Ştiţi cum mi-a fost ziua de 13? Mi-nu-na-tă!

A plouat, da. Dar, pentru prima dată în viaţă, am primit ploaia ca pe un cadou. Spun asta pentru că an de an, de când mă ştiu, de ziua mea plouă. Nu îmi aduc aminte fiecare aniversare (s-au strâns câteva!), dar cele pe care mi le amintesc au ataşată o ploicică. La 18 ani, la 20, la 25, la 30… cineva acolo sus a zis că uite, e ziua ei, să-i trimit o ploaie, nu care cumva să se bucure. Cel puţin aşa gândeam. Mama îmi spunea de fiecare dată povestea naşterii mele: o zi de joi, căldură mare, apoi, odată cu ploaia am venit eu pe lume. Oricât ar fi încercat mama să mă convingă că ploaia e frumoasă, dezamăgirea rămânea. De ce să plouă tocmai azi? De ce am ghinionul ăsta?

Anul acesta a fost altfel. Anul acesta m-am bucurat de fiecare zi cu ploaie începând de pe 1 Mai. De ziua colegei mele de la Serial Readers, pe 8 mai, i-am spus că ploaia e belşug. Eu, cea care înainte stăteam cu ochii pe cer rugându-mă ca norii să se ducă departe, mi-am dorit să plouă şi de ziua mea. Şi a plouat.

Sâmbătă am avut parte şi de ploaie, şi de soare. Am avut alături oameni dragi, iar gândurile voastre bune, prieteni virtuali, mi-au dat aripi. A fost, poate, una dintre cele mai frumoase aniversări de până acum. Asta în ciuda faptului că în ultima perioadă am avut senzaţia că sunt alergată, că lista de to do-uri creşte şi creşte, iar eu nu voi mai avea timp pentru mine decât atunci când voi pica lată. Cu cât se apropia ziua de 13, cu atât îmi doream să fie mai departe.

Să fi fost criza lui 35? Se poate. Dacă la schimbarea prefixului am fost zen, anul acesta am simţit o presiune nu tocmai plăcută – recunosc, a fost artificială. De vreo săptămână am început să citesc o carte care, cumva, m-a ţinut pe linia de plutire. Mi-am regăsit zen-ul. Bucură-te de azi, citeam, bucură-te de fiecare clipă. Împacă-te cu tine, dăruieşte ceea ce vrei să primeşti, iubeşte-te şi iubeşte. Ştiu treburile astea, vei spune. Da, le ştiu şiu eu, dar atunci când eşti cu capul într-un borcan şi ai senzaţia că norii ăia se adună şi se tot adună, o tornadă este inevitabilă. Sau un cutremur, sau un atac de panică, sau o criză. Spune-i cum doreşti. În acel moment e nevoie de cineva care să ne deschidă ochii şi să ne arate că dracul nu e atât de negru, că viaţa merge înainte şi, cumva, ne vom reveni. Acel cineva poate fi un prieten, poate fi un personaj dintr-o carte, dintr-un film… sau un prieten prin intermediul unei cărţi. (Mulţumesc, Anca!)

Anul trecut, de ziua mea, l-am condus pe tataie pe ultimul drum. A fost o zi ciudată (asta ca să nu îi zic înfiorătoare). Mesajele de la mulţi ani curgeau, eu plângeam. Curcubeul pe care l-am văzut în acea zi mi-a rămas întipărit în minte (cel din poza de mai sus) și nu trebuie decât să aud cuvântul curcubeu pentru ca mintea să-mi zboare la acea zi. Nu credeam că mă voi mai putea bucura de ziua mea vreodată. Nu, nu mi-am revenit încă, am momente în care mă uit la pozele cu tataie şi am senzaţia că e încă acolo, pe bancă la ţară. Am senzaţia că mă priveşte de după un nor de fum de ţigară şi aşteaptă să îi spun ce am mai făcut. Dar nu mai e şi nu va mai fi niciodată. Sâmbătă dimineaţă, de ziua mea, am zâmbit cerului pentru norii adunaţi, am deschis larg fereastra pentru a simţi parfumul ploii. Tataie e acolo sus şi e bine, mi-am spus. Nu trebuie să trăim în trecut, viaţa merge înainte… cuvinte din cartea de care vă spuneam îmi treceau prin faţa ochilor. Va fi o zi minunată mi-am zis, aşa cum mi-au fost ultimele zile și pe care nu am știut să le apreciez la justa lor valoare (eram cu capul în borcan).

