Într-o noapte, demult, am privit către cer și mi-am dorit să fiu mare. Mi-am dorit să am un job, casa și mașina mea, să fiu, pur și simplu, mare. Cred că am scris asta și în jurnalul pe care-l țineam în acei ani. Nemulțumiri mărunte și dorințe mari. Ghici ce? Dorința mi s-a împlinit, dar tare mi-ar plăcea să-i pot spunei fetei de atunci să se bucure mai mult de clipă, de aerul tare de la țară, de soare, de curtea bunicilor, de ieșirile (aproape) zilnice cu prietenii.

Sunt zile în care-mi doresc să pot face câte-un salt în timp și să ajung la final de „eveniment” (aici pot fi incluse toate acele momente care nu ne aduc bucurie: mersul la doctor, la administrația financiară, călcatul rufelor, curățenia și multe altele care mai de care mai rele), să ajung din punctul A în B rapid. Cum ar fi să se poată întâmpla asta? Să ajungi în punctul B cu tot cu amintirea întâmplării, dar să nu fii nevoit să treci efectiv prin ea… Bat câmpii, știu.

Încerc să-mi aduc aminte când m-am simțit ultima dată relaxată, când am reușit să dorm bine și să mă trezesc odihnită. Am tot dat vina pe vreme, pe oboseala acumulată peste zi la serviciu, chiar și pe piciorul care a găsit gropița în care să calce acum câteva luni. Dar nu sunt numai eu în situația aceasta. Zilele trecute, în autobuz, o tânără i se confesa alteia că nu mai simte bucurie în nimic, că are impresia că viața se scurge încet și fără scop. Am ridicat ochii din cartea pe care o citeam și am privit-o pe cea care vorbea, avea lacrimi în ochi. Am închis cartea și am dat muzica mai tare.

Cu niște ani în urmă, parcă aveam mai mult timp pentru sufletul meu – mă vedeam mai des cu prietenii, citeam mai mult, scriam mult mai mult. Aveam și pe atunci job, unul chiar nasol față de cel pe care-l am acum. Bine, am avut câteva joburi nasoale de-a lungul timpului, dar nu asta e ideea, ci faptul că vedeam viața cu alți ochi. Pe când aveam unul dintre aceste joburi am scris o carte. În timpul altuia, am scris povestiri, am desenat, am pictat, am fost la zeci de concerte și m-am bucurat de fiecare dintre ele. Ce s-a schimbat între timp? Nu vreau să dau vina pe vârsta, nu o simt, dar nu pot să nu mă întreb ce s-a schimbat… Obișnuiam să râd înainte, când intram în câte-o perioadă nasoală, dădeam vina pe planete, pe zodia mea încăpățânată, pe cerul gri. Îmi sunam prietenele și ne plângeam de tot și toate până ajungeam la concluzia că iar s-au sucit planetele și pace. Odată cu trecerea anului, fix în noaptea de Revelion, dădeam restart și, cumva, ne reveneam. Poate că asta e problema, de fapt, am uitat să mai apelăm una la cealaltă, am uitat să vorbim cum obișnuiam. Mi-e dor de ele în fiecare clipă, mi-e dor de noi, mi-e dor de mine și mă caut în cărți, în cuvinte, în povești. Noroc cu Serial Readers.

Tare aș vrea să aflu cum sunteți voi, dacă aveți perioade nasoale, cum ieșiți din ele. Cum a fost pentru voi înainte de 30 de ani? Sau, după caz, cum e pentru voi dacă aveți 20 și ceva de ani? Și cum e la 30+, 40+… Apelați la prieteni, la familie, la terapeut, la yoga?

Mi-ar plăcea să aud că sunteți bine, să-mi spuneți cum vă păstrați zâmbetul zi de zi, nu de alta, dar așa cum zâmbetul se ia, la fel cred că se poate lua și cheful de viață.

Acum sunt mare, așa cum mi-am dorit. Sunt mare, pot să fac ce vreau, dar mi-ar plăcea atât de mult să fiu iar acolo, pe iarbă, să privesc spre stele și să-i trimit cerului o completare la dorință: să fiu mare și să am în fiecare an parte de cele 3 luni de vacanță. ?

