We are a sad generation with happy pictures. (via The Positive Writings)

Poate că nu este adevărul generației mele, poate că sunt doar vorbe aruncate-n vânt de o persoană tristă. Poate că un scriitor inspirat a-nșirat cuvintele acestea pe hârtie și apoi le-a dat drumul în lume. Poate. Dar m-am tot gândit la asta, la pozele pe care le cosmetizăm, la amintirile pe care le vrem un pic mai luminoase decât sunt de fapt.

În ultima perioadă am fost (și o să tot ajung) la plimbare în parc. Copiii se joacă, părinții abia de-și ridică ochii din telefoane. Sunt copii care trag de părinți să se joace și ei, dar sunt ușuiți. E trist. Mai trist ar fi dacă fix acești părinți ar fi ocupați să se laude cu poze în care copiii lor sunt fericiți, la joacă în parc.

Dar nu despre părinți și copii voiam să scriu, ci despre un cuplu care mi-a sarit în ochi zilele trecute. Tot în parc. Ea se ținea de un cărucior și zâmbea cu toată fața, el îi făcea poze. Păreau cuplul perfect. Pentru o secundă i-am invidiat, nu am ajuns încă la etapa în care să fiu în stare să am o moacă pozabilă sau măcar o stare de spirit cu care să mă laud prietenilor mei virtuali… Adică abia reușesc să-mi ascund nopțile nedormite vizibile sub ochi cu un strat de anticearcăn, să aplic un strat de rimel și o pudră, și asta doar la unele ieșiri pentru că îmi doresc să fiu în tabăra mamelor care nu uită de ele. Așa, spuneam că i-am invidiat un pic. Apoi, când încă îi aveam în raza vizuală, o văd pe ea cum se transformă, zâmbetul nu mai era acolo. S-a repezit la el să vadă pozele, a strâmbat din nas și i-a spus că e greu de cap. Eu am încetinit pasul, dar nu de curiozitate, ci de uimire. Parcă era o cu totul altă scenă și ei cu totul alți oameni. Din cărucior au început să se audă plânsete, ea s-a enervat și mai tare. Cuplul perfect s-a transformat în dovleac și nici măcar nu era miezul nopții. Secunda mea de invidie a dispărut. Nu, așa chiar nu vreau să fiu.

Bănuiesc că pozele perfecte au ieșit într-un final. Nu e prima dată când văd zâmbete doar pentru aparat, dar mai trist e că acele zâmbete false pe care le vedem în poze ne fac pe noi să ne punem întrebări asupra fericirii noastre. Ne privim cu mai mare atenție în oglindă și ne mustrăm pentru închipuiri. Ar trebui să ne spunem mereu ce mi-a spus mie o femeie care mi-a adus alinare într-unul dintre momentele nu tocmai ușoare prin care am trecut anul acesta: „Draga mea, ești minunată! Copilul tău e minunat. Încă nu realizezi, dar să știi că sunteți minunați!” Și nu numai cuvintele rostite, ci felul în care le-a rostit. Mi-a dat energie cât pentru toate nopțile nedormite. Asta trebuie să ne spunem în fiecare zi, mai ales atunci când suntem la pământ.

Întorcându-mă la pozele noastre… M-am întrebat și eu de ce caut unghiuri perfecte, de ce folosesc filtre, de ce nu las pozele așa cum sunt. Răspunsul este simplu, pentru că ochiul meu vede ceva și încerc să cosmetizez pozele astfel încât să se vadă povestea pe care o văd eu. Aparatul nu poate prea multe sau nu mă pricep eu să-l folosesc. O fi bine? O fi rău? Habar nu am. Sper totuși ca zâmbetele pe care le văd eu în poze să fie reale, nu precum cel al fetei din parc.

The post Zâmbetul din poză first appeared on Andreea Ban.

Mi s-a atras atenția că nu am mai scris nimic pe blog, desi mă lăudam anul trecut cu o revenire în forță. Nu am căutat scuze, doar m-am bucurat că încă e vizitat. Am sperat ca noua față a blogului să-mi dea și doza de inspirație pentru a scrie. Nu a fost așa. Îmi aduc aminte cum scriam acum niște ani…

La început a fost un blog cu o temă urâtă, dar cu o fată verde care mi se părea că îmi seamănă. Se întâmpla prin toamna lui 2007. Câteva luni mai târziu, un coleg s-a milostivit de mine și m-a desenat o temă frumoasă tare, plecând chiar de la fata verde a temei inițiale. Am scris pe acel blog mulți ani, multe tâmpenii, aproape zilnic. Erau gânduri despre nimic, erau recomandări de filme, de cărți, muzică, bancuri, evenimente, bucurii mici, nemulțumiri mari, cuvinte multe înșirate fără vreun scop anume. Îmi plăcea să scriu, să citesc impresiile celor care-mi citeau bazaconiile – pe atunci nu exista Facebook, vizitatorii păreau că vin din eter și, marea bucurie, reveneau. Chiar îmi aduc aminte de primele mele zile pe Facebook. O prietenă mă convinsese să îmi fac cont, la noi nu era încă în vogă, dar la ea, în Canada, era mare nebunie. Mi-am făcut cont pentru a comunica cu ea, apoi am început să spun în stânga și dreapta de acest nou Hi5, care avea să fie cu mult peste așteptările noastre, ale celor care căutam să socializăm prin intermediul rețelelor de tot felul.

