Am trecut prin cele de mai sus. Am trecut prin acele zile, săptămâni și chiar ani în care am bătut pasul pe loc (fie ca e vorba de relații profesionale sau personale). Apoi, ajunsă într-un moment de cotitură, am zis gata și am întors corabia către alte orizonturi. Sunt foarte răbdătoare din fire, am încredere în oameni, pun pasiune în tot ceea ce fac și lupt până în pânzele albe pentru a realiza ceea ce mi-am propus sau, după caz, pentru a atinge obiectivele impuse. Dar atunci când nu mai văd nimic bun, nu mai există speranță în mai bine, îmi iau jucăriile și plec. Cu siguranță e un “loc de joacă” care să-mi aducă zâmbet și da, mă entuziasmez iar. Și iar. Spuneam într-un interviu acordat recent (îl puteți citi aici) că unul dintre cele trei lucruri care mă caracterizeaza este entuziasmul. Dacă mi-l pierd, atunci știu sigur că e momentul să iau o decizie…

Și acum să revenim la anul nostru, acest 2015 care își dezvăluie magia pe zi ce trece. E anul posibilităților și, mai mult, al schimbărilor. De ce acest an mai mult decât alții? Pentru că îl simt pe pielea mea, dar văd aceste schimbări și în jurul meu. Prietenii, familia, cei cu care colaborez, cei pe care îi citesc, colegii sau foștii colegi trec prin schimbări pe care le-au așteptat, le-au dorit și le-au adus în viața lor prin muncă, o muncă care a ajuns să fie parte din ei.

Am avut un început de an tensionat și a continuat în acest fel. Însă tensiunea în creștere are punctul ei critic (apropo de cartea The Tipping Point), nu are cum altfel. Lucrurile s-au sucit și s-au răsucit până a apărut portița de a ieși din buclă. O nouă buclă. De fapt, am ieșit din mai multe bucle, dar e deja altă poveste. La un moment dat, în toată nebunia în care suntem înfășurați, apare o ușă. Sau o fereastră, depide cum priviți. Este acel moment în care știi care este decizia pe care trebuie să o iei, drumul pe care trebuie să apuci. Apar semnele de întrebare, oare e bine, oare va merge, oare voi reuși? Apar și voci care spun că nu e bine. Ești între ciocan și nicovală. Cel mai simplu ar fi să stai pe loc, să ignori semnele, asta doar dacă crezi că mai poți răbda (încă nu ai ajuns la punctul critic). Cred totuși că atunci când iei o decizie dificilă, când pornești pe un alt drum și crezi cu tărie că e cel corect, atunci numai lucuri bune se vor întâmpla, iar vocile de pe fundal nu vor face decât să te ambiționeze să-ți împlinești visul.

În urma unor astfel de decizii au luat naștere (sau au crescut) proiecte minunate. Le urmăresc cu drag de mult timp și anul acesta le-am văzut cum au înflorit. Acum niște luni eram prinsă într-un job care nu îmi permitea să fac mai nimic. Mă învârteam pe roata birou-acasă și visam la cai verzi pe pereți. Astăzi, de la biroul de acasă, mă uit în jurul meu și văd desene, cărți, tricouri pictate, lucruri pentru care sunt în stare să-mi dau timpul liber. Mi-am eliberat mintea de tensiuni și presiuni și văd posibilități, văd schimbări.

Dacă îmi urmăriți paginile de facebook (profilul personal, pagina cărții sau a clubului Serial Readers), Pinterest, Instagram sau Twitter, știți despre ce schimbări vorbesc.

Anul acesta planetele s-au aliniat pentru ca noi să ne găsim echilibrul în relațiile personale, dar și profesionale. Dacă tu, cel sau cea care mă citești acum, ai un proiect la care lucrezi, un business căruia i-au pus bazele, să știi că va crește. Entuziasmul tău, pasiunea pe care o vei pune în el îl va face să crească așa cum nici nu ți-ai imaginat. Da, apar și piedici, dar vei trece peste ele. Puterea e în mâinile tale, spunea Captain Planet în copilărie, puterea e în mâinile și în entuziasmul tău, îți spun eu acum. Profită de acest an, mai e mult din el, dă ce e mai bun din tine și îmbrățișează-ți dorințele.

În schimb, dacă simți că nu ți se întâmplă nimic, ai răbdare. Va veni momentul schimbării și pentru tine. Nu ai ajuns la punctul critic încă. Dar și când vei ajunge…

În încheiere, vă invit să-mi spuneți cum e acest an pentru voi, dacă sunteți printre cei care au fost atinși de schimbări.