Nu numai ziua de 13, ci întreaga lună Mai este motiv de sărbătoare. Luna aceasta proiectul meu de suflet, Serial Readers, împlineşte 8 ani. 8 ani superbi! Nu ştiu când au trecut, dar am atâtea amintiri frumoase, am întâlnit atâţia oameni minunaţi datorită Serial Readers, că nu-mi încap în papuci de fericire. Joi, pe 11 mai, am avut ocazia să cunosc o scriitoare a cărei carte m-a răvăşit. O scriitoare care mi-a intrat în suflet cu o frază, titlul cărţii: Oameni fericiţi citesc şi beau cafea. Întâlnirea cu ea, ocazia de a-i mulţumi pentru emoţiile simţite prin această carte, a fost pentru mine unul dintre cele mai frumoase cadouri (pe care nici nu visam că îl voi primi vreodată).

Dorinţele se împlinesc, am mai spus asta. Dar ele se împlinesc doar dacă credem în ele şi în puterea noastră de a le face să se împlinească. Despre asta e şi cartea de care vă spuneam mai sus, din care e citatul cu care mi-am început confesiunea.

Aici aş vrea să fac o mică paranteză. Un exerciţiu pe care l-am făcut în urma citirii unei alte cărţi. Am scris despre ea aici. Într-o zi, acum câteva luni, am văzut într-o vitrină un inel. Era un inel superb, cu un fluture cu cristale albe pe aripi (am o slăbiciune pentru fluturi, se ştie). Am revenit în magazin prin martie, dar inelul nu mai era. Am probat altul, dar fluturele era micuţ, nu era ce îmi doream eu. Nu, nu am primit de ziua mea inelul pe care mi-l doream. Am primul unul şi mai frumos. Şi am râs. Am râs pentru că exerciţiul pe care l-am făcut plecând de la ce am citit într-o carte a funcţionat. Şi am râs pentru că în cartea pe care o citesc acum autoarea, Annemarie Postma, spune că nu primim fix ceea ce ne dorim, ci ceea ce e potrivit pentru noi. Inelul meu are fluturi albaştri. Este o dorinţă împlinită la fel cum e şi blogul acesta, locul în care vă împărtăşesc din bucuriile mele de aproape zece ani, sau cartea mea, Încă o dorinţă. Atât vă spun: Să credeţi în dorinţele voastre!

***

Am împlinit 35 de ani. Niciodată nu m-am simţit mai bine în pielea mea, mai frumoasă, mai iubită şi mai îndrăgostită ca acum. M-am născut într-o zi de 13 şi norocul e de partea mea. Mulţumesc cerului pentru tot ce am primit, pentru tot ce am învăţat, pentru oamenii pe care am avut ocazia să-i cunosc, cu care am schimbat fie şi două vorbe. 35 is the new 18, mi-a spus o prietenă. Aşa este! Vârsta pe care o am acum, vârsta pe care o ai acum, este cea mai frumoasă. Să ne bucurăm de ACUM chiar acum. Fie că ai împlinit şi tu 35, fie că ai orice altă vârstă, bucură-te de ea. Este minunată!

The post 35 este noul 18 sau cum mi s-a mai împlinit o dorinţă first appeared on Andreea Ban.

Se plimbă cu fluturi în lesă. Nu știe că păianjenii deghizați în zâne nu pot da din aripi. Îi roagă să vibreze și să-i amintească de mare. Nu înțelege liniștea…

Știți care e frumusețea volumelor de proză scurtă? Că este imposibil să nu dai peste o povestire care să-ți meargă la coarda sensibilă, să o gâdile, să o facă să vrea mai mult.

Atunci când am citit alter.ego, cartea cu care a debutat Ana Mănescu, nu am putut scrie imediat despre ea. Au trecut luni în care am ținut-o pe birou. La fel mi s-a întâmplat cu Quasar, cea de-a doua carte a autoarei. Dar în cazul acestei cărți senzația a fost cu totul alta. Mi-a plăcut și nu mi-a plăcut. Am rezonat și nu am rezonat cu ea. Deși se întâmpla ca unele povești să fie la distanțe mari de mine (apropo de quasarii care sunt obiecte cosmice foarte îndepărtate!), altele veneau și mă învăluiau în mantii de lumină caldă pentru a mă surprinde până la ultimul cuvânt. Cumva, a existat un echilibru.

