Ele, dragele de ele, reusesc sa dea intelesuri nebanuite celor mai banale intamplari. Reusesc sa-si faca probleme tocmai pentru ca nu au probleme. Si iubesc. Vai cat de mult iubesc! Cu fiecare zi iubesc mai mult si sufera la fel de mult. Sau ar vrea sa iubeasca mult si sufera pentru ca nu au pe cine. Sau au pe cine, dar cineva-ul acela se afla pe alte lungimi de unda, in alte lumi sau alte imbratisari. Si da, sufera imens, sufera pana ce corabiile toate se vor fi inecat pentru a se trezi si ele la viata. O iau de la capat. Pana cand? E buna intrebarea asta. Pana le vine mintea la cap sau, cel putin, pana gasesc ceea ce cauta. Dar oare stiu ele ce cauta?

Intorcandu-ma la fraza de mai sus, ma intreb si eu, la randul meu, cate dintre noi nu si-a pus acele intrebari macar o data in viata? Cate dintre noi nu am idolatrizat, macar o data, un el? Un el atat de frumos, de mirobolant, incat parea ca cerurile ni s-au deschis in fata si ne-au lasat sa plutim pe aripi de inger. Da. Am fost fiecare dintre noi stupide la un moment dat. Si nu spuneti nu. Stiti ca asa e! Dar hai sa nu generalizez, ca mi-e ca ma aleg cu vorbe strambe si usi trantite in nas… virtuale, cel putin. Sa iau un caz aparte. Al meu.

Mi s-a intamplat acum niste ani, sa tot fie vreo 7 sau 8, sa-l intalnesc pe prince charming. Eram prin anul 4 de facultate. Il vedeam zi de zi pe holurile facultatii, il sorbeam din priviri. Era inalt ca bradul, frumos in toate cele, se imbraca elegant si isi purta mapa de student in an terminal intr-un fel anume. Eram fascinata de-a dreptul. Un tip, mai uratel asa, m-a vazut la un moment dat cum il sorbeam din priviri si mi-a trantit replica replicilor: „dupa Ricky Martin ala te uiti? uite la el ce infumurat…” M-am uitat la prietena mea (la care el se tot dadea, fara succes), ea la mine, si am izbucnit in ras. Dar baiatul cel urat l-a botezat frumos pe baiatul cel minunat. Nu am incercat niciodata sa-i atrag atentia lui „Ricky Martin”. Credeam cu tarie ca daca avea sa fie ceva, atunci se va intampla de la sine. Am sperat pana la final de an ca poate, poate ma va observa si vom trai povestea povestilor. Dar el nu m-a vazut. Eu nu l-am tras de maneca. Ba chiar, o colega a lui binevoitoare si asa-zisa prietena a mea, mi-a taiat elanul spunandu-mi ca sunt impreuna si ca… De aici s-a dus interesul asa cum s-a dus si facultatea. Pe negandite.

Va intrebati poate ce s-a intamplat cu povestea mea. Ei bine, a fost asa cum am spus mai sus. Cand e sa fie, pai e. Si e bine. Sau asa cum ar trebui sa fie. „Ricky Martin” s-a intors in viata mea. Mie imi trecuse. El abia ma descoperea. Si as vrea sa spun ca am trait fericiti pana in zilele noastre. Ar fi prea frumos, nu-i asa? Cunoscandu-l pe mirobolantul, am realizat ca tot ce avea el minunat, era plasmuirea imaginatiei mele. Era un barbat inalt, frumos, dar lipsit de acel ceva care face inima sa tremure, stomacul sa se stranga… A fost una dintre cele mai bune lectii pe care mi le-a dat viata. Sa nu ma las cucerita de aparente. Sunt atat de inselatoare! „Ricky Martin” mi-a las un mare gol in suflet. Nu pentru ca l-as fi iubit, ci pentru ca a distrus o imagine frumoasa, o iluzie. A devenit un om mic, neinsemnat, caruia in afara de buna ziua nu as mai avea ce sa ii spun. Si da, m-am intrebat atunci, la primele intalniri „Oare cate s-au lasat impresionate de farmecul lui?”. Totul a fost iluzie. Am desenat-o atat de frumos. Dar el m-a ajutat sa cobor cu picioarele pe pamant.

Acum, dupa atatia ani, imi dau seama ca nimic nu e mai frumos decat sa descoperi mirobolantul intr-un om zi de zi. Sa pornesti de la zero si sa descoperi fiecare trasatura, fiecare bucata de minune, sa descoperi ca ai langa tine ceva la care visasei candva. Si acum are un chip.

Am adunat in timp atatea temeri, am adunat dezamagiri si sertare pline cu lacrimi. Povestea asta cu „Ricky Martin” a avut si ea tristetile ei. Incerc sa-mi aduc aminte intamplari frumoase, insa imi vin in minte cuvinte stupide, incruntari si o ploaie rece. Da, am obtinut ceea ce mi-am dorit, dar oare a meritat? Nu tot ce-i frumos de pica, e pentru noi, nu tot ce ne dorim, e ceea ce avem nevoie. Si am lasat trecutul sa adoarma. Am lasat visele sa se transforme, sa creasca, sa caute mai departe, mai bine, mai frumos.