Să revenim la partea cu blogul. Spuneam că am scris tot felul de bazaconii. Uneori intru pe blog și dau peste câte un articol care pare a fi din altă viață, îmi vine să râd de mine, dar, în același timp, realizez de unde am plecat și unde am ajuns. Obișnuiam să scriu fără diacritice din motive de SEO. În anul de grație 2014, cineva mi-a atras atenția că un scriitor (chiar și unul wannabe) folosește cuvintele corect, dacă suntem români, păi să scriem corect românește. Nu există “mă grăbesc”, “nu sunt instalate”, “nu mă pricep”. Dacă nu te pricepi, mi s-a zis, fă altceva. Din acel moment am fost mult mai atentă la felul în care scriu, blogul meu a primit minunatele diacritice, iar cititorii au trecut pe primul plan, înaintea lui SEO sau orice alte bariere apăreau drept scuze. Nu vă spun câte palme (imaginare, da!) mi-am luat pentru greșelile pe care le găseam în articole. Pe unele mi le-au semnalat cititorii (mii de mulțimiri!), pe altele le-am descoperit singură și astea erau cele mai urâte. Mi se părea că nimeni nu-mi citește blogul, dacă ar fi citit, sigur ar fi observat și mi-ar fi spus.

Dacă vă plimbați puțin pe aici, veți descoperi articole care au și zece ani. Sunt dantelării mărunte, poezii și proze care, dacă ar fi fost scrise pe un caiet, probabil ar fi murit într-un sertar al unui birou vechi ascuns într-o mansardă. Pe atunci aveam multe de spus și spuneam – scriam. Acum, deși am la fel de multe de spus, parcă nu mai văd sensul să pun pe hârtie tot ce-mi trece prin minte. Cu fiecare carte pe care o citesc, devin mai pretențioasă cu mine. Apar întrebările, frustrările, dorința de a veni cu idee mai bună, de a o așeza într-o formă deosebită. Sunt zile în care îmi vin în minte titluri de povestiri (am și titluri de carte salvate într-un folder în telefon) care aduc după ele personaje, locuri, văd scene întregi în care personajele se manifestă, trăiesc sau mor. A fost o perioadă în care desenam povești macabre, mă șocau și pe mine, dar îmi plăceau al naibii de mult. Acum e liniște. De câte ori încep să citesc câte o carte îmi spun că apoi voi face o pauză, pauza minune în care voi scrie o povestire. Dar apare altă carte și altă carte. Iar unele sunt atât de bune încât mă întreb aproape resemnată ce sens mai are să scriu și eu. Nu sunt oare suficiente cărți? Nu sunt destui scriitori în lumea asta? De ce să scriu când mai am atâtea cărți de citit?

Tot în anul minunat 2014 am publicat cartea Încă o dorință. Am scris-o în 2008-2009 și timp de cinci ani am tot bibilit-o. Am trimis-o la edituri, am corectat-o, apoi am dat-o pe mâna unui redactor și am corectat-o iar. După ultima corectură, i-am mai oferit o corectură, pentru că na, era nevoie. Păcat că am trimis-o editurilor în forma brută. Aceasta este, probabil, greșeala pe care o fac toți scriitorii la început de drum. Își iubesc atât de mult “copilul”, că refuză să-l mai aranjeze un pic înainte de a-l trimite în lume. Este perfect, da, aur, diamant, bestseller-ul care va rupe gura târgului. Iar editura primește zilnic astfel de “copii perfecți”. La unii nici nu se uită, cum să se uite la manuscrise fără diacritice? Am învățat din greșeli, da. Încă învăț.

Nu știu dacă voi mai scrie vreo carte, nu știu dacă voi reuși să mai scriu vreo povestire care să bucure ochiul precum au reușit să o facă cele scrise acum niște ani, pe când urmam cursul de Creative Writing cu Florin Iaru și Marius Chivu (anul 2014, an bun), nu știu ce idei mă așteaptă în zorii zilei de mâine sau în visele de peste noapte. Știu doar că mai am mult de citit, iar fiecare experiență trăită e notată într-un colț de minte sau de telefon.

Povești pot spune în fiecare zi. Chiar râdeam zilele trecute, la serviciu, de faptul că eu nu pot răspunde la o întrebare cu da sau nu, cu un cuvânt, ci răspund cu o poveste. De la o întrebare simplă, precum “ce liceu ai urmat”, am ajuns la o poveste despre clădirea plină de iederă care m-a atras cu peste douăzeci de ani în urmă și care mi-a fost un fel de acasă timp de patru ani aproape minunați. Cândva puneam aceste povești pe hârtie, acum nu mai e așa simplu. Am alte așteptări de la poveștile pe care le dăruiesc cititorilor, pe care mi le dăruiesc mie.

V-am spus, este un articol despre nimic. Sunt întrebări la care încerc să-mi răspund, de ce nu mai scriu e una dintre ele. Dar faptul că e cineva acolo care ar vrea să găsească un articol nou pe blogul meu, cineva care mă trage de mânecă din când în când și mă întreabă când am de gând să scriu o nouă poveste, mă readuce pe linia de plutire. Îmi aduce aminte că e un lucru care îmi oferă bucurie și că orice aș face, voi putea oricând reveni la el: scrisul.

Dacă ați ajuns până aici, să îmi spuneți dacă v-ați îndepărtat de pasiunile voastre și cum ați reușit să reveniți la ele. Ce v-a făcut să le lăsați deoparte? Au apărut altele?

Foto cover: Pixabay.com

The post Un articol despre nimic first appeared on Andreea Ban.

Am intrat în acel grup în perioada în care se anunța lansarea cărții sau cu puțin înainte. Pe atunci, Florin încă se ocupa de grup. Temele se schimbau de la săptămână la săptămână, iar eu sciam și citeam, scriam povestiri, citeam povestirile colegilor din grup. Nu mai știu de ce n-am mai scris, dar am rămas cu cititul. Florin s-a retras la un moment dat, dar Abel duce mai departe povestea Ficțiunilor Reale.