Cele trei povestiri care mi-au tăiat respirația, pentru că da, exact așa s-a întâmplat, au fost Umbra contesei, Hanul și Prima bătaie, ultima tresărire.

Dacă închid ochii le pot vedea clar, le pot descrie pe fiecare dintre ele în culori. Umbra contesei este gri, un gri petrol înfășurat într-o ceață albăstruie, iar Mino este pata de culoare pe care nu numai că o vezi alergând de colo-colo, dar o și auzi. Întreaga povestire te ține în tensiune, te atrage spre ruinele unei iubiri, se joacă cu imaginația ta și te trezești la un moment dat prins în ceață. Nu înțelegi ce se întâmplă. De fapt înțelegi dar nu vrei să fie așa, creierul nu vrea să accepte pentru că, nu-i așa, ne plac rezolvările care să ne aducă zâmbet. Totuși, personajul principal (favoritul meu e cel principal, desigur) primește finalul pe care mi l-am dorit. Este finalul pe care îl alege cititorul, unul deschis, unul în care poți înlocui griul de care spuneam mai sus cu cea mai frumoasă nuanță de verde primăvăratic.

Hanul este roșu. Povestirea este toată roșie, roșul sângeriu care te sperie și te atrage în același timp. Finalul nu a fost pe gustul meu. Aș fi preferat ca povestea să se termine în cea mai frumoasă nuanță de roșu, un roșu lichid care să înghită… povestea protagoniștilor. Dar nu mă luați în seamă, am o plăcere sadică în a omorî personaje. Și, da, pe acestea le-aș fi văzut torturate nu pentru că mi-au displăcut, ci pentru a vedea ce taine ascundea hanul, pentru a trece în partea lichidă a roșului și a ultimelor strigăte venite din beci. Cred că povestirea asta ar putea fi transformată într-un roman horror și ar prinde. Vai, cum ar prinde!

Prima bătaie, ultima tresărire este mai mult decât o culoare. Este o toamnă colorată. Este o pictură magnifică. Am rezonat cu povestirea aceasta de la primul și până la ultimul cuvânt. Ana a reușit să pună pe hârtie imagini, așa cum numai un pictor poate. A folosit cele mai frumoase culori, le-a combinat pentru a le da nuanțe vibrante și a capta atenția cititorului. Mai mult, citind povestirea, îți vor fi gândilate toate simțurile, chiar și cel olfactiv. De această dată finalul a fost pe gustul meu. O singură nemulțumire am avut, că a venit prea devreme.

Dacă ar fi să tragem linie aici, ați spune poate că mi-a plăcut enorm această carte. Dar nu. Mi-au plăcut aceste povestiri. Vă spuneam la început că nu am rezonat cu toate. Unele m-au zăpăcit de-a dreptul, a trebuit să reiau pasaje, să prind din urmă dialogurile. Unele dialoguri mi s-au părut lipsite de esență, iar vocile băieților nu m-au convins. A fost un anume J. care mi-a displăcut tocmai pentru că nu am regăsit nimic masculin în cuvintele lui. Poate era prea tânăr, prea visător…

Quasarul Anei nu este, cu siguranță, pentru oricine. În același timp, acel oricine care va pune mâna pe carte va rezona cu o povestire sau cu alta. Este imposibil să spui că această carte ți-a displăcut total tocmai datorită echilibrului de care vă spuneam mai devreme. Poveștile sunt așezate perfect astfel încât să vrei să citești încă una și încă una. E ceva de genul ăsta: „nu am rezonat cu grădina, hai să văd ce e cu această contesă. Vaaai, ce tare! Să văd cum e următoarea. Au, poate că omizile mă inspiră…” Da, e un fel de plimbare cu montagne russe-ul după care vei amuți o perioadă.

Când începe, iubirea însumează fluturi, libelule, basme, parcuri, ploi… Când începe, iubrea înseamnă totul. Când se termină, totul înseamnă altceva.

Vă recomand cartea. E posibil să vă placă mult, foarte mult sau foarte puțin. Este un fel de road trip, veți bifa mai multe destinații – 11 mai exact – și veți afla și care este treaba cu quasarii. Chiar credeați că voi spune ceva despre quasari? Sunt curioasă câți dintre voi l-au întrebat pe Google ce e un quasar. 🙂

Quasar, de Ana Mănescu
Editura Herg Benet

*Cartea o găsiți pe  sau pe 

The post Quasar, de Ana Mănescu first appeared on Andreea Ban.

