Tema: Roman colectiv. Pe parcursul ultimelor săptămâni de curs cu Florin Iaru, am încercat să scriem un roman. Am stabilit că vom face un roman de conflict (o crimă la o nuntă), fiecare cursant scriind o versiune a ceea ce s-a întâmplat (sau a crezut că s-a întâmplat) din propria perspectivă prin prisma unui personaj. Fiecare a relatat cuiva ce s-a întâmplat: prieteni, poliţie, etc.

Personajul meu a fost Erica, domnișoara de onoare.
Ora 20.30, Clara (mireasa) e enervată la culme, o vede Erica, perspectiva Ericăi:

—————–

–          Ce fac fetele mele?
–          Tata, sări Veronica de pe scaun. Mama îmi spune povestea.
–          Iar? Nu te mai saturi?
–          Dar e abia a treia oară când o aud. Promit că la douăzeci şi unu va fi ultima dată.
–          Aşa zici tu…

***

Îmi aduc aminte de ziua aia de parcă ar fi fost ieri. Nunta anului. Vai, Doamne! Un adevărat circ şi alta nu. Cât despre moartea moşului, ce să zic? Unii au fost luaţi prin surprindere, alţii s-au bucurat, eu, însă, am şi acum semne de întrebare.

Dă-mi, te rog, paharul ăla de pe masă. Aşa. Se făcea că eram în baie. Mă usturau ochii de la plasticele alea nenorocite. Aveam gărgăuni la cap în perioada aia, îmi uram negrul ochilor şi purtam lentile de contact colorate. E drept că aveam nişte ochi de numa’, numa’, albaşti, un albastru din ăla irizat de le suceam minţile tuturor. În lumina neonului aveau o strălucire nebunească. M-am privit în oglindă. Picăturile îmi făceau ochii să pară înlăcrimaţi. Eram prietena emoţionată a miresei, doar aceasta era prima zi din viaţa ei de femeie măritată. Pe naiba, mi-am spus. O să vezi tu! Mi-am refăcut machiajul, mi-am aranjat rochia şi părul. Arătam perfect, gata să-mi arunc farmecele asupra tuturor.

Ringul de dans era plin. Era 20.30 şi mare parte dintre invitaţi erau beţi şi dansau horă după horă. Eram scârbită de adunătura aia de făţarnici, parcă făceau cu toţii plecăciuni în faţa moşului. Clara îmi povestise despre el numai de bine, însă mie îmi părea un libidinos bogat şi fără scrupule, cu lipitori atârnate de el în permanenţă, una mai tânără decât alta. Clara era pe partea cealaltă a ringului, stătea de vorbă cu bunica lui Andrei. Ce femeie draguţă, doamna Maria! Aşa mi-aş fi dorit şi eu o bunică, o femeie blândă, sufletistă, iubitoare. M-am ales în schimb cu o familie de moldoveni neciopliţi. Nu degeaba am evadat din oraşul ăla uitat de lume. Mi se face şi acum pielea de găină când aud ceva, orice, de Suceava. Nu voi intra în detalii, părinţii care nu dau doi bani pe copilul lor, pe viaţa, pe viitorul lui, nu sunt părinţi, sunt nişte aberaţii ale naturii care nu merită menţionate. M-am îndreptat spre cele două. Bunica a mângâiat-o pe Clara pe obraz şi s-a retras spre masa ei. Din partea dreaptă a apărut Melania.