Ne mai auzim!

Foto: pixabay.com

The post Am privit către cer și mi-am dorit să fiu mare first appeared on Andreea Ban.

Ştiţi cum mi-a fost ziua de 13? Mi-nu-na-tă!

A plouat, da. Dar, pentru prima dată în viaţă, am primit ploaia ca pe un cadou. Spun asta pentru că an de an, de când mă ştiu, de ziua mea plouă. Nu îmi aduc aminte fiecare aniversare (s-au strâns câteva!), dar cele pe care mi le amintesc au ataşată o ploicică. La 18 ani, la 20, la 25, la 30… cineva acolo sus a zis că uite, e ziua ei, să-i trimit o ploaie, nu care cumva să se bucure. Cel puţin aşa gândeam. Mama îmi spunea de fiecare dată povestea naşterii mele: o zi de joi, căldură mare, apoi, odată cu ploaia am venit eu pe lume. Oricât ar fi încercat mama să mă convingă că ploaia e frumoasă, dezamăgirea rămânea. De ce să plouă tocmai azi? De ce am ghinionul ăsta?

Anul acesta a fost altfel. Anul acesta m-am bucurat de fiecare zi cu ploaie începând de pe 1 Mai. De ziua colegei mele de la Serial Readers, pe 8 mai, i-am spus că ploaia e belşug. Eu, cea care înainte stăteam cu ochii pe cer rugându-mă ca norii să se ducă departe, mi-am dorit să plouă şi de ziua mea. Şi a plouat.

Sâmbătă am avut parte şi de ploaie, şi de soare. Am avut alături oameni dragi, iar gândurile voastre bune, prieteni virtuali, mi-au dat aripi. A fost, poate, una dintre cele mai frumoase aniversări de până acum. Asta în ciuda faptului că în ultima perioadă am avut senzaţia că sunt alergată, că lista de to do-uri creşte şi creşte, iar eu nu voi mai avea timp pentru mine decât atunci când voi pica lată. Cu cât se apropia ziua de 13, cu atât îmi doream să fie mai departe.

Să fi fost criza lui 35? Se poate. Dacă la schimbarea prefixului am fost zen, anul acesta am simţit o presiune nu tocmai plăcută – recunosc, a fost artificială. De vreo săptămână am început să citesc o carte care, cumva, m-a ţinut pe linia de plutire. Mi-am regăsit zen-ul. Bucură-te de azi, citeam, bucură-te de fiecare clipă. Împacă-te cu tine, dăruieşte ceea ce vrei să primeşti, iubeşte-te şi iubeşte. Ştiu treburile astea, vei spune. Da, le ştiu şiu eu, dar atunci când eşti cu capul într-un borcan şi ai senzaţia că norii ăia se adună şi se tot adună, o tornadă este inevitabilă. Sau un cutremur, sau un atac de panică, sau o criză. Spune-i cum doreşti. În acel moment e nevoie de cineva care să ne deschidă ochii şi să ne arate că dracul nu e atât de negru, că viaţa merge înainte şi, cumva, ne vom reveni. Acel cineva poate fi un prieten, poate fi un personaj dintr-o carte, dintr-un film… sau un prieten prin intermediul unei cărţi. (Mulţumesc, Anca!)

Anul trecut, de ziua mea, l-am condus pe tataie pe ultimul drum. A fost o zi ciudată (asta ca să nu îi zic înfiorătoare). Mesajele de la mulţi ani curgeau, eu plângeam. Curcubeul pe care l-am văzut în acea zi mi-a rămas întipărit în minte (cel din poza de mai sus) și nu trebuie decât să aud cuvântul curcubeu pentru ca mintea să-mi zboare la acea zi. Nu credeam că mă voi mai putea bucura de ziua mea vreodată. Nu, nu mi-am revenit încă, am momente în care mă uit la pozele cu tataie şi am senzaţia că e încă acolo, pe bancă la ţară. Am senzaţia că mă priveşte de după un nor de fum de ţigară şi aşteaptă să îi spun ce am mai făcut. Dar nu mai e şi nu va mai fi niciodată. Sâmbătă dimineaţă, de ziua mea, am zâmbit cerului pentru norii adunaţi, am deschis larg fereastra pentru a simţi parfumul ploii. Tataie e acolo sus şi e bine, mi-am spus. Nu trebuie să trăim în trecut, viaţa merge înainte… cuvinte din cartea de care vă spuneam îmi treceau prin faţa ochilor. Va fi o zi minunată mi-am zis, aşa cum mi-au fost ultimele zile și pe care nu am știut să le apreciez la justa lor valoare (eram cu capul în borcan).