Tema:

Scrieţi o poveste de maxim o pagină în care să sugeraţi un conflict sau o întâmplare numai din senzaţii. Nu povestiţi, spuneţi ce se întâmplă în jurul poveştii numai cu ajutorul simţurilor (gusturi, senzaţii, pipăieli, arome, culori). Puteţi să alegeţi un simţ, puteţi să le folosiţi pe toate.

—————–

Degetele fetei începură să se miște. Pipăiau nisipul. Încet, deschise ochii și, printre gene, văzu o scoică din care ieșea un crab. Scoase un țipăt scurt și, într-o clipă, era în picioare. Inima îi bătea cu putere. Aproape că-și auzea sângele lovind în tâmple, amețind-o. După ce-și regăsi echilibrul, privi în jur punându-și mâna streașină la ochi. Era o plajă albă, albul acela sidefiu, aproape ireal. Valuri mici se spărgeau la mal răspândind parfum de scoici. Puțin mai încolo erau împrăștiate bucăți dintr-o barcă și apa mișca încolo și încoace o vâslă. Oare era barca ei? Cum a ajuns acolo? Încercă să-și amintească, însă, dincolo de momentul trezirii pe acea plajă, nu putea vedea nimic.

Ca un orb care tocmai își recăpătase văzul, porni spre peticul de verde care se vedea în depărtare. Briza îi mângâia fața și-i ridica poalele rochiei. Privi în jos și descoperi cu uimire că avea o rochie albă. Nu o observase mai devreme. Un fior îi străbătu corpul, avea o senzație ciudată, de parcă nu era ea, de parcă se trezise în pielea altcuiva. Păși mai departe, cu grijă să nu calce pe vreo scoică sau piatră ascuțită, până ajunse la oaza aceea verde. Copaci înalți se ridicau spre cer. Din nou acea senzație ciudată. Cum de erau atât de înalți și abia acum observa? Cum de a ajuns atât de repede aici?

Nici nu reuși să formuleze întrebările bine, că ajunse în fața unui copac albastru care parcă respira. Își frecă ochii și privi din nou. Copacul pulsa. Deși instinctul îi spunea să stea departe, mâna se aventură înainte, voia să atingă, să simtă căldura copacului. Era acum la un pas de albastrul acela intens și, în timp ce mâna se apropia încet de frunze, simți o boare de vânt înconjurând-o. Albastrul copacului îi explodă în față într-un milion de fluturi treziți din somn.

Un minut, o oră, zile la rând, habar nu avea de când stătea acolo privind oceanul revărsat în fața ei, în jurul ei. Un zgomot o trezi din visare și fluturii se ridicară la cer. Erau acum o dâră de albastru ca un tatuaj lichid pe cer. Zâmbi, însă zâmbetul i se șterse brusc când văzu arătarea aceea cu ochii galbeni, turbați, apropiindu-se de ea. Mintea i se blocă, nu știa dacă să fugă sau să stea, nu avea niciun gând salvator, iar picioarele îi erau împietrite. Încercă să țipe, dar nu reuși să articuleze niciun sunet. Inima îi bătea cu putere, genunchii îi tremurau, auzea doar foșnetul frunzelor în copaci și respirația sacadată a animalului. O adulmeca de la distanță. Nu reușea să-și stapânească gândurile care urlau și urlau. Dar unde erau gândurile acelea de dinainte de moarte? Unde erau imaginile care se derulau ca un film dat pe repede – înainte? Nu trebuia acum să-și vadă viața întreagă trecând prin fața ochilor? Nu vedea nimic. Stătea în loc, paralizată de frică.

Un parfum de lacrămioare o învălui. Știu în acel moment că fiara avea să își arate colții lungi și plini de bale și va sări la ea cu labele din față înainte. Începu să-și numere bătăile de inimă, erau ultimele. Ochii galbeni erau la câțiva pași de ea și, în momentul în care animalul se dădu puțin în spate, fata închise ochii și începu să țipe. Un țipăt venit din tot sufetul umplu pădurea, ajunse fluturii în zbor și coborî pe plajă. Țipătul se aruncă în scoică și ecoul lui se întoarse.