Zilele trecute am dat din întâmplare peste folderul în care mi-am salvat o parte dintre povestiri, iar unele s-au cerut (re)publicate. Le puteți citi mai jos. Nu îmi mai aduc aminte și temele, dar, la unele, nu e greu să vă prindeți despre ce e vorba.

Lectură plăcută!

Olandezul
Era un tip simpatic. Se însurase cu o româncă, pentru că na, româncele-s frumoase şi date dracu. O luase la el, în ţara lalelelor şi nu voia neam să prindă vreo boabă de română. Dar, cu timpul a învăţat trei cuvinte în limba nevesti-sii. Şi le zicea cu mândrie: mici met muştar ook bere.

Tabla înmulțirii
De câte ori greșeau o înmulțire, învățătorul îi punea să aleagă, o linie la palmă sau nota trei în catalog. Timp de o săptămână au avut cu toții palmele umflate și roșii. Atunci au înțeles sensul bărilor dintre bănci. Nicicând metalul nu le fusese mai bun prieten. Tabla înmulțirii? De neuitat.

Mașina mică
I-am promis că-l duc acasă. Am pornit motorul, am tras frâna de mână şi, după ce mi-am pus centura, am pus maşina în mişcare. Drumul era liber. Am accelerat. Motorul a-nceput să huruie. Mă întreabă de ce se aude acel zgomot. Dă muzica mai tare, îi zic. O dă. Acum se mai aude? întreb. Se face alb.

Becul
Corpurile luminau puternic. După un timp, cel mic s-a stins. A lăsat în urmă tristeţe, oftatul bătrânei şi multe găuri în pieptul început. După câteva zile electricianul a schimbat becul. Bătrâna a ciocnit corpurile de atâta fericire şi cel mare s-a spart.

Degetul mare
De câte ori voia să spună că este bine, că este în regulă, ridica degetul mare în sus. I s-a întâmplat apoi o nenorocire, şi-a prins degetul în strung şi a rămas fără el. Acum, când vrea să spună că totul e în regulă, arată cel mai mare deget care i-a rămas. Nu pricepe de ce se supără lumea.

Îngerul păzitor
L-am privit cum se îndreaptă spre gaura de canal. Nu i-am spus nimic. Pedala ca nebunul. Aş fi putut să-i şoptesc ceva şi ar fi ocolit lejer locul acela, dar la ce bun să fii îngerul păzitor al duşmanului tău dacă nu îi faci şi câte o poantă din când în când? Şi ce am mai râs apoi.

Mașinăria infernală
Dimineaţa sună cu răutate. Plec. Mă anunţă că am mesaj, răspund. Primesc mail, răspund. Prietenii stabilesc întâlnire la bere, spun da. Sună, răspund. Îl uit pe masa de la bucătărie, panică. Seara la bere, stăm cu toţii relaxaţi şi ne butonăm maşinăriile infernale. Frumoasă viaţa. Suntem conectaţi.

În tren
Trenul se târâie de la o stație la alta. Am terminat de citit cartea și vocile încep să se audă. “Cine crezi că o mai ia p-aia? A fost măritată, are copil”, zise o dudie către alta. “E, cum cine, o ia unu’ cu copil. Mai sunt și bărbați lăsați de” și îmi pun repede căștile. E liniște. Liniștea urlă.

Surpriză
Mi-am pierdut ochelarii. Sunt uitucă, recunosc. Îi las pe unde apuc, aşa, din cochetărie. Văd câte un tip simpatic şi îi dau repede jos de la ochi. Nu mă simt tocmai în largul meu cu un strat de sticle pe faţă. Acum îmi pun mâna în cap de exasperare şi, surpriză, uite ochelarii.

Caniculă
Ne uitam unul la altul şi transpiram. Cuvintele se încăpăţânau să rămână ascunse. Îmi frământam mâinile şi parcă i-aş fi spus ceva despre ochii ăia-ntunecaţi. La următoarea zdruncinătură a tramvaiului m-am topit în braţele lui. O babă a râs în barbă: ”uite ce face canicula”.

Ea
Aburii cafelei se amestecau cu ceaţa dimineţii. Alergătorii matinali o ştiau. Era tipa cu ochelari de soare, fără zâmbet, fără expresie. Credeau că e vreo dilie care aşteaptă răsăritul zi de zi. Ea doar îl simţea. Aştepta ca razele să-i sărute pielea. Nu ştiau că dincolo de ochelari erau lacrimi.

Ceață
Am deschis ochii şi m-am uitat pe geam. Alb. Nu vedeam nici măcar copacul din faţa blocului. Am deschis geamul şi albul a-nceput să se reverse în cameră. Am privit vălătucii cum se insinuează prin toate ungherele şi apoi am strigat: să nu cumva să mai fumezi afară, orbeşti oraşul.

Act divin
Nu, în mintea lui nu este vinovat, zise femeia privind hârtiile de pe masă. Cum nu, doamnă? A ucis cu premeditare, se răsti avocatul. Da, e adevarat, reveni femeia, dar el crede, ba nu, e convins ca a-nfăptuit un act divin. Da, clar, adăugă avocatul, a curăţat-o de păcate şi de organe.

Bunica
Mă plimb pe strada plină de toamnă. Inspir aerul impregnat cu fum și mă văd acolo, pe câmpul plin de maci. Parcă ieri alergam și râdeam, pentru ca mai apoi un trosnet să crape fereastra bunicii. O clipă, ochii aceia plini de lacrimi au spus “nu vă voi vedea crescând”. Încă îmi bântuie nopțile.

Fulgi
Privesc dansul fulgilor de dincolo de geam. Sunt mici, sunt mari, sunt mulţi. Unul se lipeşte de geam. Se uită curios la mine. Fac un pas în spate. I se alătură unul mare, e umflat de râs. Poate am ceva pe faţă. Vine altul, râde şi el. E haos acolo. Să vă topiţi cu toţii, strig şi trag perdeaua.