Nu numai ziua de 13, ci întreaga lună Mai este motiv de sărbătoare. Luna aceasta proiectul meu de suflet, Serial Readers, împlineşte 8 ani. 8 ani superbi! Nu ştiu când au trecut, dar am atâtea amintiri frumoase, am întâlnit atâţia oameni minunaţi datorită Serial Readers, că nu-mi încap în papuci de fericire. Joi, pe 11 mai, am avut ocazia să cunosc o scriitoare a cărei carte m-a răvăşit. O scriitoare care mi-a intrat în suflet cu o frază, titlul cărţii: Oameni fericiţi citesc şi beau cafea. Întâlnirea cu ea, ocazia de a-i mulţumi pentru emoţiile simţite prin această carte, a fost pentru mine unul dintre cele mai frumoase cadouri (pe care nici nu visam că îl voi primi vreodată).

Dorinţele se împlinesc, am mai spus asta. Dar ele se împlinesc doar dacă credem în ele şi în puterea noastră de a le face să se împlinească. Despre asta e şi cartea de care vă spuneam mai sus, din care e citatul cu care mi-am început confesiunea.

Aici aş vrea să fac o mică paranteză. Un exerciţiu pe care l-am făcut în urma citirii unei alte cărţi. Am scris despre ea aici. Într-o zi, acum câteva luni, am văzut într-o vitrină un inel. Era un inel superb, cu un fluture cu cristale albe pe aripi (am o slăbiciune pentru fluturi, se ştie). Am revenit în magazin prin martie, dar inelul nu mai era. Am probat altul, dar fluturele era micuţ, nu era ce îmi doream eu. Nu, nu am primit de ziua mea inelul pe care mi-l doream. Am primul unul şi mai frumos. Şi am râs. Am râs pentru că exerciţiul pe care l-am făcut plecând de la ce am citit într-o carte a funcţionat. Şi am râs pentru că în cartea pe care o citesc acum autoarea, Annemarie Postma, spune că nu primim fix ceea ce ne dorim, ci ceea ce e potrivit pentru noi. Inelul meu are fluturi albaştri. Este o dorinţă împlinită la fel cum e şi blogul acesta, locul în care vă împărtăşesc din bucuriile mele de aproape zece ani, sau cartea mea, Încă o dorinţă. Atât vă spun: Să credeţi în dorinţele voastre!

***

Am împlinit 35 de ani. Niciodată nu m-am simţit mai bine în pielea mea, mai frumoasă, mai iubită şi mai îndrăgostită ca acum. M-am născut într-o zi de 13 şi norocul e de partea mea. Mulţumesc cerului pentru tot ce am primit, pentru tot ce am învăţat, pentru oamenii pe care am avut ocazia să-i cunosc, cu care am schimbat fie şi două vorbe. 35 is the new 18, mi-a spus o prietenă. Aşa este! Vârsta pe care o am acum, vârsta pe care o ai acum, este cea mai frumoasă. Să ne bucurăm de ACUM chiar acum. Fie că ai împlinit şi tu 35, fie că ai orice altă vârstă, bucură-te de ea. Este minunată!

The post 35 este noul 18 sau cum mi s-a mai împlinit o dorinţă first appeared on Andreea Ban.

Îmi doresc ca cei care au trecut prin acele momente, să găsească puterea de a le lăsa în urmă. Îmi doresc ca cei care sunt în stare critică, să răzbească. Îmi doresc ca lacrimile de azi, să fie speranța de mâine.

