Se intampla sa fie zile mai gri, zile fara soare si cu ploi reci, dusmanoase. Se intampla sa ni se scufunde corabiile una cate una si nicio raza de soare nu are puterea de a mai straluci pentru ochiul nostru… sau ochiul nostru e lipsit de vointa de a vedea… Acelea sunt momentele in care speranta pare a muri incet, dar tocmai atunci ea e mai puternica. Fara ea am fi morti, ingropati si uitati.

Inchid ochii si incerc sa-mi vad speranta… e colorata, e ca pumnul asta de creioane din care trebuie sa aleg unul. Si speranta mea cea colorata isi ia cate o culoare si ramane asa un timp, o viata… Si voi desena cu ea tot ce ma inconjoara, voi colora aerul si norii, voi contura zambete pentru totdeauna.

Imi aduc aminte ca atunci cand eram micuta desenam povesti, puneam pe hartie (sau pereti) imagini doar de mine intelese. Printese cu rochii lungi, gradini cu flori, soarele cu cerul si apele line. Incercam sa pun acolo si stropul de stralucire din imaginatia mea, insa desenele ramaneau fade. Doar speranta le facea sa fie cum vroiam eu. Un plan pentru viitor. Ma pregateam de pe atunci sa scriu. Imi asezam cuvintele in desene. Acum, dupa ani, imi caut cuvintele in culoare, in imagine, in creioane care deseneaza speranta pe ici pe colo.

Aleg culoarea verde. Speranta mea e verde. Si cu verde pot colora fericirea, pot colora iubirea si zilele de vara. Doar verdele poate cuprinde in el linistea si zgomotul in acelasi timp, doar verdele poate colora ochi de fata si de baiat in acelasi timp, doar verdele e primavara si vara… si vis.

Speranta voastra ce culoare are?

The post Culoarea sperantei first appeared on Andreea Ban.