Tatuaje
Nu îmi puteam lua privirea de la ea, de la tatuajele ei, brăţări în versuri. Într-o zi m-am apropiat şi i-am cerut să îmi dedice şi mie un vers pe care să mi-l aşez la gât, colier nepreţuit. A râs. M-a întrebat ce am păţit, de ce voiam sa fac asta. Am observat apoi cicatrcele de sub tatuaje.

Zâmbet
Privesc în oglindă şi zâmbesc. Ochii îmi plâng, dar faţa îmi zâmbeşte de la o ureche la cealaltă. Strâng lama în mână şi adâncesc zâmbetul. Încă puţin. Zâmbeşte şi vei fi fericită, mi-au spus. Zâmbesc, dar nu simt nimic. Negrul de la ochi se amestecă cu roşul zâmbetului. Faţa mi-e o cicatrice.

Inima
Simt lama rece cum îmi spintecă obrazul. Vreau să mă zbat, să urlu, dar mâna aceea murdară îmi strânge gâtul ca-ntr-o menghină. Un șuvoi fierbinte de roșu se scurge amestecându-se cu lacrimile. Nu simt durere, doar gust de fier. “Vei zâmbi mereu” , îmi șopti în ureche. Respirația mi se acceleră și inima, inima urma să iasă din cușca ei. Mi-a spus ca o va elibera.

Cafea
Cafea neagră. Cer albastru. Gândul zboară la ape turcoaz, la valuri până la cer și pietre albe. Sărutări sub clar de lună, pași de dans pe nisipul ud, gemete dincolo de draperii. Artificii înfloresc aproape de stele. Aburii cafelei se ridică și-nlănțuie gândul. Devine cenușiu, devine trist.

Anul nou
De câte ori închid ochii simt cum mă duc în gol, cum gaura aceea neagră mă înghite cu totul şi mă scufund în lichidul puturos. Deschid ochii şi visul se topeşte. Gaura aceea de canal rămâne coşmarul meu de anul nou. Rămân cu ochii deschişi. La mulţi ani şi vise colorate să a(ve)m.

Dacă vi se pare interesantă ideea povestirilor foarte scurte, intrați în grupul Ficțiuni Reale. Puteți citi astfel de povestiri și puteți scrie poveștile voastre – reale sau inventate.

The post 20 de povestiri (foarte) scurte, reale sau inventate first appeared on Andreea Ban.

Astăzi e sâmbătă. Sâmbătă e ziua în care plănuiesc să fac aia și aia și ailaltă. O aștept de fiecare dată „ca și când”. Și ceasul nu mai sună. Am avut grijă să-l opresc cu o seară înainte în timp ce vedeam ultimele episoade din Stranger Things (genial serial, btw). E sâmbătă. De fapt, e doar joi, dar e ca și cum ar fi sâmbătă. Pisica mă ignoră, eu dorm neîntoarsă. Toate planurile făcute zilele trecute se topesc printre perne. Și le las. Aproape de orele prânzului se aude un miau. Îi simt greutatea prin pilotă. Ți-e cam foame… îi zic, dar nu mă mișc. Stau așa, cu ochii închiși. Îi simt mustățile pe față, apoi năsucul umed pe obraz. Se cuibărește lângă mine și oftează. Rememorez lista de to do-uri și decid că poate fi lăsată pe mai târziu. Nici Booky nu are chef de nimic. Cine sunt eu să mă pun în calea fericirii ei?

M-am născut într-o zi de joi, acum vreo trei decenii și un pic. Să fie asta ziua mea. Fără gânduri. Sau poate doar gânduri despre nimic, așa cum mi-e blogul ăsta verde pe care nu am mai scris de vedeți și voi când. Mi-am luat domeniu, m-am lăudat cu schimbare, dar am rămas cu scrisul în pom. Mai scrie o carte, am tot auzit. De ar fi așa simplu, așa scrie și două. Scrie. Scrie. Asta aud în jurul meu, asta îmi zice fluturele de la mansardă. O să scriu, dar mai întâi să citesc ceva. Și uneori mă întreb ce sens are să mai scriu când sunt atâtea cărți de citit. Doar pe noptieră mă așteaptă 11 cărți, unele începute de ceva timp.  De ce să scriu când poveștile lumii, deja scrise, ne așteaptă între coperți minunate? Scrie, zice și piticul. (Un pitic, nu contează care.) De ce să scriu, îl întreb în șoaptă. Pentru că îți place, îmi răspunde. Îl ignor.

Azi e sâmbătă. Pentru voi e încă joi. Profit la maximum de ziua mea liberă. Stau în vârful pătului, cu laptopul în brațe și cu cele 11 cărți alături. Booky doarme la o distanță rezonabilă, s-a plictisit de alergat după… ce aleargă ea. Pe lista de to do-uri era și “de terminat o carte”. Asta ar putea fi bifată, dar mai încolo. Acum sunt ocupată cu gândurile mele despre nimic.

Poate că, din când în când, e cazul să dăm un shut down, să ne deconectăm de tot și toate. Să uitam. Să lăsăm fluturii să zboare și să facem curat în mansardă. Am avut un an plin, un an așa cum l-am cerut (poate voi scrie despre el, căci sunt câteva cuvinte de pus pe alb), dar mi-s epuizată. Poate că din cauza asta zilele libere nu sunt niciodată cum aș vrea să fie. Sunt zile numai bune pentru vegetat.

Ca să mă simt un pic mai bine (nu cred că mă voi simți mai bine, dar na, poate poate), spuneți-mi dacă pățiți și voi la fel. Reușiți să vă mobilizați când aveți o zi liberă? Reușiți să bifați toate to do-urile din listă? Sau, ca și mine, rămâneți un timp pe loc, în starea de visare fără a face nimic? (Mă puteți minți, e ok. Mulțumesc!)