Fata se ridică în fund, udă de transpirație, și țipătul i se stinse. Văzu ultimele licăriri ale lumânării, apoi un norișor de fum parfumat se răspândi în cameră. Respirația încă-i era neregulată. Își strânse genunchii la piept și rămase așa câteva minute, după care se ridică din pat și lua scoica de pe măsuță. O duse la ureche și ascultă. Doar țipătul mai ieșea de acolo, ochii galbeni și fluturii, copacii și nisipul alb erau toate prinse în altă lume.

—————–
Curs: Florin Iaru
Observații: de urmărit logica obiectelor din jur.
*Aceasta este a doua variantă de text.

The post Lumea din scoică first appeared on Andreea Ban.

Ma indragostesc mereu. Cred ca as inceta sa mai exist daca nu as fi indragostita. Viata si-ar pierde farmecul si cerurile s-ar inchide intr-o umbra continua. Si au fost momente in care uitam sa mai iubesc, uitam sa trag in piept aerul diminetii si zilele-mi erau anoste, fara sens. Solutia era mereu aceeasi. Sa-mi gasesc obiectul „indragostelii” si sa-l las sa-mi faca gandurile sa zboare ca fluturii de vara.

Privesc de multe ori in jur si mi se lipeste privirea de cate un el si o ea care se sorb din priviri, se saruta sa lesine acolo pe banca, acolo pe scaun de metrou, acolo in tramvai de ti-e rusine sa te uiti spre ei. Dar ne uitam, cu totii ne uitam pe ascuns cautand in trecutul indepartat amintirea iubirilor tinere, iubirilor „pentru totdeauna”. Unii se trezesc pe buze cu acel „tinerii din ziua de astazi!”, dar uita ca au fost si ei asa… candva. Si atunci, poate ca nu era ca acum, dar tot iesit din comun se numea. Si ei erau priviti pe ascuns si vorbiti pe la spate… Ii privesc si eu pe tinerii iubareti. Parca ieri am fost in liceu, parca ieri iubeam pentru totdeauna. Acum unghiul s-a schimbat. Dincolo de nebunia varstei vad si nimicul de maine, incerc sa ii vad in viitor pe unii dintre ei, dar mai mult de saptamani, poate chiar luni, nu le dau.

Mi-ar placea ca ei de acum, ei cei pasionati si care nu-si pot tine pasiunea in frau nicio clipa, care nu au auzit de cuvantul discretie, sa fie pentru totdeauna. Sa fie impreuna… dar sansele sunt prea mici pentru a le lua in considerare. Si totusi traiesc, ei traiesc cu adevarat. Cei mai multi dintre noi suntem spectatori ai filmului numit viata. Si uneori mai vine cate cineva si ne da o palma, o iubire, o atentie pentru ca in secunda doi sa ne trezim.

Indragostita ma trezesc zi de zi. De frumusetea zilei, de cerul senin, de norii albi ce mangaie albastrul si varfurile copacilor, de verdele plopilor pe care-i vad de la fereastra. Ma indragostesc de o privire, de un cuvant si un el. Ma indragostesc de o mangaiere, de un sarut, de o strangere de mana. Ma mai indragostesc de rasul vesel al copiilor din parc, de baietelul care vorbeste prea tare sau de fetita rasfatata imbracata mereu in roz. Mai tarziu ma indragostesc de cafeaua parfumata, de ciocolata primita in dar, de zambetul cuiva… In fiecare clipa exista cate un motiv de indragosteala, cate un motiv sa privim spre maine cu ochii stralucitori si zambet luminos.

Tu te-ai indragostit azi? Macar o data… O data pe zi si zambetul ti se va schimba!

Adrian Daminescu – Si m-am indragostit de tine

The post Si m-am indragostit… first appeared on Andreea Ban.

