Si poate ca nu as fi perceput scena in acest fel, profund si tragic, daca nu as fi trecut la randu-mi prin ceva asemanator. Oare ce cred cei de langa noi cand ne vad plangand, cand ne straduim sa ascundem lacrimi pe dupa servetele mototolite? Nu ne pasa. Pasim pe strada strangand in mana telefonul si privim inainte, mereu inainte. Unii privesc in jos, insa dupa un timp iti dai seama ca a privi in jos inseamna mai multe lacrimi. A privi inainte e mai simplu, raurile de tristete nu se mai scurg cu atata pasiune… Si totusi nu ne pasa. Avem senzatia ca reusim sa ne mascam durerea si suspinele, insa ei vad. Noi vedem. Dar ce putem face? As fi vrut sa am curajul de a merge sa o imbratisez, sa ii spun ca e frumoasa si ca nimeni nu ii merita lacrimile. O serie de scene mi-au trecut prin minte, oare il astepta pe el sa vina? Oare a aflat ca nu o mai vrea? Oare a uitat de ziua ei, de ziua lor, de…

O femeie frumoasa plangea ieri, in fata la Starbucks. As fi vrut sa o imbratisez si sa-i cer sa zambeasca. Mi-a amintit de mine candva intr-o alta viata si as fi vrut sa ii spun ca el nu merita, timpul ii va aduce rasaritul de soare si iubirea aia frumoasa, pana la cer… si inapoi. Daca o stiti, sa ii spuneti. Trebuie sa stie!

The post Daca o vedeti… first appeared on Andreea Ban.

Ea s-a trezit intr-o zi iubind. Nu a cerut. Si-a dorit. O, dar ce si-a mai dorit o iubire mare, doar a ei… si a primit. S-a indragostit pana la cer. S-a indragostit si s-a pierdut. Totul s-a transformat in lumina, in posibilitate. Nu mai exista nimic care sa-i alunge zambetul si stralucirea din privire. Se simtea iubita. Atat de iubita incat totul in jur era umbra. Nimic nu mai conta. Nu a auzit nicio clipa strigatul lui. Chemarea.

El, acel el care candva demult habar nu avea de existenta ei, a vazut-o intr-o zi stralucind. Zambetul ei l-a facut sa stea locului si sa se intrebe cine e faptura aceea rupta din soare. Cum de nu o observase pana atunci? A fost tot timpul langa el… a fost… Si acum i se taie rasuflarea ori de cate ori o vede. Ii cauta privirea si inventeaza subiecte cu care sa o abordeze, doar-doar de va reusi sa ii capteze atentia, sa ii atinga mana, obrazul, buzele… viseaza. Cum de nu a vazut-o inainte? Simte cum se mistuie incet, distanta dintre ei il arde. Ar fi putut sa o aiba. O noapte, un dans. Dar nu! A preferat sa fie rece, sa caute alte si alte priviri si buze de sarutat. Si acum? Doar ea. Si ea e departe.

Oare ce are el, celalalt. Barbatul care a facut-o pe ea sa lumineze? Care ii este secretul? L-am intalnit si eu si tu, noi toate. Si ea mi-a spus ca este viata ei. Tot ce si-ar fi putut dori. Ii ofera atentie, mainile lui stiu cum sa o imbratiseze, cuvintele lui stiu sa ii aline suspinele, buzele lui o saruta asa cum si-a dorit mereu sa fie sarutata, ca si cum i-ar darui si i-ar fura ultima suflare. Parca ii citeste gandurile… Mi-a spus acum un vis, o viata, poate doua pe cand priveam marea impreuna. Ea vedea lumina in norii cenusii, eu asteptam soarele sa alunge norii. Stiam de ea, de el, dar si de celalalt el. Povestea s-a rasucit ca o spirala desenata de un copil, stramba nevoie mare.

Ea s-a trezit intr-o zi din vis. El nu era deloc cel care crezuse ca e. S-a plictisit poate, a gasit ceva mai bun, a mers mai departe fara a privi in urma. Ea a ramas perplexa. Parea ca s-ar fi trezit in cel mai groaznic cosmar si el nu mai era acolo sa o aduca la realitate. Dar realitatea era rece. Ea a murit o clipa. Si inima i-a inghetat. A realizat ca nu il cunoscuse deloc, acela era doar o inchipuire. In tacerea lui i-a atribuit toate calitatile necesare pentru a putea detine „statutul” de ideal. Cineva i-a intins o mana. El, acela care renuntase sa mai spere, a privit-o in ochi pentru prima data.

Se intampla. Trecem zi de zi prin astfel de povesti. Cand le auzim de la altii par bucati de film prost. Oare cum se poate asa ceva, cum sa nu se prinda ca umbla cu cioara vopsita, ca sentimentele nu erau sincere. Si totusi se poate. Am trait la randul meu povesti cu iubiri nebanuite care s-au stins in noapte ca niste bete de chibrit aprinse brusc si care iti ard degetele pana apuci tu sa le arunci cat colo. Imi vin in minte franturi de amintire, „pentru totdeauna” si „de ce”. Nu stiu care era motivul, dar am vrut mereu sa stiu de ce. Raspunsul il primeam mai tarziu si nu de la vreun el. Ei habar nu aveau. Imi doresc uneori sa existe un el pe care nu il intreb niciodata de ce si sa nu fiu nevoita sa-i raspund la aceasta intrebare. Ne dorim cu totii un pentru totdeauna care sa fie pentru totdeauna…

Ea. Va intrebati daca a ramas cu el, celalalt? Nu stiu. Poate da, ar fi un final fericit. Si poate nu, daca el nu a vrut-o cand ea il cauta din priviri, de ce s-ar mai intoarce ea in trecut? Viata asta se joaca cu noi si rade. Mereu am crezut asta. Ne tine legati de oameni pe care nu ii vrem sau nu ne vor pe cand altii ne doresc pana se sting. Si, pe cand noi uitam sa iubim ceea ce avem, sunt altii care asteapta in umbra gata sa ne fure comoara. Atunci cand avem ceva ce ne-am dorit mereu, ar trebui sa apreciem, sa luptam zi de zi pentru a-l cuceri, pentru a o face fericita. Nu trebuie sa ne asumam nicio clipa iubirea fara a lupta pentru ea, pentru ca e posibil ca ea sa ne fie luata… Iar daca nu ne mai dorim, ce poate fi mai simplu decat sa spunem? Da, va plange, va suferi, dar va gasi puterea pentru a cauta si a primi ceea ce merita…

Ea a plecat. El a spus ca intr-o zi se vor reintalni. Si oricate lumi vor strabate, oricate vieti vor trece pe langa ei, va fi una, doar una in care se vor intalni pentru totdeauna. Restul e un cer senin de vara.

The post Pentru totdeauna si de ce first appeared on Andreea Ban.