PS. Am reușit să scriu! Hai că nu e chiar nimic pentru o zi liberă și stare de lene la cote înalte. Asta era o postare pentru Facebook, dar m-a luat valul. Zi faină să aveți!

Sursă foto

The post Sâmbăta din mijlocul săptămânii first appeared on Andreea Ban.

Copil fiind, așteptam cu nerăbdare noaptea de Crăciun. Au fost ani în care mă trezeam dimineața și, împreună cu sora mea, descopeream bradul împodobit și cadourile strălucind sub brad. Cum a reușit Moșul să facă bradul la noi și să fugă apoi în lume, la restul copiilor? Magie! Am crezut în Moș Crăciun chiar și după ce nu am mai crezut. Am continuat să-l aștept an de an, cu același entuziasm. Și Moșul venea iar noi ne bucuram de acele momente sub privirile fericite ale părinților. O singură dată am descoperit cadourile înainte de vreme și, cumva, mi-am furat singură bucuria din noaptea de Crăciun. Acela a fost anul în care mi-am promis să am răbdare, să nu mai scotocesc prin dulapuri. Toate gândurile, așteptarea, întrebările de genul “oare ce îmi aduce Moșul?” fac sărbătoarea de Crăciun să fie mai luminoasă. Vorba aia, nu destinația e importantă, ci drumul până acolo.

Să vă bucurați de aceste zile, dragilor! Să vă relaxați, să citiți mult, să aveți zile liniștite sau, după caz, cu petreceri frumoase. Lăsați afară, în ger, toate gândurile cenușii, alungați-le și fiți fericiți alături de oamenii dragi vouă. Priviți-le chipurile atunci când desfac cadourile, umpleți-vă de gânduri bune, de energie și amintiți-vă să fiți copii. Fiți atenți la prichindeii din jurul vostru, ei sunt legătura noastră cu tărâmul magic pe care ne-am plimbat și noi cândva.

Un Crăciun fericit să aveți!

The post Gânduri bune în prag de sărbătoare first appeared on Andreea Ban.

Nu știu cum a fost pentru voi acest an (din câte am auzit în jurul meu, nu a fost unul grozav), dar vă pot spune că la mine a părut că s-au aliniat planetele pentru a-mi da șuturi și vești proaste. Faptul că nu am picat în butoiul cu depresie se datorează oamenilor dragi din jurul meu, cărților pe care le citesc și mantrelor pe care le rostesc zi de zi. Nu vă voi povesti despre zilele mele negre, ci de una singură plină de soare.

În urmă cu o lună a fost invitată la o nuntă. Eram în concediu, departe de grijile de zi cu zi, de stress și oboseală. Am primit invitația ca pe un semn că, uite, se întâmplă și lucruri bune anul acesta. Am revenit acasă și o altă veste proastă m-a izbit cu putere. Planetele se încăpățânează să-și joace rolul până la capăt. Am confirmat prezența la nuntă sperând din toată inima că acea zi va fi una cu soare, că zâmbetele mirilor, fericirea lor, se va ridica în aer și ne va da tuturor speranță.

Cu câteva zile înainte de marele eveniment a fost goana după rochie și accesorii. Mi-am canalizat toate gândurile în această direcție în speranța că le voi putea anihila pe cele negative. Tema nunții a fost deosebită, și poate că tocmai aceasta a reușit să mă scoată din starea în care eram: Great Gatsby. Am optat pentru o rochie neagră – nu a fost în temă, dar am făcut-o să fie –, câteva șiraguri de mărgele, pene în păr și mănuși negre cu dantelă. În ziua dinaintea nunții stăteam în vârful patului cu un kil de mărgele în poală și le înșiram pe ață. Încă o dată am descoperit magia lucrului manual. În acele câteva ore am reușit să mă relaxez și să-mi recapăt încrederea că totul va fi bine, că vor apărea și veștile bune mult așteptate.

Nunta a avut loc sâmbăta trecută și a fost una dintre cele mai frumoase la care am participat. Imaginați-vă anii 20, rochii cu paiete, fulgi, ștrasuri, perle, coafuri cu bucle sau cocuri lejere, pantofi oxford, bastoane, pălării, papioane, bretele… invitații erau rupți parcă dintr-o poveste. Aceea a fost prima zi a acestui an în care am lăsat departe de mine orice gând negativ. Conacul de la Manasia, acolo a avut loc petrecerea, m-a impresionat de la intrarea în curte și până la fiecare încăpere, tablou și carte. Este cu totul o filă de istorie păstrată cu grijă de-a lungul timpului. Conacul a fost restaurat atfel încât să poată găzdui evenimente diverse, iar ideea mirilor de a face nunta aici a fost genială cu atât mai mult cu cât tema cerea un local altfel, cu un aer aristocrat.

Nu cred să fi fost o nuntă la care să fi văzut atâtea poze postate în timpul evenimentului. Dacă veți căuta pe Facebook #sergiusiirina20s, veți vedea despre ce vorbesc. A fost o nuntă de poveste, a fost ziua în care am zâmbit și speranța că vor urma zile cu vești bune a revenit.

Uneori avem nevoie de o zi, o clipă, un declanșator pentru a realiza că nu suntem pe fundul prăpastiei, nici măcar pe marginea ei. Avem nevoie de zâmbetul cuiva pentru a realiza că suntem încă în stare să zâmbim și că după o veste proastă vine mereu una bună. Atâta timp cât ne este dăruită o nouă zi, ne vom găsi și puterea de a merge mai departe, de a crede în echilibru și de a nu ne pierde speranța.

Casă de piatră, Sergiu și Irina!

Zile cu soare și vești bune să aveți, dragilor!

