Am văzut la un moment dat o poză pe Facebook cu o tipă care noaptea, la culcare, îşi făcea planuri pentru a doua zi: mă trezesc devreme, fac aia şi aia şi aia. Dimineaţa era ca mine: snooze, snooze, oprit ceasul. În fiecare seară îmi fac aceleaşi planuri măreţe: mă trezesc la 6.30am, pardon, la 7.00am, mic dejun, pregătit un articol, poate calc ceva sau alte chestiuni prin casă, plec la serviciu etc. În fiecare dimineaţă trag de mine până la 8.00am pentru ca apoi să alerg prin casă ca apucata. Sau, mă rog, vorba vine cu alergatul. De fapt, mă mişc în reluare. Îmi beau cafeaua, repet mantra cu “am o zi minunată”, mă cert pentru că nu m-am gândit de cu seara cu ce să mă îmbrac, mă cert pentru că m-am culcat târziu şi-mi promit că „diseară, la 10.30pm dau stingerea”. Apoi, în drum spre serviciu, mă trezesc şi începe nebunia. Planuri, idei, treabă, idei, diseară fac aia şi aia, să nu uit să merg acolo, trec pe lista de to do aia şi ailaltă. Reuşesc să ajung în pat la 10.30pm? Evident, nu.

Dacă citeşti asta şi eşti printre cei care se trezesc la ora 6.00am zâmbind, dacă eşti printre cei cărora le ajung 5 ore de somn, să ştii că te urăsc şi te invidiez. Eşti un om norocos şi ar trebui să mulţumeşti cerului (sau cui vrei tu) că eşti aşa. Cred că oamenii care dorm mai puţin şi zâmbesc dimineaţa nu numai că sunt mai fericiţi, dar trăiesc şi mai mult.

(pauză de cafea)

Am în faţă a treia cafea (e mică!) şi am planuri multe pentru azi. Inclusiv să ajung în pat la ora magică. Ştiu că nu voi reuşi, dar nu mă las. Think Big, ăsta mi-e principiul. De obicei, reuşesc să bifez toate cele pe care mi le propun, uneori mai greu, dar reuşesc.

În drum spre serviciu, am butonat puţin telefonul, am răsfoit Facebook şi Instagram. Notificările mă aşteptau claie peste grămadă. Le-am ignorat. Zilele acestea am încercat să stau departe de “gălăgia” din online. A fost bine. Am citit o carte, am văzut un film, am dormit. M-am bucurat de agitaţia din interiorul casei, de cei dragi, de căţei, de pisici, de ciocnitul ouălelor. Da, am deschis şi laptopul o dată. O singură dată în 3 zile. A fost bine, nu s-a supărat nimeni, nu s-a oprit timpul şi nici nu a avut loc vreo catastrofă.

Ceea ce vreau să spun e că, din când în când, avem nevoie de timp pentru noi. A fi mereu în priză, conectaţi la lume, la poveştile altora, înseamnă să uităm de noi şi de ceea ce e mai important: oamenii dragi nouă. În planurile pe care ni le facem zi de zi, ar trebui să includem şi timpul pentru sufletul nostru, pentru micile bucurii care dau sens vieţii. Quality time, să îi zicem – prefer varianta asta, cea în română mă duce cu gândul la cursul de CTC din facultate (Control Tehnic de Calitate). Ar fi ideal să sărim din când în când peste acele lucruri care trebuie făcute acum. Acel acum poate aştepta. Nu e nimeni care să ne tragă de mânecă şi, cu siguranţă, nu se va sfârşi lumea dacă decidem închidem tot şi să ne culcăm mai devreme (auzi, Andreea?! – this is me talking to myself, me not crazy, trust me)

Întorcându-mă la ideea de la care am pornit, scuze că am bătut câmpii, voi cum staţi cu somnul? Să vă invidiez? Dacă există o reţetă secretă pentru trezitul devreme, vă rog să mi-o spuneţi. Apreciez orice recomandare. Mulţumesc!

Între timp, am terminat cafeaua, m-am trezit. Ceea ce vă doresc şi vouă. O zi minunată să aveţi!