Cu drag,

Andres

The post 2015 – anul tuturor posibilităților first appeared on Andreea Ban.

Tema:

Scrieţi un dialog nu mai mare de o pagina în care să nu spuneţi, dar să sugeraţi relaţii complexe între 2 personaje care se ceartă/discută. Citiorul să înţeleagă cât mai multe din trecutul sau prezentul lor.

—————–

Stă pe terasă. Are coatele sprijinite de balustradă și priveşte undeva, în depărtare. Îmi simte prezența şi are o tresărire. Îmi zâmbeşte în semn de salut și trage din țigară.

–          Ce faci? o întreb. Cum a fost?

Nu îmi răspunde. Eliberează fumul din plămâni privindu-l cum pluteşte leneş, departe de ea, peste orașul care se trezeşte la viaţă.

–          Nu cred că-l iubesc, îmi spune. Dacă l-aș iubi, cred că mi-ar fi uşor să iau o decizie.
–          Ați vorbit? Ce ți-a spus? o întreb și beau o gură din cafeaua aburindă.
–          Nu prea multe. Mi-a spus că se aștepta să am reacția asta, că nu e ceva nou.

Ana mai trage o dată din țigară și își priveşte inelul.

–          Pe deoparte îl înţeleg, spun eu. E normal să fie precaut după tot ce s-a întâmplat, însă nu pricep de ce răspunsul lui a fost atât de apatic. După toată bătaia de cap, cum că vrea copil, vrea căsătorie, de ce a adoptat atitudinea aia indiferentă?
–          Cred că asta m-a dat şi pe mine peste cap, îmi spune. Mă aşteptam să reacţioneze altfel, să îmi arate puţin entuziasm. M-am lovit însă de un zid.  Zice că vrea să ne căsătorim, dar că nu vrea să facem mare tam-tam din asta. Cred că ceva s-a schimbat. Îl simt.
–          Să fie din cauza terapiei? o întreb.
–          Nu ştiu, se poate. Sau poate că are şi el îndoieli, poate că nu mai este aşa sigur că vrea să facem pasul ăsta.
–          Poate că nu ar fi aşa o tragedie, îi spun.

Mă priveşte, dar am senzaţia că se uită prin mine. Tace. Îmi caut cuvintele cu grijă.

–          Mă gândesc că, dacă acum sunteţi amândoi în acelaşi punct, veţi putea discuta deschis şi…
–          Nu ştiu, chiar nu ştiu ce să zic, mă întrerupe Ana. Pune mucul de ţigară în scrumiera de pe masă şi aprinde alta. Încearcă să-şi stăpânească tremurul mâinilor.
–          Dar tu ce simţi? Eşti pregătită să faci acest pas? Chiar vrei să te căsătoreşti cu el?

Trage din ţigară şi rămâne tăcută.

–          Ana, poate că nu vrei să fii cu el. Mă întreb dacă nu cumva te simţeai vinovată şi ai luat o decizie pripită. Sau poate că ţi-e teamă de singurătate. De la o vârstă începe să ne ticăie ceasul, însă nu cred că trebuie să iei o decizie plecând de la premisa asta.

Ana mă priveşte, însă nu spune nimic. Mă aşez pe scaunul de alături şi las secundele să se scurgă printre noi. Dincolo de uşile glisante e linişte. În curând biroul va fi plin. Mă bucur că am ajuns mai devreme şi că pot fi alături de ea. Aş vrea să-i spun că e o greşeală, că se agaţă de el ca de un colac de salvare, că teama de singurătate o împinge către omul acela pe care nu îl iubeşte şi că va regreta mai târziu.

Se întoarce către mine şi, după ce scutură ţigara de scrum, respiră adânc şi spune:

–          Sunt o nemernică, nu-i aşa? Ar trebui să-l las în pace, să-şi vadă de viaţă. Ar trebui să ies din relaţia asta şi să-i dau şansa de a găsi o femeie care să-l iubească aşa cum merită, care să-l facă fericit. O parte din mine îl iubeşte, partea asta din mine e sfâşiată ori de câte ori îl vede trist. Dar mai e o parte care tinde către mai mult, care se întreabă neîncetat dacă nu cumva, aruncându-mă cu capul înainte, ratez ocazia de a găsi adevărata iubire, de a-l găsi pe acela la care am visat mereu.

Face o mică pauză pentru a-şi recăpăta suflul.