Foto: Cris Petcu/Photographa și Sebastian Băcioiu

The post O zi diferită first appeared on Andreea Ban.

E o zi în care chiar și plimbările cu autobuzul ar fi minunate. Este o trecere bruscă, ușor bulversantă, dar e binevenită. Ieri după-amiază eram în autobuz. Multe dintre scaune erau libere, dar am ales să stau în picioare. Era atât de cald, că simpla atingere a plasticului mi-ar fi făcut rochia să pară udă, ca și cum aș fi făcut pe mine. Este un loc în autobuz unde, uneori, adie vântul. Între prima și a doua ușă, pe mijlocul culoarului. Astfel, cu o mână mă țineam de bară, cu alta fâlfâiam evantaiul (care, apropo, nu are voie să vă lipsească din geantă!). Mișcam aerul fierbinte dintr-o parte în alta. Măcar fața să nu mi se scugă, îmi ziceam, deși nu ar fi fost vreo problemă, am încetat să folosesc altceva decât o cremă ușoară, hidratantă, de la primul strat de bronz. Bun. Mișcam evantaiul, la două sau trei mișcări mă gândeam la sezonul rece, încercam să-mi conving mintea că nu e atât de cald. Încă puțin, îmi ziceam. Încă puțin și cobor din cutia asta încinsă. Apoi am simțit o picătură de transpirație cum coboară pe pulpa piciorului. O, nu! Așa ceva nu se poate. M-am mișcat, am prins-o din alunecat cu celălalt picior. Rochia lungă și largă e o alegere înțeleaptă, nu-i așa (fetelor)? Mi-am reluat poziția pentru a nu-mi pierde echilibrul, am reluat mișcarea evantaiului și, privind spre geam, mi-am surprins reflexia. Zâmbeam. Transpirasem pe spate, părul la ceafă mi-era ud, dar picătura aceea nevăzută mi-a aprins beculețul. Să nu cumva să se vadă că alunecă, de parcă oamenii din jur nu aveau altceva de făcut decât să se uite la gambele mele.

Câteva ore mai târziu, când a-nceput ploaia, eram într-un pub în Centrul Vechi. Stăteam la bar și priveam oamenii care intrau grăbiți cu apa șiroind pe ei. Picături de apă li se scurgeau prin păr, pe piele, hainele le erau ude. Zâmbeau. Eu zâmbeam gândindu-mă la picătura mea. A fost precum sunt minutele la metrou. Un minut, în general, e scurt, nu îl simți cum trece, dar când auzi în difuzoare că trenul staționează un minut sau două, scapi un oftat fără să vrei. Minutele alea se dilată inexplicabil. Picătura mea se dilatase, o simțeam pe picior ca pe un gândac în creștere.

Astăzi voi ieși din nou la plimbare cu autobuzul, dar îmi voi lua pantaloni și poate o bluză. Sper să fie nevoie de bluză. Mi-era dor de vremea asta în care să nu mă simt ca-ntr-o vată umedă în permanență. Să aveți o zi minunată!

The post Nori cenușii, zâmbet larg first appeared on Andreea Ban.

Privind lucrurile de sus – de pe-un jilț de semizeu –, este în regulă. Prea mult zen nu e bun, ni se urcă la cap și ne fleșcăie neuronii. Trebuie să existe un echilibru. Dacă ar fi soare în fiecare zi, ne-am usca (la propriu).

Ce am observat, și mă puteți contrazice, e că haterii primesc mai multă atenție decât, cum să le zic, ăia care umblă cu praf de zâne-n buzunare. Am citit articole care mi-au mers la inimă, care mi-au bucurat ochii și mi-au luminat zilele (sau minutele în care le-am lecturat), dar care nu primeau cine știe ce atenție până nu apărea vreo gâscă care să se ia de-o virgulă a autorului. Odată haterul intrat în peisaj, apăreau zecile de reacții, se porcăiau ca la piață în apărarea sau contra textului cu pricina. De aici până la a-l târî în albia de porci pe autor, imaginați-vă, nu era cale lungă.

Situația o întâlnesc destul de des prin grupurile pe care le frecventez (pe facebook). Fie că e vorba de filme, fie că e vorba de cărți, de muzică sau recomandări de orice fel (cosmetice, localuri, evenimente etc.) postările sunt în general ignorate, cel mult apreciate. Dacă articolul are o doză de fiere în el, atunci e altă poveste. În cazul unui articolaș flower-power, cu flutrași roz, pe care în mod normal l-ai ignora, dacă apare cineva care să se pună contra părerii autorului, atunci se întâmplă magia: fiecare are ceva de spus. Și cu cât e noroiul mai mare, cu atât grămada cere vârf și apar comentariile care mai de care mai acide.

Nu de puține ori am zis că nu mai intru în discuții cu berbeci. Și, în general, reușesc să-mi reprim impulsul de a lipi pe un perete sau altul (de facebook sau blog) un argument pro sau contra. Dar nu îmi iese mereu. Instinctul meu de luptător e mai puternic, coarnele taurului din mine sunt atrase de energia negativă împroșcată de comentatorii de ocazie. Și iata-mă-s prinsă în valurile unui subiect care nu mă atrăgea în mod deosebit. Vi s-a întâmplat, nu-i așa?