Foto: Pexels.com

The post Cafeaua noastră cea de toate zilele first appeared on Andreea Ban.

Zâmbetele celor dragi, fericirea prietenilor, dorințele împlinite – ale mele și ale celor apropiați mie, pe acestea le așez pe lista de bucurii cu care încerc să șterg toate evenimentele triste care au bătut la ușă unul după altul. Nu voi reuși, dar mă străduiesc să iau din fiecare partea bună, pozitivă (există oare o parte bună în a pierde pe cineva drag?). 2016 a fost un an al lumânărilor aprinse, al rugăciunilor și al de ce-urilor. De ce eu, de ce acum, de ce mie, de ce tocmai ea, de ce? Acum, când toate au trecut, îmi dau seama că întrebările corecte sunt altele: cum fac să trec peste…? Ce am învățat din această experiență? Dar nu realizăm asta decât mai târziu, când timpul a șters durerea sau măcar a amorțit-o.

La finalul acestui 2016 vă propun să vă gândiți cât de puternici sunteți. Toate piedicile care ni s-au așezat în față au fost depășite, le-am depășit. Ne-a fost oferită șansa de a zâmbi din nou, ne-au fost oferite motive pentru a merge înainte, de a ne urma visul. În această ultimă zi din an să privim către cer și să ne bucurăm că suntem, că cei de lângă noi sunt sănătoși, să ne bucurăm de zâmbetele lor și să fim optimiști. Să atragem spre noi un 2017 de neuitat, un 2017 cu dorințe împlinite și realizări pe toate planurile!

La mulți ani!

The post La mulți ani, dragilor! first appeared on Andreea Ban.

Mi-a venit și mie timpul să fac clătite. Pe primele le-am cam ratat (cele din imagine, mai sus). Eram sigură că vor ieși, dar am uitat un mic detaliu și au ieșit uscate. Au fost totuși comestibile. De la a doua serie de clătite, o săptămână mai târziu, au ieșit bine. Ba chiar aș putea spune că, dintre toate, cele pe care le prefer sunt ale mele.

Sâmbătă seara, pe când m-am retras în bucătărie să pregătesc o nouă tură de clătite, mi-am notat câteva idei pe care să vi le împărtășesc. De obicei îmi iau telefonul cu mine și butonez Facebook-ul sau Instagram-ul în timp ce aștept să se facă clătita. Mai fac o poză, mai spăl o cratiță, mai răspund la un mail. Nu îmi place să stau. De fapt, nu pot să stau. De data asta mi-am luat laptopul cu mine și am văzut un episod din American Horror Story. Mai aveam câteva episoade din sezonul 2. Cum era să stau în bucătărie și să pierd ocazia de a vedea un episod sau două? Bun. În timp ce amestecam de zor în compoziție și așteptam să înceapă episodul, un gând mi-a trecut prin minte: dacă ard clătitele? Nu, mi-am zis, e mai bine să fiu cu ochii în ecranul laptopului, decât cu telefonul în mână comentând una sau alta. De văzut!

Pentru că se ard. #yummy #muhaha #pancakes #crepes #happymoments #ilovepancakes #clatite

A photo posted by Andreea Ban (@andreea.ban) on Nov 1, 2016 at 12:46pm PDT

La final, nicio clătită nu a fost arsă, văzusem două episoade și aveam și ideea unui articol. Cele 11 reguli de urmat când faci clătite:

