The end of the world… is just the beginning.

Sunt filme care te impresionează și despre care ai vrea să vorbești întruna, să le spui și celorlalți. Apare tendința aceea de a spune prea multe despre film și faci eforturi mari să nu strici surpriza celui de lângă tine, celui care ar vrea și el să vadă filmul și să fie la rândul lui surprins. Mai sunt filme despre care nu îți vine să vorbești. Îl vezi, te mișcă până la lacrimi, te face să trăiești și să vezi lucrurile pe care le știai deja într-o nouă lumină, dar, mai departe, ai vrea să îl ții pentru tine.

Cam așa a fost pentru mine Noe. Știam povestea profetului care a construit arca. Știam care avea să fie mesajul pe care filmul urma să-l transmită. Și totuși Noe a reușit să-mi zguduie puțin lumea interioară. Trecând peste faptul că Noah este o dramă biblică și care ar putea să deranjeze, să ducă la controverse, filmul reușește să recreeze o lume pe care o știm din cărți. Regizorul a pășit într-o zonă cu grad mare de risc și, cred eu, i-a ieșit. Mi s-a părut absolut minunat felul în care a fost creată arca și, mai apoi, umplută cu animale. E ușor să citești din cărți, să îți imaginezi cum cineva construiește o arcă mare, mare de tot, în care să încapă toate creaturile pământului, câte două din fiecare specie, dar să și vezi animalele intrând acolo, rând pe rând, e ceva.

Mi-au placut foarte mult detalii precum floarea ruptă de copil, apariția repetată a șarpelui (groaznic și minunat în același timp), râurile care „pleacă” în lume pentru a da de veste că a venit timpul… De asemenea, povestea străjerilor apare ca element de noutate, de parcă s-a dorit ca filmul să aducă o poveste întreagă, fără lacune, o poveste care să vină cu răspunsuri – fie ele fantastice – la întrebările care încep cu „cum a”.

Trebuie neapărat să menționez distribuția. Russell Crowe a reușit să-i dea viață lui Noe într-un mod magistral. De-a lungul celor două ore, pe marele ecran am avut profetul. A fost unul dintre jocurile actoricești care te lasă fără cuvinte. A reușit să pună acolo, în fața noastră, a celor care îl priveau, un om care avea o sarcină de îndeplinit, un om sfâșiat de durere, dar care știa că aceea este voia Creatorului și că trebuie dusă până la capat, indiferent de consecințe. Noe a apărut ca fiind un habotnic fără limite, dispus să-și ucidă chiar și familia pentru a duce la final sarcina pe care o primise. Eu l-am văzut ca pe un bărbat care avea de dus în cârcă o mare povară. Și a dus-o până la capat.

Jennifer Connelly a fost prefect aleasă în rolul soției lui Noe, Naameh, iar Sir Anthony Hopkins în rolul lui Methuselah a fost, cum să spun, bomboana de pe tort (sau poate fructele de pădure!).

Ar mai fi multe de spus despre acest film, însă, după cum ziceam la început, prefer să țin cuvintele pentru mine. Vă mai spun doar că filmul a fost bun, neașteptat de bun și merită o șansă chiar și din partea celor care se feresc de temele biblice. Vi-l recomand!

Noah (2014)

The post Noe, sfârșitul și începutul first appeared on Andreea Ban.

Imi spunea cineva ca orice sfarsit e un nou inceput. Daca am ajunge sa privim cu totii partea buna, pozitiva a tuturor lucrurilor, cu siguranta am fi mai fericiti si am vedea zambete in loc de frunti incruntate si ingandurate. Da, un nou inceput imi bate la usa si sper sa il gasesc asa cum l-am imaginat. Finalul acestei zile se va aprinde cu un nou soare, un nou inceput.

Si ce melodie credeti ca imi canta si ma incanta?!

Linkin Park – In The End

The post The end first appeared on Andreea Ban.