Anul trecut am descoperit un grup de desen (în jur de 13 000 de membri). Urmăresc cu mare interes postările de acolo. Am descoperit oameni talentați ale căror lucrări le admir și de la care am învățat multe (de-aș avea și timp să aplic cele învățate!). La început mi se părea că sunt cu toții zen, suflete de artiști, floricele pe câmpii și zumzet de albine. Dar, surpriză, comentariile, reacțiile, orgoliile sunt la fel ca pe restul grupurilor pe care le frecventez (de carte sau film). Se cer păreri despre lucrările proprii, se solicită critici constructive, pentru ca mai apoi să se simtă ofensați de unele critici. Sunt la primul desen, prima postare, nu am urmat cursuri de desen, am doar 15 ani, anunță cei atinși la coarda sensibilă. Am desenat o struțo-cămilă, par a spune, criticați-mă, dar acest criticați-mă sună mai repede a lăudați-mă. Apoi comentatorii: habar nu ai să tragi o linie, nu seamănă a om, ești zero. Cu doar una dintre cele trei variante de comentariu se ajunge la povești cu inimi zdrobite. Și, înainte de a mă lăsa furată de peisaj, ies repede din grup pentru că nu are sens să lupt într-o tabără sau alta. Cert e că toată hatereala aceea îl scoate în față pe cel cu postarea.

Ne stă în fire să ripostăm atunci când suntem provocați și, de multe ori, am impresia că sunt persoane care o fac cu bună știință. Sunt comentarii care, deși vor să arate că subiectul (carte, film, just name it) e un fel de hârtie igienică, atrag atenția și aduc alți și alți curioși care altfel nu ar fi aflat de acel subiect. Nu de alta, dar ați văzut și voi cărți sau filme despre care s-a scris/vorbit numai de rău și care se află în topul vânzărilor. Suntem bombardați cu citate, cu recenzii, cu păreri pro și contra și notorietarea subiectului crește, crește, ne sufocă. Asta mă duce cu gândul la o zicală: „poţi să spui orice despre mine, dar scrie-mi numele corect”. Nu mai știu cine e autorul, dar bine a zis.

În campaniile de promovare ar trebui să fie inclus hater-ul, inclus și plătit bine pentru munca depusă. El este cel care reușește să atragă atenția mai ceva ca o recenzie bună. Reușește să facă vâlvă, să încingă spiritele. Nu m-ar mira să văd în curând anunțuri de genul: cautăm hateri, plata la cometariu.

PS. Ar trebui să-mi dau cartea pe mâna unui hater, cine știe, poate ating și eu targetul impus de donații. Cineva interesat? E carte cu dorințe și fluturași numai bună de făcut praf (de zâne). O găsiți aici și pe Facebook aici.

The post De meserie “hater” first appeared on Andreea Ban.

Ți s-a întâmplat să mergi într-un loc în care ai fi preferat să nu ajungi vreodată și, după câteva ore de stat acolo, să ajungi să te simți… confortabil?

Fie că a fost vorba de școală, de un loc de muncă sau de o instituție publică, nu mi-au plăcut niciodată acele momente de început. Cumva, la fiecare nouă astfel de experiență, am senzația aceea de primă întâlnire. Nu îl cunoști pe celălalt, ai senzația că mergi pe becuri, speri să apară un subiect de discuție care să spargă gheața. Apoi, după un timp, se face lumină.

La fel se întâmplă cu locurile. După un timp petrecut într-un loc (mai mult sau mai puțin) dezagreabil ajungi să te simți de-al casei. Săptămâna trecută a trebuit să merg la spital, tataie a fost internat acolo. (Nu voi intra în detaliile legate de orele petrecute pe holul spitalului în speranța că doctorul se va milostivi de noi și ne va adresa două cuvinte.) Am ajuns pe la ora 10, după cum ni se spusese. Curtea spitalului e un mic parc, aleile cred că sunt minunate vara, cu multă verdeață și liniște. În ziua în care am fost acolo totul era cenușiu, câte un bolnav în pijamale și halat pe o alee sau alta, corpuri ale spitalului înșirate ca niște buncăre printre alei. Cum să te simți confortabil într-un astfel de loc? Dar, după primele trei sau patru ore petrecute în zona de așteptare cu scurte plimbări până la chioșcul de cafea, am ajuns să mă simt de-acolo. Nenea de la cafea îmi zâmbea larg, îmi ura sănătate și să vin iar că e bună cafeaua, asistentele care spre uimirea mea ofereau și zâmbete celor din jur, curtea aceea ce promitea cântece de păsărele odată cu venirea primăverii… m-au făcut să mă simt confortabil. E adevărat că după opt ore petrecute în incintă mi s-a luat complet (deși doctorul ne-a oferit cele două vorbe și trei căscaturi), dar nu mai este un loc dezagreabil, cel puțin nu așa cum îl vedeam în acea dimineață.

În timp ajung să mă atașez de locuri așa cum mă atașez de lucruri. Cele care la început par cu totul dezagreabile ajung să fie acceptabile.

Mă plimbam în ziua aceea cu cafeaua aburindă și căscam ochii la oamenii din jur, doctori, asistente, bolnavi, vizitatori, la clădirile vechi cu termopane albe, la copacii stingheri. M-am așezat pe-o bancă, am privit cerul și am sunat o prietenă. O prietenă cu care obișnuiam să stau ore în șir la vorbă, deși ne vedeam în fiecare zi la școală, o prietenă al cărei număr de telefon (fix) nu l-am uitat, deși nu mai răspunde la acel număr de mulți ani. Și timpul a stat în loc. Eram din nou la ea în bucătărie, ea își fuma țigara, eu îmi fumam visele. Am cunoscut-o în prima zi de liceu. Locul era atât de rece și neprimior, iar ea avea ochii atât de verzi. Prietenia noastră s-a legat mai târziu, mult mai târziu, dar ochii ei au făcut să uit de cenușiul locului. După un timp liceul a căpătat o strălucire nesperată, locul neprimitor și-a deschis brațele și pentru mine. Am închis telefonul și aș fi vrut să îi spun că vorbind cu ea locul acela urât și-a pierdut urâțenia. Ne atașăm de locuri din motive diverse. Și ne atașăm de locuri din cauza (sau datorită?!) așteptărilor.