1. Să faci clătite. Pentru ca ele, clătitele, să iasă pe gustul tău, să iasă mai bune ca la mama acasă, trebuie să exersezi. Faci clătite o dată, de două ori, în fiecare săptămână. Clătitele sunt antidepresive, nu îngrașă (să credeți asta!), se fac ușor și aduc zâmbete.
2. Atunci când faci clătite să lași ușile deschise în casă. Măcar 5 minute. Nimic nu se compară cu mirosul acela. Într-o seară, mă întorceam de la alergat și pe una dintre străduțe mirosea a clătite așa de frumos, că m-am oprit un moment și am inhalat „parfumul”. A doua zi am făcut clătite.
3. Încearcă să renunți la telefon cât timp ești în bucătărie. Telefonul te distrage. Pe multe dintre ele le-am ars în timp ce butonam telefonul. Ba chiar mi s-a întâmplat să ard o clătită în timp ce îi făceam poză pentru Instagram. Nu a ieșit rea, dar putea fi mai bună.
4. Dacă ai TV în bucătărie, urmărește știrile sau un film. Șansele să ți se ardă clătitele sunt minime și nici nu te plictisești.
5. Spală vasele, fă ordine în bucătărie în timpul în care se coc clătitele. La final, singura ta grijă va fi cu ce vei unge clătitele. Ciocolată sau gem? Gem de prune sau de caise. Dacă ai mormanul de vase în chiuvetă, bucuria clătităritului (nu există cuvântul, așa-i?) va fi mai mică.
6. Nu mânca clătite în timp ce le faci! Nu, nu, nu. Indiferent că ești singur acasă sau ești în doi sau mai mulți, clătitele se mănâncă după ce au fost făcute toate. Dacă mănânci în timp ce le faci, sigur te vei umfla și nu vei mai avea chef să mănânci după. În plus, sunt mai bune după ce le faci pe toate deoarece…
7. Când faci clătite, nu uita să le acoperi. Ai făcut o clătită, o pui pe o farfurie, o acoperi cu un castron. Ai făcut altă clătită, o pui peste cealaltă, pui iar castronul deasupra. Eu am sărit peste faza asta atunci când le-am făcut prima dată, de aceea au ieșit uscate. Chiar și clătitele puțin arse vor fi gustoase dacă stau acoperite. Există și o explicație, dar vă las pe voi să o descoperiți.
8. Trebuie să arzi măcar o clătită sau două. Motivul? Vezi punctul 2.
9. Când faci clătite, poți suna un prieten sau pe mama. Sună și laudă-te că faci clătite. E posibil să pună mâna pe tigaie și să se bucure și ei de clătitărit sau, eventual, să-ți facă o vizită. Ai grijă să-i inviți dacă vrei să vină și să faci mai multe clătite dacă vrei să te bucuri de munca ta.
10. Să faci clătite. Clătitele aduc fericire. Clătitele se adaptează la gusturile tale. Clătitele te ajută să ai un somn liniștit. Clătitele te fac să zâmbești (parcă am mai zis asta).
11. Neapărat să faci câteva în plus, nu de alta, dar dimineața la cafea o clătită e divină!

Pun pariu că acum vă este poftă de clătite. Clătitele sunt ca (și) căscatul. Dacă cineva cască, te apucă și pe tine. Caști o dată, caști și a doua oară. Chiar acum, că ți-am zis eu de căscat pun pariu că îți vine să caști (eu am căscat de vreo două ori când am scris textul, o dată când am corectat și de două ori când l-am editat). Legat de clătite, cum să nu ți se fi făcut poftă dacă am menționat de vreo 40 (+) de ori cuvântul clătite? Când mă gândesc la ele, parcă simt mirosul, simt textura lor fină de pe o parte și cu asperități pe alta, ca o tencuială crem-maronie. Iar gustul, uff! Noroc că e aproape miezul nopții, că parcă aș fi încercat tigaia aia nouă. Acum pun pariuri doar cu mine. Pun pariu că-ți ies mai bune ca data trecută, zic. Și câștig. 🙂

Acestea sunt cele 11 reguli care mi-au trecut prin minte la sesiunea trecută de clătitărit. Acum două dăți am urcat pe Instagram poza de mai sus și am pus la prins un nou puiuț de avocado (poza mai jos). Tu ce faci când faci clătite? Ce reguli încalci frecvent sau ce alte reguli ai adăuga?

Baby Zuzix e pe drum. ???????? #growingavocado #myavocado #avocado #newbaby

A photo posted by Andreea Ban (@andreea.ban) on Nov 1, 2016 at 12:33pm PDT

The post 11 reguli de urmat când faci clătite first appeared on Andreea Ban.