Am avut norocul să nu citesc numele niciunui prieten pe listele acelea macabre, însă cu fiecare nume citit mi-am simțit stomacul strâns. Ar fi putut fi oricare dintre prietenii mei. Rockeri sau nu. Am răsuflat ușurată ori de câte ori un cunoscut spunea: sunt bine, nu am fost acolo. Din pacate, mulți dintre cei pe care îi cunosc și-au pierdut un prieten, o cunoștință…

Îmi doresc ca odată cu lacrimile care alunecă să se ducă și durerea părinților, fraților, a prietenilor lor. E o dorință mare, e nevoie de timp pentru ca ea să se împlinească. Îmi doresc ca acei care au scapat cu viață, care acum sunt inconștienți, să găsească alinare, gânduri bune la cei din jur. Au nevoie!

Timpul va așeza lucrurile așa cum trebuie. Știu că, la un moment dat, aminitirile frumoase sunt cele care vor rămâne. Până atunci să fim alături de ei. Gândurile noastre, acțiunile noastre îi vor salva pe cei rămași…

Foto inspirată de: https://pisicka.wordpress.com/2015/11/02/de-ce-sa-nu-afisezi-un-patrat-negru-la-fotografia-de-profil/

The post Îmi doresc… first appeared on Andreea Ban.

L. m-a tras de mânecă. Trebuia să plecăm în altă locație. Ne făcuserăm amândoi stocurile de poze. De fapt, el își făcuse stocul. Eu fotografiasem insecta aceea micuță, o surprinsesem pe o floare a soarelui și, pentru că nu și-a luat zborul, am îndrăznit să îi întind mâna. Cu cealaltă țineam aparatul, chinuindu-mă să nu-l mișc, și imortalizam bobul de aur ce mi se plimba pe piele. I-am spus și lui. Nu a-nțeles. Era doar o gâză palidă. O insectă. M-am încruntat la el și i-am spus că habar nu are.

Gărgărița mea avea o poveste. I-o desenasem în acele momente și ea fusese de acord. Era gânguritul unui bebeluș, visul unui copil, dorința unei femei singure, gândul unui bătrân. Era speranță, rază de soare și lumina stelei ce alunecă de pe cer într-o noapte fără lună.

I-am spus lui L. că am cele mai frumoase fotografii, că putem merge acasă. S-a uitat la mine nedumerit, abia ajunseserăm. Aveam încă două locații. Am tăcut și am mers alături de el. Am așezat aparatul în geantă, nu mai aveam nevoie de el. Fotografia pe care o doream era deja făcută. Povestea fusese spusă, desenată, imortalizată. O privesc din când în când și îmi aduc aminte de gărgărița mea frumoasă, gărgărița soarelui.

The post Gărgărița soarelui first appeared on Andreea Ban.

Am plăcerea de a vă anunța că a mea frumoasă, minunată carte – Încă o dorință – și-a desfăcut aripile și e pregătită să zboare către voi!

Mai mult decât o simplă carte, Încă o dorință este un vis împlinit. Mi-am dorit ca povestea să meargă mai departe, să aducă zâmbet celor care o citesc și să le aducă aminte că dorințele se împlinesc atunci când sunt rostite cu voce tare. Mi-am mai dorit, plecând de la o anumită întâmplare din carte, să pot face ceva pentru copii. De aici și misiunea. O parte din încasări va fi donată unei asociații caritabile. Cât? Voi veți decide!

Cartea, în format ebook (pdf, epub, mobi), poate fi comandată de pe situl www.incaodorinta.com, ale cărui pagini vă invit să le descoperiți și, la final, să vă puneți o dorință. Se va împlini!

Despre carte

O lectură uşoară, agreabilă, incitantă. O carte ce răspândeşte, cumva, prin filele ei, un aer de destin.

Ana, prietenele ei şi personajele masculine care li se alătură acestora pe parcurs conturează, de fapt, o poveste de viaţă, ţesută simplu şi captivant prin toate gândurile, replicile vii şi întâmplările aproape incredibile prin care trec cu toţii.