Poate că din același motiv, al așteptărilor, ne atașăm și de oameni. Dar asta e altă poveste. Acum vorbim despre locuri, locuri urâte, locuri frumoase, locuri cărora le pot spune că-s minunate. Dar nu din prima clipă. Niciodată din prima!

Foto: Pexels.com

The post Toate acele locuri… first appeared on Andreea Ban.

Îmi aduc aminte de anii în care, spre final de decembrie, abia așteptam să vină acea ultimă zi. Dincolo de ea aveam senzația că mă așteaptă o altă lume. Era momentul zero mult așteptat. Porneam în noul an cu bateriile încărcate de optimism și entuziasm.

2015 a fost cu totul diferit. A fost atât de plin, de obositor și de frumos în același timp, încât aș fi vrut să mai țină încă o lună sau două. Nu am tras linie la finalul lui, nu am tras concluzii și nu am putut spune că uite, am realizat asta și asta. 2015 mi-a fost un an al începuturilor, deși unele începuturi au foat doar continuări ale unor proiecte / vise mai mai vechi. Provocările, de asemenea, mi-au rămas în aer pentru a continua să le bifez, punct cu punct, în acest nou an.

În 2015 am scris mai puțin. Mă uitam pe blog, la începuturile lui, și numărul de articole era considerabil mai mare. Cum reușeam? Habar nu am. Mi-a pierit pofta de scris? E foarte posibil. Sau poate îmi adun gândurile pentru o nouă carte? Rămâne de văzut.

Tot în 2015 am avut Reading challenge-ul de care am încercat să mă țin… o lună sau două. Cum să respect o listă de lecturi când apar într-una alte și alte tentații. A te învârti în lumea cărților e minunat și frustrant în același timp. Îmi aduc aminte de primul job care m-a introdus în lumea editorială, am crezut că gata, având acces la toate acele cărți, voi citi tot, dar tot ce-mi pica-n mână. Șefa mea a râs atunci, dar nu m-a descurajat. Aveam să aflu mai târziu că timpul pentru citit era la fel de puțin, dacă nu și mai puțin ca înainte.

Am citit în 2015, dar nu cât mi-am propus. Goodreads mi-a râs în față la final de an, “ești cu 6 cărți în urmă” mi-a zis. Așa, și? Ne auzim la final de 2016.

Dar ceva bun, ceva cu adevărat bun legat de 2015, s-a întâmplat?

Da. 2015 a fost anul în care, din vânzările cărții mele (Încă o dorință), am făcut prima donație către asociația Salvați Copiii. Nu a fost o sumă mare, dar, cum să vă spun, am vândut cartea și din vânzări am putut dona. O dorință mi s-a împlinit. De fapt, dorința asta mi se împlinește ori de câte ori cineva citește cartea. 2015? Da, a fost un am minunat și sper ca anul acesta să repet experiența.

2015 a fost anul în care locul meu de joacă, Serial Readers, a mai crescut puțin. După ani în care am fost doar eu și Miss Valery pe plantație, am hotărât să ne facem mari, să creștem echipa. În acest moment, și o spun cu cea mai mare mândrie, avem alături de noi șase colaboratori absolut minunați, cititori în serie și, sper eu, de cursă lungă. Îi puteți citi pe blog și pe site.

Tot în 2015 m-am întors către o pasiune mai veche, desenul. Și nu oricum! M-am apucat de pictat tricouri. Din idee în idee, după multe discuții, am dat drumul împreună cu sora mea unei pagini dedicate: Color Me Chic Art. Nu că mă laud, dar avem niște tricouri minunate!

Nu știu dacă să includ în această categorie, a lucrurilor bune, și plecarea mea de la ultimul job… dar da, 2015 a fost cel în care mi-am luat inima în dinți și am spus gata. După niște ani de nervi și dureri de stomac, am ajuns la limită. A avea un job pentru care nu îți vine să te trezești dimineața (în nicio dimineață), un job care nu te motivează în niciun fel, ba chiar îți dă și cu tifla când ți-e lumea mai dragă, e calea sigură spre depresie. Am schimbat câteva joburi de-a lungul timpului și ceea ce pot spune sus și tare e că așa cum niciun angajat nu este de neînlocuit, nici companiile nu sunt de neînlocuit (deși multe dintre ele cred exact contrariul). Prin job, companie, mă refer la oameni. Angajații nu părăsesc joburi sau companii, ei se despart de șefi, de colegi, de oameni. Dar asta e cu totul altă poveste.

Lista ar putea continua, pentru că da, 2015 a fost un an plin. Au fost zile cu soare, cu zâmbete, petreceri de neuitat, prieteni minunați alături – mai vechi sau mai noi – și poveștile lor. Au fost și zile cu nori, zile pe care le-aș șterge în secunda doi dacă aș putea, dar fără de care poate că nu aș putea să le apreciez pe cele bune la adevărata lor valoare.

În acest nou an, 2016, îmi doresc ca proiectele în care sunt implicată să crească. Îmi doresc să-mi regăsesc inspirația, să scriu mai mult. Îmi doresc să găsesc timp pentru a citi mai mult. Îmi doresc să fiu cu familia și cu prietenii atât cât să nu știu ce înseamnă dorul de ei. Îmi doresc să mă trezesc cu zâmbet în fiecare dimineață știind că ceea ce fac va aduce zâmbete și bucurie celor din jurul meu.

Poate că acesta este momentul meu zero, momentul în care noul an a-nceput. Stând acasă, timpul se desfășoară altfel. Mai repede, mai încet, e mereu week-end și mereu zi de lucru. Voi vă bucurați că azi e vineri? Eu nu. Eu mă bucur că azi e soare. Așa să fie 2016, cu soare și cer senin.

The post Momentul zero. 2016 a-nceput azi first appeared on Andreea Ban.