Anul trecut am fost nevoită să ajung de cel puțin cinci ori, o intervenție chirugicală pentru a elimina o infecție (rezecție, habar nu aveam că așa se numește) la care s-a ajuns după alte câteva șendințe de tratat canalele, apoi un implant. Aș putea spune că sunt mai mult decât obișnuită cu scaunul din cabinet, cu fața și mâinile doamnei doctor, cu aerul de acolo. Dar, surpriză!, starea de agitație apare odată cu momentul programării și ajunge la apogeu în dimineața dinaintea marii (re)întâlniri. De ce? Îmi pun mereu întrebarea asta. Nu de alta, dar din momentul în care mă așez pe scaunul cu pricina, mă relaxez. Totul în jur mă relaxează, de la culoarea verde a pereților, până la zumzăitul televizorului și vocea doamnei doctor. Singura tresărire o am atunci când îmi face anestezia. Cum văd acul, cum îmi crește pulsul. Și crește, și crește, și simt acul cum străpunge gingia, cum varsă lichidul magic și se retrage. Apoi, se instalează dulcea-amara amorțeală. De aici e altă poveste…

De ce mi-e frică de dentist? E întrebarea care mă macină de ani de zile, de când am descoperit-o pe această doamnă minunată. Cineva îmi spunea (legat de cu totul alt subiect) că resentimentele pe care le avem, anxietatea, micile sau marile noastre frici, toate ni se trag din copilărie. Așa că haideți să ne întoarcem puțin în timp. Aveam 14 sau 15 ani când am fost prima oară la dentist, și a doua, și a treia oară. Fiecare vizită la dentist era un coșmar. După mai bine de cinsprezece ani îmi aduc aminte foarte clar figura doamnei doctor care mi-a lucrat primele măsele cu probleme. Era tunsă franțuzește, cu părul portocaliu precum lampa cu ultraviolete pe care o folosea la finisat plombele (sau cum se numește procedura), avea riduri în jurul ochilor și pe frunte și îmi respira în gură. Uram treaba asta. Din când în când își punea masca și, credeți-mă, nu știam cum să mulțumesc cerului pentru asta. Primele plombe pe care mi le-a pus au fost din amalgam, adică acelea din metal, urâte. Nu știu cum să vă zic, dar atunci, la cinsprezece ani am simțit pentru prima oară că îmbătrânesc. Aveam plombe din metal la fel ca tata (între timp a ajuns și el la doamna doctor), ca mamaie. [Tot atunci am început să mă tem de fulgere. Aveam imaginație bogată, da.] Plomba albă pe care mi-a pus-o a fost ca o revelație. Adică, se poate să fie albă, am întrebat-o. Da, mi-a zis, dar e mai scumpă. Nu am auzit nimic de preț, am auzit doar da-ul acela. Suna ca un cântec, daaaa, vei avea plombe albe, nu negre, daaaaa… Bun. Vi se pare, poate, că exagerez (și mie, de multe ori!), ce poate fi de coșmar (în afară de partea cu respiratul în gură) în ceea ce am scris mai sus? Poate anestezia care lipsea. Nu știam ce-i aia, de fapt. Simțeam că sunt ciupită de nervi, știți, ca o persoană care are un tic nervos și face semne ciudate din ochi, din obraji, din ce are el la îndemână, cu mica diferență că pe mine mă durea ca naiba. Încă un lucru mai e de menționat. Dacă acum este în permanență o asistentă prezentă, pe atunci doamna era singură. Și timpul trecea, eu lăcrimam, priveam copacul care se vedea prin ferestră și visam la momentul când voi fi afară. Da, cu siguranță de acolo mi se trage frica mea stupidă.

Între timp, doamna doctor pe care o uimesc cu măselele mele “agitate”, m-a scăpat de plombele negre, mi-a pus altele, m-a trimis la chirug să-mi scoată o măsea de minte de care doamna anterioară îmi spusese că va trebui să o scot căci creștea pe orizontală (iar eu am amânat până nu s-a mai putut), a asistat un alt chirurg pentru a mă opera, și, de-a lungul anilor, și-a păstrat zâmbetul fermecător și vocea minunată. Vocea dânsei plus anestezia egal liniște și pace (asta dacă facem abstracție de zgomotul frezei și a celorlalte instrumente pe care le manevrează).