După toată agitaţia zilei, pentru prima dată nu mă mai grăbeam. Cumva, ştiam ce urma. Privirea Melaniei spunea totul, ura ei faţă de Clara era evidentă. Nu am priceput niciodată de ce o ura atât de tare, dar era o ură binevenită. Am fost, poate, puţin invidioasă că nu eram eu cea care să apese butonul de start, dar am savurat momentul. Doamne, cum l-am savurat! Melania se apropia de mireasă păşind graţios, ca o felină gata să-şi atace prada. I-a zâmbit şi i-a spus câteva cuvinte. Clara i-a întors zâmbetul. În momentul următor Melania s-a împiedicat de un prag imaginar şi paharul pe care tocmai îl ridica în cinstea miresei îşi lăsă conţinutul să plece către albul perlat al rochiei. Zeci de picături roşii, sclipitoare, pluteau în aer către ţinta lor. Îmi aduc aminte atât de bine scena asta, fiecare picătură de vin înghiţită de material şi roşul care se întindea pe bust într-un model nedefinit. Mireasa era în stare de şoc, încremeniă precum o statuie. Melania a început să se scuze şi a strigat la chelner să îi aducă un şervet. Ochii îi sticleau a nebunie.

Era momentul să fiu alături de mireasă. Am dat-o pe Melania la o parte şi am tras-o pe Clara după mine, la baie. Nu ştiu unde naiba era fotograful. Aia, clar, era o imagine care trebuia imortalizată. Clara furioasă. Bursc, nunta aceea oribilă a devenit interesantă. Cu mireasa nervoasă, concentrată pe rochia distrusă, eram liberă să-i fac avansuri mirelui. Până una alta, trebuia să-mi fac datoria de domnişoară de onoare şi să încerc să curăţ pata. După câteva minute de frecat, am reuşit să obţin o nuanţă de roz murdar, era exact imaginea pe care o aveam despre nunta fetei ăleia, care era în pragul isteriei şi care îmi fusese cândva prietenă.

Mi-a revenit atunci, mai vie ca niciodată, amintirea în care Clara îl săruta pe Marcel, iubitul meu din facultate. Mi se ridică părul pe ceafă şi acum, când mă gândesc. Eram la petrecerea unui amic plin de figuri şi bani. Îmi sunase telefonul şi am ieşit afară pentru câteva minute. Când am revenit, Clara, îmbrăcată în rochiţa ei roşie cu buline şi cu părul căzându-i în valuri pe spate, era lipită de prietenul meu şi cu limba înfiptă adânc în gura lui. O vedeam pe prietena mea, Clara, ţinându-şi braţele încolăcite în jurul lui, şoptindu-i cine ştie ce. Dacă şi-ar fi ţinut farmecele pentru ea şi pentru restul masculilor care îi dădeau târcoale, poate că situaţia era alta. Văzând-o, însă, cu băiatul care îmi plăcea, ceva s-a rupt în mine. Am murit atunci, m-am făcut fărâme. Mi-au trebuit câteva săptămâni să-mi revin, dar nu am mai fost eu. Fata aceea brunetă, moldoveaca prostuţă, a murit odată cu durerea pe care o plânsese.

Fata care era lângă Clara, încercând să-i ridice moralul, era cu totul alta. O blondă cu zâmbet de păpuşă, dar cu o inimă neagră. Era creaţia Clarei. Dacă ar fi ştiut, poate că nu ar mai fi scos toate balivernele alea cum că dorinţa ei cea mai mare – aşa spunea mereu, dorinţa ei cea mai mare – este ca eu să fiu iubita junkistului de frate al ei. Uram idee aia. Sora ei? Niciodată. Credea că-i iese treaba cu “hai să-i fac pe toţi fericiţi”, credea că lumea-i o bomboană. Nu era decât o fraieră, dar o fraieră care mă călcase în picioare. Voiam să îi plătesc cu aceeaşi monedă, însă, pentru moment trebuia să-i fiu alături, să fac ce spune, să o aprob. Cu cât se întâmpla totul conform dorinţelor ei, cu atât realitatea avea să o lovească mai tare.