Multă dragoste, coincidenţe frumoase sau dureroase, un eveniment foarte nefericit urmat îndeaproape de un accident, suferinţa şi rătăcirea aduse de moartea celui iubit, întâlniri spectaculoase, dorinţe şi speranţe nerostite, o căutare neobosită a iubirii şi nenumăratele întrebări, mai mult retorice, care o însoţesc, locuri exotice, iar apoi Bucureştiul cu nopţile lui seducătoare — toate sunt parte din acest roman ce se remarcă în special prin spiritul lui antrenant şi prin caracterul real al întâmplărilor. O carte plină de surprize, la fel ca viaţa însăşi!

„Cât de oarbă e, uneori, dragostea! Cineva ar trebui să ne arate drumul, pentru că, de cele mai multe ori, suntem incapabili să-l vedem singuri.” – Ana

***

Despre autor (cuvinele unei femei frumoase, o prietenă dragă care mi-a fost alături și a privit în mine ca nimeni altcineva)

“Cine e Andres? Eu o cunosc. Cunosc esențialul. L-am întâlnit în ochii ei și apoi în carte. Ca să o prezint pe Andres trebuie să vorbesc în modul meu despre esențial. Și el e ascuns printre rânduri și printre gene și e mai ales în simboluri. Simbolurile din cartea ei: marea și fluturii care însoțesc povestea Anei.

(…) Andres e ca marea. Capabilă de o iubire profundă, adâncă, constantă, masivă. Ca adâncimea și robustețea mării. Ca să înțelegi iubirea ei trebuie să cunoști marea. Marea există și atât. E un fenomen în sine, un mister, o lume inaccesibilă muritorilor, un miraj periculos și promisiunea unei alte realități. E ca iubirea. Un soi de esență a noastră pe care nu o putem prinde în forme, nu o putem poseda sau împărți după bunul nostru plac.

Fluturi și mare. Dorință și iubire. Seducție și femeie. Ana si Andres. Tot atâtea nume pentru felul tău unic de a exprima darul suprem.” – Una dintre femei

Pagina cărții: https://www.facebook.com/incaodorinta

Situl cărții: www.incaodorinta.com 

Povestea din spatele poveștii aici.

Proiect susținut de:

The post Încă o dorință, un vis împlinit first appeared on Andreea Ban.

În urmă cu șase ani a început o poveste. Nu știu unde s-au dus anii. Parcă ieri publicam primul articol dintr-o serie de zece și care, în următoarele șase luni, aveau să ajungă la douăzeci. Am pornit cu o idee, aceea de a scrie în fiecare duminică un articol care să fie citit de fete la început de săptămână. Andrei Sava, prietenul împreună cu care am desenat aceasta idee, i-a spus „primul roman chick-lit online”. Articolele, care la început aveau câteva pagini, au ajuns în următoarele săptămâni să aibă în jur de zece pagini. Capitole de carte, așa le-a spus Andrei.

Povestea a continuat și micile bucurii s-au strâns. Un articol într-o revistă, un interviu la un post de radio din Iași, entuziasmul și nerăbdarea fetelor de a citi următorul capitol. Dumincile îmi erau zile de poveste. Mă pierdeam cu totul într-o lume căreia îi dădeam viață cuvânt cu cuvânt. La început nu a fost niciun plan, doar ideea și titlul: Încă o dorință. Personajele și-au primit nume provizorii, pentru ca, pe parcurs, să nu le mai pot schimba. Dădusem viață unor personaje și orice alte nume nu s-ar mai fi potrivit.

Mare mi-a fost bucuria când, la final de poveste, Andrei mi-a făcut minunata surpriză, aceea de a așeza articolele într-un singur document. Arăta ca o carte. Din păcate nu era. Am îndrăznit să o trimit către două sau trei edituri, însă mi-a fost refuzată. Am lăsat manuscrisul într-un sertar. Povestea se terminase. Pentru o perioadă.

Un an mai târziu, am dat peste carte pe un site. Am știut atunci că povestea nu s-a terminat, că trebuie să mai lucrez la ea. Am cerut să fie scoasă de pe acel site și m-am apucat de lucru. Prima etapă, cea mai grea, diacriticele. De aici și sfatul meu pentru voi, scriitorii la început de drum, scrieți cu diacritice. E o lecție pe care am învățat-o singură și a cam durut. Mi-a luat câteva luni bune să pun diacriticele în text. Câteva luni mai târziu am intrat în contact cu persoana care avea să-mi redacteze cartea. Cred că toate lucrurile se întâmplă cu un scop și la timpul lor. A trebuit să schimb câteva joburi pentru a cunoaște persoanele care aveau să-și pună amprenta pe carte: redactorul, tehnoredactorul, corectorul, designerul.