Ce am scris mai sus sună a reclamă, nu-i așa? Ei bine, nu e. M-a luat valul. Inițial voiam să scriu un text scurt, dar scurt de tot: Ieri am fost la dentist. Am ajuns cu vreo zece minte mai devreme și, contrar așteptărilor (credeam că voi merge să citesc o pagină sau două din carte în sala de așteptare), am ajuns pe scaunul pe care se întâmplă lucrurile. Încercam să alung orice gând din minte, să mă relaxez, era doar o măsea spartă, nu avea ce să mi se întâmple. M-am uitat puțin la TV, m-am plicitisit de melodiile de pe UTV și am întors privirea către fereastră. Încercam să pronunț cu voce tare cuvântul EIGOLOTAMOTS scris pe geam cu litere de-o șchioapă când o doamnă între două vârste s-a oprit în fața blocului, pe trotuar, și-a scos telefonul și a pozat ceva în grădină. Apoi a butonat ceva și a zâmbit mulțumită. Ei bine, despre acel zâmbet voiam eu să scriu. Mi-a topit toată agitația și, dacă era lângă mine, aș fi îmbrățișat-o. Îmi imaginez că era vreo pisică care o privea leneșă dintre flori, așa cum fusesem eu privită de o pisică cu vreo douăzeci de minute înainte. Faptul că s-a oprit acolo, că a imortalizat ceva, cevaul care i-a adus zâmbet, îmi dă certitudinea că suntem în stare, încă, să ne bucurăm de lucurile mărunte care ne înconjoară.

Să privim în jurul nostru, zic. Fericirea e lângă noi, nu trebuie decât să o lăsăm să ne aducă zâmbete.

*Cabinetul la care merg este în Berceni: HDC Dental. Doamna doctor este Daniela Huidan. O veți iubi, atât vă spun.

**Imaginea: Văzut narcise. Scos telefon. Găsit poziție pentru poză. Uite mâța. Pozat mâța. Florile rămas decor. 

The post Pe scaun, la stomatolog first appeared on Andreea Ban.

Dar nu despre nemulțumirile mele legate de vreme voiam să vă spun, ci de frumusețea pe care obișnuiam să o văd în anotimpul ăsta rece. Aseară, am lăsat autobuzul să ducă puhoiul care-l aștepta și am pornit la pas. De obicei mă relaxează plimbările spre casă, de această dată eram prea concentrată să urmez cărăruia de o palmă făcută prin stratul gros de gheață de pe trotuar. Și, de asemenea, eram prea concentrată să nu alunec acolo unde cărăruia lipsea sau trebuia să fac loc unei persoane cu șanse mai mari de picaj. Am mers așa, chinuită, câteva minute bune. Apoi, din față, am auzit niște hohote de râs și am ridicat privirea. În față, pe lângă potecuța pe care o urmam cu mare atenție, era un prichindel tare fericit agățat de mâna mamei. Mama, și ea, se chinuia să-ți țină echilibrul, dar nu se abătea niciun pas către zona sigură. Mergea alături de micuț lăsându-l să se bucure de senzația nemaipomenită pe care i-o dădea alunecatul. Și, mi s-a părut mine, se cam distra și ea.

Cred că acela a fost momentul în care m-am relaxat. Drumul nu mi s-a mai părut periculos și am reușit să mă bucur de ultimii pași până la destinație. Gândurile mi-au zburat la zilele când căutam gheața sau ne chinuiam să o facem. Știți voi, alunecatul pe zăpadă până prindea luciu, alunecatul cu punga-minune atunci când o găseam și crearea unei porțiuni magice de gheață. Cizmele cu talpa netedă erau minunate. Câte căzături, câte vânătăi și câtă distracție!