Candva demult am vazut un curcubeu. Am descoperit o stralucire colorata si m-am oprit din drumul meu pentru a-i capta imaginea pe retina. Era acolo sus, maret, deasupra unui camp de floarea-soarelui. Isi stralucea culorile intr-o transparenta hiptnotica. Nu ma mai puteam misca. Il priveam, ma privea. „Sa mergem” mi-a spus o voce venita parca din alta lume. Am facut un pas si apoi altul catre maretia de culori. „Trebuie sa ajung la capatul lui, trebuie” am spus in soapta sau in gand. Am plecat singura, am plecat visand, am plecat sperand. In jurul meu zambeau florile galbene si fluturii ma insoteau – mici ca niste curcubee vesele si colorate isi palpaiau aripile in jurul meu, isi zburau fericirile catre el… Am ajuns la un rau cu pesti ciudati si alge albastrui. Vorbeau, cantau. „Oare?! Cum e posibil?” M-am apropiat si mi-am intins mana catre ei. Si-au scos capsoarele din apa si mi-au zambit. Unul a sarit pe-o piatra si s-a transformat intr-o sirena. Stralucea in lumina curcubeului si canta, mai tare, mai lin. Un somn de catifea mi-a ademenit pleoapele si am vrut sa ma asez, sa alunec in somn, in vis. Fluturii au prins a ma trezi ca o pala de vant. „Vrea sa te pacaleasca” mi-au spus cu o soapta. Am sarit peste rau lansand sirena in urma cu amagirea ei. Curcubeul era aproape si eu gata sa-l ating.

Cu fiecare pas fluturii mei se stingeau. Am ajuns acolo singura. O poiana de lumina, o poiana de culoare. In spate era totul galben de atatea flori de soare, in fata nu stiu. Stralucire? Visare? Poate era doar verde si eu, ametita de fluturi si de cerul lacrima, vedeam in mii si mii de culori. Am mers inainte. Vroiam sa stiu, sa vad. Am atins fiecare frunza si petala de floare si ele, in urma mea se inchideau. O clipa am privit inapoi si stralucirea disparea. „Poate ca ar trebui sa plec, sa ma intorc…” dar acolo era deja departe. Inca un pas, inca doi. Am ajuns. Capat de drum, capat de curcubeu. O libelula verde isi canta zumzaitul lenes si se rotea deasupra unei balti… „Doar atat?” m-am trezit intreband. Si libelula s-a oprit. Am incetat sa mai respir, ea a uitat sa mai dea din aripi si a picat. Am vrut sa o ajut dar s-a transformat intr-o pasare, o fata, un nene cu barba, un inorog, o sirena, un copac, o banca, o plasmuire a imaginatiei mele. „Opreste-te!” am spus „ia o forma, te rog”. „Poate ar trebui sa te gandesti tu la o singura forma, un chip, o imagine…” s-a auzit o voce. Am incercat, insa „chipurile” au continuat sa se schimbe si nu ma puteam agata de nimic. „Vezi, e totul in mintea ta, e totul…”. „O oglinda!” am spus.

Oglinda mi s-a asezat in fata ca o poveste. Si am zambit, dar nu era zambetul meu. Era zambetul unui trandafir. Am atins luciul ce ma despartea de el si trandafirul s-a miscat, s-a apropiat de mine. „Spune-mi trandafirule, de ce te vad pe tine si de unde vine curcubeul?” O furtuna de lumina m-a invaluit intr-o clipa. Un pas inapoi si curcubeul meu s-a spart intr-o mie de bucati. Il priveam nedumerita cum cade peste mine, peste tot. Doar o secunda, doar o intrebare si minunea s-a dus, s-a facut toata cioburi… m-am aplecat sa le ating. Am ametit.

„Sa mergem” s-a auzit din nou vocea. „Ai patit ceva? Te simti bine?” m-a intrebat. Niste ochi frumosi ma priveau de sus. Eu eram jos, adunam nisip, adunam ceva ce stralucea pe marginea soselei. Am tacut. Daca i-as fi spus m-ar fi crezut putin nebuna… sau poate ca mai mult. Cine stie? Poate doar trandafirul…

Acum miroase din nou a flori de tei si simt un dor nebun sa plec departe, sa-mi caut curcubeul. El nu e destinatie, e doar un drum. De unde vine? Din vise, din dorinte, din eter. E aer si lumina. E poveste. E povestea pe care o desenam noi in fiecare zi cu fiecare secunda. Suntem noi. Cum ar fi viata fara noi? Ar fi trista si cenusie asa cum ploaia fara curcubeu e doar ploaie. Am strans cateva cioburi de curcubeu aici, intr-un pahar, si cand ploua arunc cate unul. Un curcubeu mic si colorat va straluci pentru mine si-mi va desena un drum. Mereu unul nou.

Ma intreb cine a mai vazut curcubeul… Ioana mi-a spus ca l-a vazut si ea. Poate Lotus, poate Josephine? Poate tu…

The post Cioburi de curcubeu first appeared on Andreea Ban.