Văzând că rochia e distrusă, mi-a cerut să mergem. Trebuia să o schimbe. Nici nu ştiu cum m-a împins, pe ring, în braţele lui Robert. L-am privit în ochi – tocurile îmi permiteau să privesc pe toată lumea de la înălţime, sau măcar de la acelaşi nivel -, avea pupilele dilatate şi un zâmbet tâmp pe faţă. O şuviţă de păr îi cădea peste ochiul drept. Nu era chiar aşa respingător. M-a tras spre el şi a început să se mişte uşor pe ritmul muzicii. Sila pe care o simţeam faţă de el, s-a topit. Îi simţeam respiraţia pe gât, caldă, insinuantă. Mi-a şoptit apoi ceva legat de fericire şi pastilele lui magice. Bătea câmpii. Apoi a început să-şi frece nasul şi vraja s-a spulberat. Îl aveam din nou în faţă, ba mai mult, lipit de mine, pe fratele Clarei. Mă privea cu ochii ei calzi. Îl uram şi pe el, cel puţin aşa credeam atunci. Îmi bolborosea verzi şi uscate când am văzut-o pe naşă. Era agitată. Am reuşit să forţez pasul de dans şi ne-am apropiat. Nu auzeam însă nimic şi atunci a apărut şi fetiţa aia. Era peste tot şi nu-i tăcea gura. M-am lipit de Robert cu intenţia de a mă apropia mai mult de locul în care era naşa. Nu a ripostat, ba chiar părea încântat să mă simtă lipită de pieptul lui. I-am mângâiat ceafa. Era cuminte, moale ca o cârpuliţă în mâinile mele. Când ne-am apropiat suficient de mult, naşa a plecat. Am reuşit să aud ceva de Sever, unchiul Clarei, moşul ăla libidinos, ceva legat de miezul nopţii. Punea ceva la cale. Oare nu mai observase nimeni? Cel mai probabil ca nu, toţi erau beţi.

Uitându-mă după naşă, privirea mi s-a oprit asupra asiaticei, Yukito sau Yukio. Se uita la mine fix cu ochii ei superbi. I-am mulţumit lui Robert pentru dans, i-am aplicat un sărut zgomotos pe obraz şi am pornit către fata aia cu tenul de porţelan. Părea tristă. Clara era cu Sorina puţin mai încolo. Îşi schimbase rochia şi se învârtea ca tuta. Sorina îi ţinea isonul. Daca ar fi ştiut Clara că aia nu era decât o prefăcută, amanta tatălui ei, poate că nu mai avea zâmbetul ăla lăbărţat pe faţă. Mi-am prins faldurile rochiei pentru a păşi mai uşor, însă am fost oprită de sora lui Andrei, care m-a tras pe ring, înapoi. Şi iată ocazia pe care o aşteptam. Andrei, a apărut ca prin minune şi a fost tras şi el pe ring de Ana. Am dansat. Venise momentul să-l cuceresc. Şi, ce crezi că s-a întâmplat?

–          L-ai scos afară? I-ai spus că îţi place de el?
–          Ei, scumpa mea, ştii că nu intenţionam să i-l fur Clarei, doar să o fac să vadă ce am văzut şi eu cu ani în urmă.

Am ieşit afară, într-adevăr. Nu a trebuit să fac nimic pentru ca el să pice ca o muscă. Era cam prostuţ. Cum de nu realizasem până atunci? Fusesem atât de concentrată pe Clara, doream atât de mult să mă răzbun pe ea, încât nu am realizat ce are lângă ea. Atunci mi-am dat seama că răzbunarea cea mai mare era ca ea să rămână cu el, să îl aibă alături pentru totdeauna. L-am privit ochi, i-am mulţumit şi am plecat de acolo lăsându-l singur şi fără glas. Mă simţeam atât de bine în momentul ăla, că îmi plăcea până şi culoarea pe care mi-o alesese Clara pentru rochie, o combinaţie infectă de roz cu mov. Ce gusturi de piţipoancă!

–          Şi, mai departe, ce s-a întâmplat? Cine l-a omorât?
–          Îţi spuneam mai devreme că naşa plănuia ceva. Nu am nicio dovadă că ar fi fost ea, dar ea este singura pe care am bănuit-o.
–          Pentru bani, nu-i aşa?
–          Naiba ştie, scumpa.

S-au vehiculat multe teorii, cum că ar fi fost vorba de masoni, de securişti, s-a mai spus că cineva l-a drogat. Eu spun că a fost Eugenia, prea era agitată atunci, la nuntă. Şi, totuşi, adevărul îl ştie doar moşul.