Cu cât trec anii, cu atât ne pierdem pe noi. Uităm de micile bucurii ale vieții și ne afundăm în nuanțe de gri. Dar ei, copiii, știu mai bine. Spre ei ar trebui să ne îndreptăm atenția atunci când uităm să zâmbim. Și poate că acesta este motivul pentru care, la un moment dat, apar copiii în viețile noastre, să ne salveze, să ne amintească cine suntem, de unde am plecat și unde se găsește fericirea. Copiii resurscitează copiii din noi. Atunci când ne vom da pe gheață alături de copiii noștri ne vom aduce aminte cine suntem de fapt. Atunci și numai atunci vom ști că suntem young forever.

PS. Imaginea este din filmulețul cu fetița roz, super-mega-amuzantă!
O vedeți aici >>

Alphaville – Forever Young
#AscultOMelodie #Happiness

The post Micile bucurii înghețate first appeared on Andreea Ban.

Ascult melodia asta de cateva ore, de cateva zile. Imi da energie. E melodia cu cel mai lung videoclip realizat pana acum – 24 de ore intregi de dans si happiness. Enjoy!

Pharrell Williams – Happy

Cele 24 de ore aici: http://24hoursofhappy.com/

The post I’m happy! first appeared on Andreea Ban.

Cine vrea sa fie nemuritor? Eu, cu siguranta, nu. Gandul la o viata lunga, lungaaaa de tot, mi-ar da probabil o stare de lehamite, ceva de genul „lasa pe mai tarziu, ca e timp destul”. Zicalele precum „traieste clipa”, „nu lasa pe maine…” si-ar pierde sensul. As trai din cand in cand si, cea mai mare parte a timpului, as lasa pe mai tarziu… As face (in acest ritm incet) tot ce e de facut pe lumea asta, as calatori, as invata, as citi pana mi s-ar lua de atata nemurire. Si apoi? Ce as face cu restul zilelor? Poate ca ar veni sfarsitul lumii, o Apocalipsa mica si rece, poate ca s-ar aprinde un nou soare pe cer si s-ar deschide cai de comunicare cu alte lumi. Cat poate indura sufletul asta?

Ma gandesc ca atunci cand pierdem pe cineva drag, cand suntem parasiti sau ne loveste cine stie ce nenorocire – mai mare sau mai mica, suferim pana ce, o parte din noi, moare. Se stinge de tot. Stiti, ca atunci cand se stinge lumina. E bezna. Ne ridicam apoi si mergem mai departe. Ne stergem lacrimile, ne oblojim ranile si, sontac, sontac, pasim spre alte orizonturi. Durerea e de fiecare data imensa. Degeaba spunem ca in timp, cu experienta si greselile aduate in sertarul cu fotografii mucegaite, vom trece mai usor. Nu. E o mare minciuna. Vom trece, da, dar niciodata mai usor. Vom muri cate o moarte mica de fiecare data. Sufletul nostru va primi portia de riduri si isi va pierde cate o secunda de lumina. Asta pana intr-o zi cand se va stinge de tot.

Poate ca voi sunteti altfel. Poate ca voi sunteti mai puternici. Poate ca voi reusiti sa treceti mai usor peste deceptii. Dar cu toata puterea asta, ati vrea sa fiti nemuritori? Sa adunati in voi toate ridurile timpului?

Nu am pus problema singuratatii. Veti spune ca v-ar placea sa fiti nemuritori, dar cu cel drag alaturi. Idealul, da. Si totusi, ma uit in jurul meu si vad cupluri care nu se mai suporta dupa o viata lunga traita impreuna sau chiar dupa cativa ani. Se despart si o iau de la capat. Ati putea baga mana in foc ca cel de langa voi va va privi cu aceiasi ochi pentru toata nemurirea? Si ati putea voi sa il priviti asa? Prea multe semne de intrebare, stiu. Cum ma suport oare?

