am îndreptat spre cele două. Bunica a mângâiat-o pe Clara pe obraz şi s-a retras spre masa ei. Din partea dreaptă a apărut Melania.

După toată agitaţia zilei, pentru prima dată nu mă mai grăbeam. Cumva, ştiam ce urma. Privirea Melaniei spunea totul, ura ei faţă de Clara era evidentă. Nu am priceput niciodată de ce o ura atât de tare, dar era o ură binevenită. Am fost, poate, puţin invidioasă că nu eram eu cea care să apese butonul de start, dar am savurat momentul. Doamne, cum l-am savurat! Melania se apropia de mireasă păşind graţios, ca o felină gata să-şi atace prada. I-a zâmbit şi i-a spus câteva cuvinte. Clara i-a întors zâmbetul. În momentul următor Melania s-a împiedicat de un prag imaginar şi paharul pe care tocmai îl ridica în cinstea miresei îşi lăsă conţinutul să plece către albul perlat al rochiei. Zeci de picături roşii, sclipitoare, pluteau în aer către ţinta lor. Îmi aduc aminte atât de bine scena asta, fiecare picătură de vin înghiţită de material şi roşul care se întindea pe bust într-un model nedefinit. Mireasa era în stare de şoc, încremeniă precum o statuie. Melania a început să se scuze şi a strigat la chelner să îi aducă un şervet. Ochii îi sticleau a nebunie.

Era momentul să fiu alături de mireasă. Am dat-o pe Melania la o parte şi am tras-o pe Clara după mine, la baie. Nu ştiu unde naiba era fotograful. Aia, clar, era o imagine care trebuia imortalizată. Clara furioasă. Bursc, nunta aceea oribilă a devenit interesantă. Cu mireasa nervoasă, concentrată pe rochia distrusă, eram liberă să-i fac avansuri mirelui. Până una alta, trebuia să-mi fac datoria de domnişoară de onoare şi să încerc să curăţ pata. După câteva minute de frecat, am reuşit să obţin o nuanţă de roz murdar, era exact imaginea pe care o aveam despre nunta fetei ăleia, care era în pragul isteriei şi care îmi fusese cândva prietenă.

Mi-a revenit atunci, mai vie ca niciodată, amintirea în care Clara îl săruta pe Marcel, iubitul meu din facultate. Mi se ridică părul pe ceafă şi acum, când mă gândesc. Eram la petrecerea unui amic plin de figuri şi bani. Îmi sunase telefonul şi am ieşit afară pentru câteva minute. Când am revenit, Clara, îmbrăcată în rochiţa ei roşie cu buline şi cu părul căzându-i în valuri pe spate, era lipită de prietenul meu şi cu limba înfiptă adânc în gura lui. O vedeam pe prietena mea, Clara, ţinându-şi braţele încolăcite în jurul lui, şoptindu-i cine ştie ce. Dacă şi-ar fi ţinut farmecele pentru ea şi pentru restul masculilor care îi dădeau târcoale, poate că situaţia era alta. Văzând-o, însă, cu băiatul care îmi plăcea, ceva s-a rupt în mine. Am murit atunci, m-am făcut fărâme. Mi-au trebuit câteva săptămâni să-mi revin, dar nu am mai fost eu. Fata aceea brunetă, moldoveaca prostuţă, a murit odată cu durerea pe care o plânsese.

Fata care era lângă Clara, încercând să-i ridice moralul, era cu totul alta. O blondă cu zâmbet de păpuşă, dar cu o inimă neagră. Era creaţia Clarei. Dacă ar fi ştiut, poate că nu ar mai fi scos toate balivernele alea cum că dorinţa ei cea mai mare – aşa spunea mereu, dorinţa ei cea mai mare – este ca eu să fiu iubita junkistului de frate al ei. Uram idee aia. Sora ei? Niciodată. Credea că-i iese treaba cu “hai să-i fac pe toţi fericiţi”, credea că lumea-i o bomboană. Nu era decât o fraieră, dar o fraieră care mă călcase în picioare. Voiam să îi plătesc cu aceeaşi monedă, însă, pentru moment trebuia să-i fiu alături, să fac ce spune, să o aprob. Cu cât se întâmpla totul conform dorinţelor ei, cu atât realitatea avea să o lovească mai tare.