Dintre toți, cel mai greu mi-a fost să-l găsesc pe cel care mi-a făcut coperta. Am primit multe variante, minunate dealtfel, însă una singură a fost cea care m-a făcut să spun “da, asta este!”. A știut să citească printre rânduri și să găsească el singur esența cărții, deși eu l-am dus spre alte imagini, alte idei. Mulțumesc, David!

Iată-mă acum, la capăt de drum (unul anevoios), cu povestea terminată, dar într-un cu totul alt fel decât cel la care mă gândisem. Da, am visat să-mi văd cartea pe rafturi de librării, încă mai visez la asta, însă timpul, oamenii pe care i-am cunoscut, locurile în care am lucrat, mi-au arătat că se poate și altfel. Că se poate mai mult decât o carte pe un raft. Dorința mea a fost ca povestea să meargă mai departe, să o fac pe cea sau pe cel care o citește să zâmbească, să viseze, să nu uite că dorințele se împlinesc atunci când le rostești cu voce tare. Și mi-am dorit ca prin această poveste să pot face ceva pentru copii, să pot da șansa unui zâmbet. Cineva mi-a oferit soluția perfectă. Veți afla în curând despre ce este vorba!

Cartea este dorința mea împlinită și prin ea voi încerca să aduc zâmbete pe fețele voastre. Încă o dorință este povestea voastră, a dorințelor pe care voi trebuie să le rostiți până vor deveni realitate.

Astăzi vă invit pe pagina cărții, vă invit să-mi fiți alături și să susțineți acest proiect de suflet, proiect pe care îl voi lansa în data de 7.07.2014. De ce 7? Simplu, pentru că o persoană dragă mie mi-a spus că 7 este un număr magic și vine cu o semnificație aparte: “Ești pe calea cea bună, iar rezultatele îți vor depăși orice așteptare.”

Sper ca ziua de 7 să fie magică și dorința mea să vă încânte așa cum mă încântă pe mine împlinirea ei.

Vă invit să fiți alături de mine!

Pagina: https://www.facebook.com/incaodorinta

Later edit! Am lasat cartea: www.incaodorinta.com

The post Încă o dorință, povestea din spatele poveștii first appeared on Andreea Ban.

Cenusiul isi pica tristetea de undeva de sus si norii ne amesteca gandurile si dorintele intr-un cosmar prelung. Orasul e o fotografie alb-negru, imaginea unui cimitir de vise, de iubiri. Incerc sa vad primavara undeva, intr-un colt de piata, pe taraba unei tiganci, in ghioceii rupti cu lacomie de prin paduri. Dar nu, verdele e departe. Primavara e inca inghetata intr-o toamna tarzie.

The post Mi-e dor de soare! first appeared on Andreea Ban.

In fiecare zi ma indragostesc. E frumos. E ca si cum as fi incercata de cate o noua mare bucurie. Am si zile seci, recunosc. Si atunci e atat de trist, incat as vrea sa ma intorc in camera mea cu un perete verde, sa ma ascund in patul si el verde si sa-mi visez toate visele pana ma voi trezi cu zambet. Poate verde.

Mi-ar placea sa vad in fiecare zi oameni indragostiti. Zambetele imi dau o stare de bine, zambetele altora ma fac sa zambesc. As vrea sa pot sterge incruntarea de pe fruntile tuturor cu un cuvant, cu un gand. As vrea sa dau oamenilor, minunilor, o doza mare de fericire. O doza atat de mare, incat sa uite pentru totdeauna de cenusiul care le este umbra. As vrea…

Si totusi ma indragostesc in fiecare zi. De un zambet, o privire, o mana, un oftat. Si sunt indragostita pana la cer si inapoi. Este, poate, singurul lucru pe care nu mi-l poate lua nimeni si nimic. Nici macar oboseala, frigul sau nervii care-mi dau tarcoale. Va invit sa va indragostiti! In fiecare zi! Indragostiti-va de persoana de care sunteti indragostiti, de bebele care va face nopti albe, de zilele calde, de zilele senine, de orice intalniti in cale. Indragostiti-va pur si simplu!