Ceea ce stiu cu siguranta e ca imi place sa traiesc acum. Poate ca maine lumea se va intoarce cu fundul in sus, poate ca va fi sfarsitul – am tot trait sfarsituri si uite ca inca schimbam impresii si asteptam altele -, poate ca voi vedea intrebarile de astazi ca pe niste ineptii si poate ca maine voi avea o cu totul alta parere. Astazi insa, am aceasta idee fixa. Nu suntem nemuritori. Avem o viata suficient de lunga incat sa traim tot ce se poate trai. Avem timp, dar un timp limitat. Si e limitat tocmai pentru ca sa constientizam ca acum e momentul sa facem orice ne trece prin cap, dar acel ceva care ne ajuta sa fim fericiti, sa zambim, sa ne simtim impliniti.

Imi spunea cineva ca suntem vesnici, ca sufletul nostru calatoreste, se transforma in diverse forme. Viata asta e doar o calatorie din sirul celor multe. Imi place sa cred ca asa este. Ceea ce ma intristeaza e ca nu vom putea lua in viata viitoare amintirile de acum. Asa cum acum nu avem amintirile din viata precedenta. Poate ca nu avem nevoie. Desenez cu ochii mintii variante diverse ala vietii de mai incolo si nu imi pot imagina, sub nicio forma, faptul ca dincolo nu mai e nimic. Ca in momentul in care pasim din aceasta lume, vom inceta sa existam. Nu vad sensul. Chiar nu il vad.

Si cu asta cred ca mi-am asigurat portia de nemurire.

The post Cine vrea sa fie nemuritor? first appeared on Andreea Ban.

M-am trezit cu ganduri frumoase. M-am trezit din vis intr-o zi cu cer senin, imens si greu de atata soare. Am indraznit sa raman in pat cu toate gandurile, cu toate visele si zambetele. Am lasat sa mi se plimbe prin fata amintiri de peste an. Amintiri ale dorintelor aprinse la Craciunul trecut… Si dorintele s-au implinit una cate una. Le-as spune cadouri, le-as spune realizari, impliniri. Mi-au fost dorinte mari devenite realitate. Anul se scurge incet. L-as mai tine putin. Imi vine sa-l trag de maneca sa mai stea. A fost atat de bun, atat de agitat si luminos ca nu i-as mai da drumul vreodata. Sa fie un 2012 fara sfarsit.

Craciunul acesta mi-a fost ce nu a fost vreun alt Craciun vreodata. Prea multe intamplari frumoase, vesti minunate, imbratisari calde. Atat de multe incat nu-mi ajung cuvintele de incantare si de multumire.

Craciun alaturi de cei dragi si iubiti, zi frumoasa, zi linistita, zi lenesa. Dimineata tarzie si dupa-amiaza in pijamale. Vin fiert cu portocale si mere, cu vanilie si scortisoara. Inima plina de bucurie si dor de el. Planset de copil – cadou mult asteptat. Un te iubesc rostit in noapte, fara cuvinte, fara sunet. Doar zambet. Luminite vesele in brad. Carti mult iubite, filme superbe. Entuziasmul copilului care traieste primul Craciun cu toate ale lui. Prieteni de departe mai aproape ca oricand. Casa noua, prieteni dintotdeauna. Craciun fericit, fericit de tot!

The post Un Craciun cu soare si cer senin first appeared on Andreea Ban.

Un bec atarna din tavan, va fi un spot acolo… Mi-am desenat camera de mii de ori in ultimele luni, am desenat-o in minte, dar parca niciodata nu a iesit atat de frumoasa ca acum, in realitate. Patul troneaza in mijlocul camerei, hainele sunt stranse undeva pe jos asteptandu-si rafturile. Cartile si toate maruntisurile sunt asezate in cutii. Multe cutii. Este un mic haos. Minunat haos. Biroul vechi isi asteapta si el sfarsitul sustinand tabloul cu marea. Cel mai frumos tablou, cea mai frumoasa mare!