De multe ori ne lasam prinsi in trecut, influentati de trecut. Pasii pe care ii facem sunt tematori, sunt ghidati de umbrele trecutului. Si e atat de gresit! Nu vom putea fi niciodata cu adevarat fericiti, daca deciziile ne sunt influentate de suferintele de ieri. Si ce daca am suferit, ce daca am fost cazuti in marele hau al deznadejdii! Ceea ce a fost ieri, ramane acolo. Ceea ce e azi conteaza. Daca ieri am spus da si ne-am ars, astazi vom spune din nou da si poate vom zambi. Stiu ca e un risc. Unul cu atat mai mare cu cat e vorba de o biata inima trecuta prin atatea. Dar imi asum riscul cu zambet si cu speranta intr-o zi mai buna, mai frumoasa.

Femeile-s nebune, da. Si eu printre ele. Si sunt atat de frumoase in nebunia lor. Doar ele pot transforma un simplu barbat in semizeu, doar ele pot iubi pana la lacrimi si pana la epuizare, pot desena povesti de vis dintr-o singura imbratisare. Odata ce ati gasit femeia a carei imbratisare sa fie desenata dupa imbratisarea voastra, nu ii mai dati drumul. Imbratisarea spune tot. Zic si eu… nu trebuie sa ma luati in seama… nebuna si eu.

The post Femei nebune, femei frumoase first appeared on Andreea Ban.

„Imi place vara, dar nu aici in oras. Strazile put, sunt infecte. Se descompun zi de zi sub soarele dogoritor. Acum niste ani visam la strazi spalate cu detergent. Am descoperit ca se poate… dar nu la noi. Mi-as dori sa fiu oriunde altundeva… „

Mi-am spus mai devreme oful pe FB, insa imi dau seama ca e mai mult decat un of, e dezamagire. Dezamagirea fiecarei zile in care descopar grozaviile orasului, dezamagirea cu care pasesc in fiecare zi prin „mocirla” care ramane in acelasi stadiu, nu se usuca, nu dispare. E acolo si e hranita zi de zi cu alte si alte straturi. Cand ma bucuram ca nu mai miroase gunoiul din spatele blocului, m-am trezit atacata de cainele portocaliu care pe mine nu ma latra. Am crezut mult timp ca ii sunt simpatica si ii luam apararea atunci cand unul sau altul imi spunea ca a fost latrat, capsat sau mai stiu eu… Ei bine, intr-o seara in care probabil eram cam incruntata, simpaticul de caine portocaliu – frumusel al naibii – a sarit la mine. De atunci nu mai plec de acasa fara geanta mea mare si rosie. Cred ca mi-a intrat cumva in subconstient ca daca m-a salvat de muscatura unui latrator, ma va scoate din toate belelele.

Acum nu mai merg prin spatele blocului si iata ca am scapat si de putoare si de caine. Ca sa vezi unde era solutia! Dar ce sa vezi. Mirosul s-a mutat pe strada unde mi-e serviciul. La prima vedere pare in regula, e aproape de soseaua principala, intersectie mare in oras, dar cand intri pe straduta dintre blocuri te izbeste! Si pe caldurile astea nu pot decat sa maresc pasul spre a intra mai repede in cladire, la racoare. Iata cum stam noi inchisi zi de zi, multe ore, in patratelele noastre de birouri. Trist.

Dar sa ma intorc la declansatorul nemultumirii mele. Veneam spre casa in seara asta si, dupa o lunga plimbare prin oras, am simtit nevoia sa iau un loc pe banca in asteptarea troleului. M-am asezat pentru 3 secunde. M-a izbit un miros imbatator, sa ma lesine si alta nu. Nu stiu cum de uitasem ca in zona aceea, a bancilor, pute ca naiba. M-am indreptat ingretosata spre marginea trotuarului sa fiu cat mai aproape de usa troleului. Am avut noroc sa fie mai liber. Am ocupat un scaun la geam… Abia dupa ce a plecat din statie am realizat ce duhoare era in zona respectiva. Am crezut prima data ca mi se pare, ca a ramas mirosul de afara. Insa la fiecare plecare de pe loc, la fiecare adiere de vant prin geamurile larg deschise, venea cate un damf sa darame omu’ din picioare. M-am ridicat de pe scaun si m-am asezat intre doua geamuri deschise pana la urmatoarea statie si apoi am schimbat mijlocul de transport.

Mi-e rusine cu mizeria asta care ne inconjoara, ma dezgusta in acelasi timp nepasarea celor care mint cu nerusinare ca fac pe dracu si pe lacu si de fapt se scarpina la… basca si-si vad de ale lor cu toata nonsalanta de care pot da dovada. Da, poate ca nu sunt romanii educati, poate ca unii isi merita soarta, insa curatenia impune curatenie. Daca s-ar spala starzile asa cum ar fi normal poate ca nu s-ar mai nesimti nici coana Leana din piata sa lase pepeni stricati pe marginea trotuarului… Daca.

Mi-e dor de Barcelona cu strazile ei spalate cu detergent parfumat. Mi-e dor de orice loc in care nu sunt gropi, nu e praf, nu se fura capacele de la roti sau stergatoarele la masina – pentru ca da, am ramas fara stergatoare de data aceasta! Dar eu am avut noroc, o vecina a ramas fara masina. No comment! Suntem intr-un oras (nu spun tara, ca nu stau in toata) care pute la propriu.

Foto

The post Mirosul infect al zilelor de vara first appeared on Andreea Ban.