***

–          Tata, spune-mi acum varianta ta, zise Veronica.
–          Nu acum, scumpo, trebuie să punem masa. Robert, ajută-mă te rog, taie nişte pâine şi vezi că este lumânarea aia cu 20 acolo, pe raftul de sus. Tortul e aproape gata.

—————–

Curs: Florin Iaru
Observații: Am modificat finalul, astfel încât povestea să înceapă cu el.

Foto

The post Roz murdar – ora 20.30 first appeared on Andreea Ban.

Tema: Scrieţi o poveste de groază pentru copii, care, citită de cei mari, să aibă un cu totul alt sens. (o pagină)

—————–

A fost odată ca niciodată un băieţel care se uita toată ziua, bună ziua, la televizor. Îi plăceau desenele animate. Părinţii au început să se îngrijoreze atunci când băieţelul a început să stea cu gura deschisă. Din când în când îi spuneau să o-nchidă, căci va înghiţi televizorul. Copilul nu-i lua în seamă şi le spunea să tacă, să îl lase să se uite la ursuleţ, la elefănţel, la soricel şi la pisică, la zebre. Azi aşa, mâine aşa, şi, într-o bună zi, ce crezi că s-a-ntâmplat? Băieţelul a înghiţit televizorul.

Mihnea a căscat ochii mari. Andrei, fratele lui râdea pe înfundate. Mihnea tăcea. Se uita când la Andrei, când la bunicul, aşteptând ca povestea să continue.

Părinţii, înnebuniţi de spaimă, l-au dus pe copil la spital. Era un caz grav şi nu aveau decât o singură soluţie, să-l opereze şi să-i scoată televizorul din burtă până nu începeau animalele să iasă de acolo. Bunicul îşi trase răsuflarea şi îi făcu semn lui Andrei să fie serios.

Mihnea deja nu mai avea răbdare. Şi ce s-a întâmplat, bunicule? L-au salvat, nu-i aşa?

Stai să vezi, micule, cum a fost. Doctorii l-au pregătit pe băieţel, l-au îmbrăcat într-un halat din acela verde, tăiat în faţă în formă de pătrat, apoi l-au urcat pe masă. Şi-a luat fiecare câte un bisturiu – cuţit din ăla subţirel, ştii cum arată, nu? – şi au început să taie.

Şi, şi?, întrebă Mihnea strângând în pumni pătura de pe canapea.

Cum şi? Când au deschis burta băieţelului, televizorul era pornit şi, pentru că erau desenele alea frumoase, cu şoarecele şi pisica, au început şi ei să se uite.

Nu!, strigă Mihnea. Ba da, aşa e, îl asigură bunicul.

Şi l-au înghiţit?

Ei, Mihnea, copile, nu pot să-ţi spun mai departe, că, ştii, e poveste pentru cei mari. Dar, dacă vrei să afli, uită-te la televizor mai departe.

Andrei, luându-şi o mină serioasă, îi întinse telecomanda fratelui său mai mic. Uite, vezi că a-nceput Tom şi Jerry. Mihnea s-a uitat la el, apoi la bunicul. Îi tremura bărbia. Ar fi vrut să vadă desenele, însă, nu voia să fie şi el înghiţit de doctori. Se ridică, luă o carte de pe masă şi o dădu bunicului. Uite, buni, citeşte-mi povestea cu Peter, e mai frumoasă.

—————–
Curs: Florin Iaru
Observații: Povestea este foarte bună.

The post Mihnea şi televizorul first appeared on Andreea Ban.

Da, acum urmeaza sa ma scuz fata de cei care m-au vizitat si au gasit cate un film din cand in cand si nimic mai mult. Mi-am dorit enorm sa invat cum pot sa scriu mai bine, sa-mi descopar stilul, sa ma cizelez. Astfel, am inceput sa caut un curs de scriere, un curs care sa imi ofere acel ceva de care aveam nevoie. Am gasit cateva ateliere, insa unul singur a reusit sa ma mobilizeze. Atelierul de scriere creativa organizat de Revista de Povestiri.