Văzând că rochia e distrusă, mi-a cerut să mergem. Trebuia să o schimbe. Nici nu ştiu cum m-a împins, pe ring, în braţele lui Robert. L-am privit în ochi – tocurile îmi permiteau să privesc pe toată lumea de la înălţime, sau măcar de la acelaşi nivel -, avea pupilele dilatate şi un zâmbet tâmp pe faţă. O şuviţă de păr îi cădea peste ochiul drept. Nu era chiar aşa respingător. M-a tras spre el şi a început să se mişte uşor pe ritmul muzicii. Sila pe care o simţeam faţă de el, s-a topit. Îi simţeam respiraţia pe gât, caldă, insinuantă. Mi-a şoptit apoi ceva legat de fericire şi pastilele lui magice. Bătea câmpii. Apoi a început să-şi frece nasul şi vraja s-a spulberat. Îl aveam din nou în faţă, ba mai mult, lipit de mine, pe fratele Clarei. Mă privea cu ochii ei calzi. Îl uram şi pe el, cel puţin aşa credeam atunci. Îmi bolborosea verzi şi uscate când am văzut-o pe naşă. Era agitată. Am reuşit să forţez pasul de dans şi ne-am apropiat. Nu auzeam însă nimic şi atunci a apărut şi fetiţa aia. Era peste tot şi nu-i tăcea gura. M-am lipit de Robert cu intenţia de a mă apropia mai mult de locul în care era naşa. Nu a ripostat, ba chiar părea încântat să mă simtă lipită de pieptul lui. I-am mângâiat ceafa. Era cuminte, moale ca o cârpuliţă în mâinile mele. Când ne-am apropiat suficient de mult, naşa a plecat. Am reuşit să aud ceva de Sever, unchiul Clarei, moşul ăla libidinos, ceva legat de miezul nopţii. Punea ceva la cale. Oare nu mai observase nimeni? Cel mai probabil ca nu, toţi erau beţi.

Uitându-mă după naşă, privirea mi s-a oprit asupra asiaticei, Yukito sau Yukio. Se uita la mine fix cu ochii ei superbi. I-am mulţumit lui Robert pentru dans, i-am aplicat un sărut zgomotos pe obraz şi am pornit către fata aia cu tenul de porţelan. Părea tristă. Clara era cu Sorina puţin mai încolo. Îşi schimbase rochia şi se învârtea ca tuta. Sorina îi ţinea isonul. Daca ar fi ştiut Clara că aia nu era decât o prefăcută, amanta tatălui ei, poate că nu mai avea zâmbetul ăla lăbărţat pe faţă. Mi-am prins faldurile rochiei pentru a păşi mai uşor, însă am fost oprită de sora lui Andrei, care m-a tras pe ring, înapoi. Şi iată ocazia pe care o aşteptam. Andrei, a apărut ca prin minune şi a fost tras şi el pe ring de Ana. Am dansat. Venise momentul să-l cuceresc. Şi, ce crezi că s-a întâmplat?

–          L-ai scos afară? I-ai spus că îţi place de el?
–          Ei, scumpa mea, ştii că nu intenţionam să i-l fur Clarei, doar să o fac să vadă ce am văzut şi eu cu ani în urmă.

Am ieşit afară, într-adevăr. Nu a trebuit să fac nimic pentru ca el să pice ca o muscă. Era cam prostuţ. Cum de nu realizasem până atunci? Fusesem atât de concentrată pe Clara, doream atât de mult să mă răzbun pe ea, încât nu am realizat ce are lângă ea. Atunci mi-am dat seama că răzbunarea cea mai mare era ca ea să rămână cu el, să îl aibă alături pentru totdeauna. L-am privit ochi, i-am mulţumit şi am plecat de acolo lăsându-l singur şi fără glas. Mă simţeam atât de bine în momentul ăla, că îmi plăcea până şi culoarea pe care mi-o alesese Clara pentru rochie, o combinaţie infectă de roz cu mov. Ce gusturi de piţipoancă!

–          Şi, mai departe, ce s-a întâmplat? Cine l-a omorât?
–          Îţi spuneam mai devreme că naşa plănuia ceva. Nu am nicio dovadă că ar fi fost ea, dar ea este singura pe care am bănuit-o.
–          Pentru bani, nu-i aşa?
–          Naiba ştie, scumpa.

S-au vehiculat multe teorii, cum că ar fi fost vorba de masoni, de securişti, s-a mai spus că cineva l-a drogat. Eu spun că a fost Eugenia, prea era agitată atunci, la nuntă. Şi, totuşi, adevărul îl ştie doar moşul.

***

–          Tata, spune-mi acum varianta ta, zise Veronica.
–          Nu acum, scumpo, trebuie să punem masa. Robert, ajută-mă te rog, taie nişte pâine şi vezi că este lumânarea aia cu 20 acolo, pe raftul de sus. Tortul e aproape gata.

—————–

Curs: Florin Iaru
Observații: Am modificat finalul, astfel încât povestea să înceapă cu el.

Foto

The post Roz murdar – ora 20.30 first appeared on Andreea Ban.