–          În acelaşi timp, sunt conştientă că idealul nu există, continuă ea. Este doar o proiecţie a dorinţelor noastre, a aşteptărilor, şi, atunci când nu primim ceea ce dorim, ne imaginăm că poate există acolo cineva…
–          …care se ridică la nivelul aşteptărilor.
–          Da. Poate că greşesc, poate ar trebui să merg înainte, să mă căsătoresc cu el, dar revin la întrebarea asta care nu-mi dă pace, de unde ştiu că ăsta e destinul meu, că el e sufletul meu pereche când el e singurul cu care am fost, pe care l-am iubit?
–          Crezi, Ana, că ştie cineva ce îi este scris? Crezi că ştie cineva ce va fi mâine? o întreb eu.
–          Nu, dar faptul că am îndoieli spune ceva, nu? Aş vrea să spun ‘da’ cu inima deschisă, dar nu pot. Când încerc să mi-l imaginez ca fiind soţul meu, mă blochez pur şi simplu.
–          Atunci imaginează-ţi viaţa fără el, îi spun.
–          Nu pot, chiar nu pot. Am încercat deja să plec, însă ai văzut şi tu ce-a ieşit.
–          Patru zile? Aia nu e distanţă. Înţelegeam dacă plecai o lună sau două, dar aşa…
–          Şi ce să fac? mă întrebă ea. Are lacrimi în ochi şi vocea îi este acum o şoaptă.
–          Nu ştiu, Ana. Tot ce pot să-ţi spun e că trebuie să mergi înainte, să alegi un drum. Ori cu el, ori singură.
–          Mi-e frică, spune ea şi stinge ţigara.

—————–
Curs: Marius Chivu
Observaţii: Dialogul este la a doua incercare – primul a fost lipsit de argumente, sec, nu l-am putut repara. Dialogul de mai sus: prea lung, telenovelistic, ar trebui scurtat, prsonajele sa ajunga la o concluzie.
*Nu m-am inteles cu personajele, astfel ca a dialogul a ramas in starea initiala.

The post Decizii first appeared on Andreea Ban.

Nu despre Tudori vreau sa va vorbesc totusi, ci despre o scena care m-a pus putin pe ganduri. Dupa cum bine stiti, voi cei care ati urmarit filmul, Henry e destul de impulsiv. Are obiceiul de a se da mare si rotund, asa din orgoliu, ca na, e rege si pe rege nu-l intrece nimeni (crede el!). Bun. Se da mare ca poate sari o balta si sare. Din pacate cade in cap si se intepeneste in balta cu picioarele in sus. (Ca-n filmele cu prosti? Se prea poate.) Dupa aceasta cazatura ridicola, dar extrem de periculoasa, realizeaza ceva, ceva maret. A fost la un pas de moarte, un pas. Si ce a realizat el in viata asta? Mai nimic. Nu prea are motive sa ramana in istorie, nu are mostenitor (baiat), nu isi iubeste sotia, nu a dus razboaie memorabile. Si de aici explozia, decizia, rasturnarea situatiei. Vrea sa divorteze, vrea sa aiba un baiat – mostenitor, vrea, vrea, vrea.

Si acum sa privim de undeva de sus. Nu in poveste, ci la oameni, asa, in general. De ce avem nevoie de o tragedie pentru a lua decizii intelepte? De ce avem nevoie de o tragedie pentru a face un pas inainte, un pas important? Ne este teama? De ce? Rezultatul deciziei noastre poate fi alb sau neagru, dar, pe ici pe colo vor fi si griuri pentru a ne calauzi spre zona dorita. Orice decizie luata ne poarta pe un drum, dar asta nu inseamna ca drumul va fi batut in cuie. Nu inseamna ca nu vor exista scapari, drumuri laturalnice care sa ne duca acolo unde avem nevoie, unde ne dorim, unde ne este destinat.

Viata ne da din cand in cand cate o palma pentru a ne trezi la realitate, pentru a vedea mai bine. Viata ne da, viata ne ia pentru a ne da mai mult mai apoi. Cu cat amanam deciziile, cu atat dorintele ne vor fi implinite mai tarziu. Si daca viata ajunge sa ne dea un pumn, asa cum a primit minunatul rege Henry, atunci e clar ca a venit momentul sa deschidem naibii ochii si sa ne ridicam, sa mergem inainte. Rareori primim a doua sansa, asa ca mai bine sa profitam de prima.

The post Momentul care schimba viata first appeared on Andreea Ban.

The post Barbatii si casatoria. Cine ia deciziile… first appeared on Andreea Ban.