The post Indragostiti-va! first appeared on Andreea Ban.

Ma trezesc din somn in linistea noptii. Cuvintele lui plutesc in camera. Parca au fost aievea. Cuvintele lui sunt dorintele mele nerostite. As vrea… uneori as vrea sa fiu fericita. Nu ma gandesc mereu la asta pentru ca de obicei sunt. Dar se intampla sa-mi apara ingerul acela frumos, ingerul din vis, si imi dau seama ca vreau mai mult. Si e acolo, daca as intinde mana cred ca as reusi sa…

Iubirea. Ii zambesc. O strang la piept. Nu ma vrea. Azi nu ma vrea, tocmai azi cand o doresc atat. Imi doresc cel mai banal lucru de pe pamant. Sa ii pot spune ce simt. Dar dorinta mi se topeste in noapte si iubirea mea se duce naibii. Se face scrum. Imi fumez tigara si privesc trandafirul cum moare inca putin. I-a pierit culoarea si mie iubirea. Fumul se duce, pluteste deasupra strazii ca o chemare. Nici macar Gabriel nu se mai vede. Poate va veni in vis, macar el, caci tu ai uitat drumul. Poate ca…

My Angel Gabriel – Lamb

The post My angel Gabriel first appeared on Andreea Ban.

Ele, dragele de ele, reusesc sa dea intelesuri nebanuite celor mai banale intamplari. Reusesc sa-si faca probleme tocmai pentru ca nu au probleme. Si iubesc. Vai cat de mult iubesc! Cu fiecare zi iubesc mai mult si sufera la fel de mult. Sau ar vrea sa iubeasca mult si sufera pentru ca nu au pe cine. Sau au pe cine, dar cineva-ul acela se afla pe alte lungimi de unda, in alte lumi sau alte imbratisari. Si da, sufera imens, sufera pana ce corabiile toate se vor fi inecat pentru a se trezi si ele la viata. O iau de la capat. Pana cand? E buna intrebarea asta. Pana le vine mintea la cap sau, cel putin, pana gasesc ceea ce cauta. Dar oare stiu ele ce cauta?

Intorcandu-ma la fraza de mai sus, ma intreb si eu, la randul meu, cate dintre noi nu si-a pus acele intrebari macar o data in viata? Cate dintre noi nu am idolatrizat, macar o data, un el? Un el atat de frumos, de mirobolant, incat parea ca cerurile ni s-au deschis in fata si ne-au lasat sa plutim pe aripi de inger. Da. Am fost fiecare dintre noi stupide la un moment dat. Si nu spuneti nu. Stiti ca asa e! Dar hai sa nu generalizez, ca mi-e ca ma aleg cu vorbe strambe si usi trantite in nas… virtuale, cel putin. Sa iau un caz aparte. Al meu.

Mi s-a intamplat acum niste ani, sa tot fie vreo 7 sau 8, sa-l intalnesc pe prince charming. Eram prin anul 4 de facultate. Il vedeam zi de zi pe holurile facultatii, il sorbeam din priviri. Era inalt ca bradul, frumos in toate cele, se imbraca elegant si isi purta mapa de student in an terminal intr-un fel anume. Eram fascinata de-a dreptul. Un tip, mai uratel asa, m-a vazut la un moment dat cum il sorbeam din priviri si mi-a trantit replica replicilor: „dupa Ricky Martin ala te uiti? uite la el ce infumurat…” M-am uitat la prietena mea (la care el se tot dadea, fara succes), ea la mine, si am izbucnit in ras. Dar baiatul cel urat l-a botezat frumos pe baiatul cel minunat. Nu am incercat niciodata sa-i atrag atentia lui „Ricky Martin”. Credeam cu tarie ca daca avea sa fie ceva, atunci se va intampla de la sine. Am sperat pana la final de an ca poate, poate ma va observa si vom trai povestea povestilor. Dar el nu m-a vazut. Eu nu l-am tras de maneca. Ba chiar, o colega a lui binevoitoare si asa-zisa prietena a mea, mi-a taiat elanul spunandu-mi ca sunt impreuna si ca… De aici s-a dus interesul asa cum s-a dus si facultatea. Pe negandite.