In urma unei selectii pe baza unei povestiri – textul trimis va este cunoscut, il puteti (re)citi integral aici (pentru selectie a trebuit sa-l scurtez) –, am fost admisa. Nu am la mine cuvintele pentru a va impartasi bucuria care m-a incercat atunci, la final de septembrie. Acela a fost momentul in care am pornit intr-o calatorie fabuloasa, printre carti, povesti, filme. O calatorie alaturi de niste oameni minunati.

Astfel, la inceputul lunii octombrie am inceput cursul de scriere creativa cu cei doi tutori, Florin Iaru si Marius Chivu. Urma sa vorbim despre „structura unui text literar, despre personaj, conflict, dialog, descriere, timpuri verbale, ce precede scrisul, cum tinem cont de cititor, cum gasim un final puternic” si multe altele.

Daca ati sti cu ce emotii am pornit la drum, uff! Motive? Au fost destule. Nu e chiar placut sa te gandesti ca acela este momentul in care cineva iti poate spune verde in fata ca nu stii sa scrii, ca nu ai talent, ca mai bine faci orice altceva. Ei bine, de-a lungul acestor doua luni am trecut prin toate starile posibile. Nu o data m-am intrebat ce caut acolo, ce a fost in capul meu, pentru ca apoi sa prind incredere in cuvintele mele, in povestile mele.

Au fost doua luni intense, doua luni (si veti rade!) in care a trebuit sa citesc, sa vad filme si sa scriu pe diverse teme. Minunat, exact ce-mi doream, mi-am spus in primele zile. Apoi, saptamanile treceau, temele veneam si realizam ca nu e atat de simplu. Scrisul nu e lucru usor, domnule. Chiar nu e. E al naibii de greu, cu atat mai mult cand ai un deadline, cand stii ca urmeaza mustruluiala, sprancene ridicate si un „ai nota 4, stai jos”.

Am invatat in aceasta perioada nu numai sa scriu, dar si cum sa citesc o carte. Am invatat sa nu mai bat campii (sper!), am invatat ca scriitorul nu trebuie sa spuna totul. Pe deasupra, am o lista imensa lunga de carti de citit.

Dincolo de bagajul de cunostinte cum care m-am ales in urma cursului, trebuie sa mentionez si bonusul, oamenii minunati pe care i-am cunoscut si care acum imi lipsesc: atat tutorii, care ne-au fost mai mult prieteni decat profesori, dar si colegii, oameni frumosi, talentati, oameni de care vom auzi cu siguranta in viitor. Ziua de ieri, prima fara curs, fara colegi, fara povestile noastre, a fost trista, dar trista rau.

Ziceam ca nu mai bat campii… Slabe sanse acum, am de recuperat. Mai departe, voi publica, pe rand, textele pe care le-am scris pentru curs. Voi incerca sa le fac cate un update sau, cel putin, sa scriu care au fost greselile – observatiile tutorilor. Unele au fost „desfiintate”, asa ca nu voi avea cum sa le mai pansez.

Inainte de a va lasa sa cititi primul text, va recomand, voua, celor care tatonati terenul scriitoricesc, sa urmati un curs de scriere creativa. Cautati-va tutorii potriviti, oamenii care sa va indrume, asa puteti trece de la imi place sau nu imi place, la observatii pertinente, obiective. Mie, acest curs, mi-a dat incredere, mi-a oferit o perspectiva si dorinta mea de a scrie este cu atat mai mare. Nu mi-a schimbat viata, nici nu aveam asteptari atat de mari, dar mi-a dat bucurie, o bucurie pe care doresc sa o impartasesc cu voi de acum inainte.

Bun. Gata cu dulcegeriile. Iata primul text. (veti observa ca textele mi-s cu diacritice, pentru lipsa lor, va rog sa ma scuzati)

Tema: De ce scriu?
Curs: Marius Chivu
Observatii: nu a fost cazul.