Stare de duminica si cafea bauta tarziu, aici, in mijlocul patului. Am asezat mai devreme in biblioteca prima carte. Anne Rice. Prima autoare care m-a cucerit pentru totdeauna. Ii voi dedica cea mai mare parte a primului raft pentru a nu uita vreodata cum a pornit calatoria asta minunata. Lucrurile se aseaza mereu asa cum vrem… mai devreme sau mai tarziu. Primim ceea ce ne dorim cu adevarat… strangem fericiri marunte zi de zi pentru ca mai tarziu sa privim in urma si sa realizam cat de fericiti am fost si suntem. Si, intr-o zi, ne vom opri din mers si vom realiza ca fericirea ne tine de mana. Sa nu-i mai dam drumul. Poate ca a venit sa stea.

The post Cafea cu aroma de vanilie… first appeared on Andreea Ban.

Milioane de ganduri plutesc in aer, in fiecare zi, in fiecare clipa. Milioane de vise care se spulbera in lumina diminetii se transforma in dorintele de peste zi. Ma uitam in aceasta dimineata in jurul meu. Chipuri obosite, chipuri senine. Doamne imbracate bine, elegante pana-n dinti. Tinere senine si visatoare. Domni citind ziarul, e-readerul, butonand telefonul neobositi. Femei si barbati frumosi. Unii mai adormiti, altii incruntati, unii agitati sau nepasatori. O mare de oameni, un ocean de ganduri.

Am deschis cartea si in loc sa ma afund ca de obicei in lectura, m-am pierdut printre gandurile lor. Aveau privirile pierdute. Poate ca asa sunt si eu atunci cand nu citesc, pierduta in ganduri, undeva departe. Oare la ce se gandeau? Am inchis ochii si mi-am imaginat… cafea, masa de pranz, acte de semnat, mailuri de citit, lista de cumparaturi, salariul, factura la telefon, rochie pentru petrecere, pilula, gradinita, temele copilului, o noua dieta, sex, aparat foto, farmacie, riduri, coafor, service auto, covrigi, cercei, somn, cafea, bilete la film, loc liber pe scaun… Da, la asta ma gandesc si eu cand sunt pe peron, cand aud metroul ca se apropie de statie. Un loc liber, confortabil. Imi imaginez ca ma asez, ca imi pun geanta pe genunchi si ma pierd in poveste din nou. Nu e chiar placut statul in picioare cu o carte destul de voluminoasa in mana. Si urmatorul gand e… „multumesc pentru loc, acum sa vedem ce se mai intampla!” Puterea gandului pozitiv? Legea atractiei? Habar nu am. E ceva acolo, ceva care uneori functioneaza.

O clipa mi-a luat sa ma gandesc la gandurile altora, la marea de trairi care ne incearca pe toti. Si suntem atat de multi, inghesuiti in trenurile alea grabite si totusi atat de singuri. „Pardon”, „ma scuzati”, „luati loc?” – da, comunicam, dar suntem atat de departe unii de altii. Imi doresc uneori ca lumea sa fie altfel, sa fim cu totii o mare familie, numai zambete si imbratisari, sa fie chipuri senine si suflete deschise. Dar ma trezesc din dorinta asta fara sens. Cum am putea fi asa, cand noi habar nu avem sa fim alaturi de cei care ne cunosc, care ne iubesc? Uitam sau, pur si simplu, nu stim sa traim. Suntem mereu in cautarea a ceva mai mult, in cautarea lui maine cu himerele lui. Traim intr-o iluzie perpetuua, lasand prezentul sa se stinga trist. Si el urla la noi de undeva de dupa un colt de biblioteca, dintr-un sertar in care l-am uitat. Noi suntem cu gandurile la nimicuri care credem, speram, visam ca ne vor aduce marea fericire, implinirea de maine.

Inchid ochii si ganduri pentru maine isi fac loc spre mine. Dar, oare, gandurile pentru acum unde sunt? Ce vreau acum? Lucruri simple. Cele mai simple lucruri stiu sigur ca mi-ar aduce cea mai mare fericire. Un zambet, o imbratisare, un ce mai faci si un mi-e dor de tine ar fi perfecte. Iubire. Siguranta. Echilibru. Acesta este prezentul. Las pentru maine gandurile marete, materiale… acum as vrea sa imi regasesc zambetul si sa ma pierd in somn.

The post Un milion de ganduri… first appeared on Andreea Ban.