Când eram mică, îmi aduc aminte că mă trimitea mama să cumpăr pâine. Stăteam la coadă, cu o pungă în mână, – era mereu coadă la pâine, la lapte, la orice – și, când îmi venea rândul, mă ridicam pe vârfuri și ceream două pâini și restul. Prima dată, s-a uitat ciudat la mine vânzătoarea, dar așa îmi spusese mama, să aduc și restul data viitoare. Nu știam să citesc și să socotesc, dar am învățat repede cum e treaba cu banii. D-aia obișnuiam să-i ascund sub covor și, din timp în timp, ascunzătoarea îmi era descoperită. Nu mă supăram că îmi erau luați, primeam jucării la schimb și, nu știam de ce, mulțumiri.

Încă din clasa întâi, am primit cadou un șnur roz pe care era pusă o cheie. Nu voi uita niciodată senzația aceea de metal rece pe piele, eram mândră că am voie să încui și să descui ușa, că sunt și eu om mare. Dacă am pierdut multe lucruri în primii ani de școală, un stilou, o haină, chiar și uniforma, cheia era la loc sigur. Cum am pierdut uniforma? Simplu. Ora de sport era ultima. M-am schimbat, am lăsat uniforma în bancă și bănuiesc că m-am grăbit foarte tare să ajung acasă după oră, că am luat doar ghiozdanul, nu și uniforma. Au trecut niște ani, dar mama nu uită și se amuză de câte ori are ocazia.

După ore, ajungeam acasă și-mi făceam repede temele pentru ca apoi să ies la joacă. Dacă acum copiii se sună, își trimit sms-uri sau vorbesc pe rețelele sociale, pe atunci stabileam o oră și un punct de întâlnire sau strigam la fereastră. Alinaaaaaaaaaa, Sabinaaaaaaa, Mariaaaaaaa! De obicei ieșea câte un părinte la geam și strigam rugător: Săr’mna! Iese Alina/Sabina/Maria afară? Dacă răspunsul era nu, reveneam cu un: Văăăă rooog frumoooooss!!! Măcar o oră. Nu durea mult negocierea, dar câștigam de fiecare dată. Și stăteam la bară, locul unde se spuneau povești (ca să nu le zic bârfe) de tot felul. Cine cu cine s-a mai certat, cine nu învață, cine rămâne repetent, cine a citit cele mai multe cărți, apoi, mai târziu, cine cu cine s-a cuplat, ce a mai făcut tipul din clasa mai mare, cine e fata nouă. După ce am intrat la liceu, ieșirile în spatele blocului s-au rărit și, în scurt timp, noii colegi mi-au acaparat toată atenția. În plus, a învăța la un liceu din centrul orașului mi-a oferit ocazia de a descoperi locuri noi. Unul dintre preferate era Librăria Noi de la Universitate (închisă între timp), dar asta e altă poveste.

Tot în vremea liceului – nici atunci nu aveam telefon – am descoperit covrigul. Nu știu de ce, dar covrigii din ziua de astăzi, cei pe care îi găsiți mai peste tot, nu au gustul de atunci. Erau foarte ieftini, îi găseam la metrou, la Unirea, și erau mi-nu-na-ți. Erau calzi, moi, un pic dulci, un pic sărați, numai buni de înfulecat înainte de ore și în pauze.

De ce am menționat faptul că nu aveam telefon în liceu? Ca să fie clar că nu telefonul, tehnologia în general, ne face viața mai frumoasă. Ne ajută, da, dar viața e frumoasă pentru că o facem noi să fie. Ne întâlneam fără a avea nevoie să ne dăm mesaje din două în două minute, stabileam o oră și, cu o marjă de cinsprezece minute, eram la locul cu pricina. Pe atunci obișnuiam să ne vedem în față la McDonalds, la Unirii. Și ne bucuram de fiecare clipă petrecută cu prietenii, nefiind distrași de una sau alta.

Acum, douăzeci de ani mai târziu, mă bucur enorm că m-am născut în acele vremuri. E ca și cum aș fi trăit în lumi diferite, lumea în care îl priveai în ochi pe cel cu care vorbeai și lumea asta rece, în care primează să-ți faci un selfie, să dai check-in, și abia apoi să-l privești pe celălalt. Nu zic de ascultat, nu de alta, dar când atenția celui din fața ta este îndreptată mai mult spre prelungirea mâinii, telefonul, parcă întâlnirea este degeaba. Dacă nu ai observat asta, poate că ar trebui să ridici nasul din telefon. Glumesc! Nu toți procedează așa, dar se întâmplă să văd pe unii și alții butonând telefoanele în loc să se bucure de prezența prietenilor.

De unde și până unde povestea asta fără cap și coadă? Nu, nu m-a lovit nostalgia acum, de 1 decembrie. Mi-am adus aminte că am o carte în bibliotecă (apărută la Editura Publica), o carte pe care oricare dintre noi – cei născuți în anii ’80 (și nu numai!) ar trebui să o aibă. De asemenea, este cartea pe care o poți oferi cadou prietenilor tăi din alte țări, cei cărora vrei să le arăți câteva elemente de identitate românească, elemente care sigur vor fi însoțite de povești personale: RO-KIT. Identitate românească în 50 de componente / Romanian identity in 50 components (ediție bilingvă). Eu v-am expus mai sus doar câteva dintre cele 50 de elemente: cheia la gât, covrigul, bara de bătut covoare, coada, punga. Veți găsi în carte și Ateneul, câinii maidanezi, coliva, cozonacul, Dacia 1310, mici, mucenicii, statu-n poartă etc. Este poate o înșiruire de cuvinte cu scurte descrieri și ilustrații reprezentative, dar, ținând cont de poveștile fiecăruia dintre noi, povești care se află în spatele fiecărui cuvânt (element), cărțulia asta este neprețuită. O recomand cu mare drag!

 Detalii despre carte găsești aici. Dacă vrei să o cumperi, o găsești
pe Elefant, aici, pe Libris, aici, și pe Cartepedia, aici.

The post RO-Kit sau generația cu cheia de gât first appeared on Andreea Ban.