„Eram în clasa a 10-a când m-am confruntat pentru prima dată cu foaia albă. Leoaică tânără, iubirea. Am avut un test fulger. Profesoara era supărată. Ce aș fi putut scrie despre poezia lui Stănescu? Cine sunt eu să-i interpretez cuvintele, metaforele? Și totuși am scris. A fost prima dată când nu mi-am trecut ochii peste un comentariu, când nu am furat cuvintele profesoarei. Mi s-a spus să scriu și altceva, ceva al meu.

Când scriu e liniște, zgomotul e liniște. Am încercat să-l desenez, însă, după un timp, foaia a devenit neagră. Cuvintele dau sens zgomotului. Cuvintele pot desena în cel puțin două feluri, al celui care scrie și al celui care citește. Desen sau scris? Răspunsul e simplu.

Scriu pentru că am nevoie sa evadez. Scriu pentru că am o mie de întrebări nerostite. Foaia albă știe să asculte. Scriu pentru că am gânduri, un milion de gânduri al caror dans haotic îmi dă dureri de cap. Se liniștesc atunci când se așază în cuvinte.

Atunci când scriu nu am emoții. Așez cuvintele pe hârtie, le las să curgă, să se transforme. Sunt eu, dar pot fi oricine.”

The post De ce scriu? first appeared on Andreea Ban.

In data de 14 decembrie, ora 15:00, ne intalnim in calduroasa cafenea-mansarda a Librariei Bastilia (Piata Romana), la un eveniment special, dedicat Cartii Lunii Decembrie, cu titlul „Autori romani de ieri… si de azi”.

Pentru ca luna decembrie este plina de sarbatori, noi ne vom delecta cu carti scrise de autori romani, ceai cald si discutii despre literatura romaneasca, de la proza la poezie, din 1900 si pana azi.

Invitatul nostru special este poetul, prozatorul si publicistul Florin Iaru.

Care este autorul roman ale carui scrieri v-au cucerit? Care este cartea scrisa de un autor roman pe care o indragiti? Acestea sunt doua dintre intrebarile cu care va asteptam sambata. Eu voi aminti de cartea mea de suflet, Adam si Eva scrisa de Liviu Rebreanu, una dintre cele mai frumoase carti citite pana acum. Citatul de mai jos imi da fiori pe sira spinarii la fiecare citire:

“Fericirea adevarata e totdeauna o clipa, se gandi bolnavul, cu amintirea ei proaspata in suflet. Mai multa n-ar putea indura firea omului care, deseori, intr-o viata de multi ani, nu are norocul sa intalneasca nici clipa aceasta, nici macar sa se apropie de ea.” (Toma Novac)

Cu ocazia acestui eveniment dorim sa promovam literatura romaneasca autentica, sa aducem un omagiu autorilor romani pe care, de multe ori uitam sa-i amintim ca fiind printre preferati. Spre deosebire de restul evenimentelor, de aceasta data intrarea va fi libera. De asemenea, va vom astepta cu un raft plin cu carti minunate scrise de autori romani. Preturile nu vor depasi 25 lei.

Invitatul nostru special este Florin Iaru, poet, prozator si publicist, dar si unul dintre tutorii mei de la Atelierul de Creative Writing. Dupa ce il veti cunoaste, daca va place sa scrieti, cu siguranta veti dori sa mergeti la cursurile dansului.

Acestea fiind spuse, va astept cu drag la cel de-al 5-lea eveniment Serial Readers. Va avea loc sambata, 14 decembrie, ora 15.00, la Libraria Bastilia (la mansarda) din Piata Romana.

Mai multe detalii despre eveniment, aici: http://blog.serialreaders.com/2013/12/cartea-lunii-decembrie-autori-romani-de-ieri-si-de-azi/
sau aici: https://www.facebook.com/events/1402572493314320/

The post Autori romani de ieri si de azi – eveniment Serial Readers first appeared on Andreea Ban.