Va intrebati poate ce s-a intamplat cu povestea mea. Ei bine, a fost asa cum am spus mai sus. Cand e sa fie, pai e. Si e bine. Sau asa cum ar trebui sa fie. „Ricky Martin” s-a intors in viata mea. Mie imi trecuse. El abia ma descoperea. Si as vrea sa spun ca am trait fericiti pana in zilele noastre. Ar fi prea frumos, nu-i asa? Cunoscandu-l pe mirobolantul, am realizat ca tot ce avea el minunat, era plasmuirea imaginatiei mele. Era un barbat inalt, frumos, dar lipsit de acel ceva care face inima sa tremure, stomacul sa se stranga… A fost una dintre cele mai bune lectii pe care mi le-a dat viata. Sa nu ma las cucerita de aparente. Sunt atat de inselatoare! „Ricky Martin” mi-a las un mare gol in suflet. Nu pentru ca l-as fi iubit, ci pentru ca a distrus o imagine frumoasa, o iluzie. A devenit un om mic, neinsemnat, caruia in afara de buna ziua nu as mai avea ce sa ii spun. Si da, m-am intrebat atunci, la primele intalniri „Oare cate s-au lasat impresionate de farmecul lui?”. Totul a fost iluzie. Am desenat-o atat de frumos. Dar el m-a ajutat sa cobor cu picioarele pe pamant.

Acum, dupa atatia ani, imi dau seama ca nimic nu e mai frumos decat sa descoperi mirobolantul intr-un om zi de zi. Sa pornesti de la zero si sa descoperi fiecare trasatura, fiecare bucata de minune, sa descoperi ca ai langa tine ceva la care visasei candva. Si acum are un chip.

Am adunat in timp atatea temeri, am adunat dezamagiri si sertare pline cu lacrimi. Povestea asta cu „Ricky Martin” a avut si ea tristetile ei. Incerc sa-mi aduc aminte intamplari frumoase, insa imi vin in minte cuvinte stupide, incruntari si o ploaie rece. Da, am obtinut ceea ce mi-am dorit, dar oare a meritat? Nu tot ce-i frumos de pica, e pentru noi, nu tot ce ne dorim, e ceea ce avem nevoie. Si am lasat trecutul sa adoarma. Am lasat visele sa se transforme, sa creasca, sa caute mai departe, mai bine, mai frumos.

De multe ori ne lasam prinsi in trecut, influentati de trecut. Pasii pe care ii facem sunt tematori, sunt ghidati de umbrele trecutului. Si e atat de gresit! Nu vom putea fi niciodata cu adevarat fericiti, daca deciziile ne sunt influentate de suferintele de ieri. Si ce daca am suferit, ce daca am fost cazuti in marele hau al deznadejdii! Ceea ce a fost ieri, ramane acolo. Ceea ce e azi conteaza. Daca ieri am spus da si ne-am ars, astazi vom spune din nou da si poate vom zambi. Stiu ca e un risc. Unul cu atat mai mare cu cat e vorba de o biata inima trecuta prin atatea. Dar imi asum riscul cu zambet si cu speranta intr-o zi mai buna, mai frumoasa.

Femeile-s nebune, da. Si eu printre ele. Si sunt atat de frumoase in nebunia lor. Doar ele pot transforma un simplu barbat in semizeu, doar ele pot iubi pana la lacrimi si pana la epuizare, pot desena povesti de vis dintr-o singura imbratisare. Odata ce ati gasit femeia a carei imbratisare sa fie desenata dupa imbratisarea voastra, nu ii mai dati drumul. Imbratisarea spune tot. Zic si eu… nu trebuie sa ma luati in seama… nebuna si eu.

The post Femei nebune, femei frumoase first appeared on Andreea Ban.