Tema: „Despre moarte: Pierderea unui om iubit. Poate fi oricine, bunic, părinte, prieten, iubit. Cine are marele noroc să nu fi pierdut pe nimeni, îşi poate imagina (uşor, cred, din cărţi, filme, diverse emoţii etc.) cum ar fi un asemenea dezastru.” (maximum 8000 de caractere)

Astăzi a avut loc cea de-a patra întalnire CWS. Răzvan Petrescu ne-a vorbit despre cel mai firesc mod de a povesti, nu înainte de a ne lăuda textele trimise. Suntem o nouă generație de scriitori, se pare! Una dintre întrebările noastre a fost cum putem ieși din anonimat, cum putem scrie mai bine. Răspunsul a venit natural: citind.

Vă invit acum să citiți și, de ce nu, să vă dați cu părerea asupra povestirii mele. Este, după cum a spus și Răzvan, emoțională și cam lirică. Sper să vă placă.

—————–

Apus de soare, ochi închiși, oglindă, tăcere, ploaie. Acestea sunt cuvintele care îmi vin în minte atunci când mă gândesc la Simona, fata cu cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată.

***

În ziua în care am împlinit optsprezece ani mi-a spus că sunt verișoara ei preferată și că anii care vor urma vor fi cei mai frumoși. Deși în fotografia pe care o am cu ea, nu i se vede tricoul, îmi aduc aminte foarte clar imprimeul cu acel diavol tazmanian cu limba scoasă. Ea râdea. Stătea în spatele meu, ascunzându-și rotujimile, și râdea. Era cu patru ani mai mare decât mine și o adoram. Avea ceva în felul ei de-a fi care mă fascina.

În acea vară am fost la ea, era primul an în care își aniversa ziua la curte. Casa era în construcție. Se lucra la primul etaj. Stateam pe scaun alături de Simona și prietena ei, Alina, și ascultam, îmi plăcea tare mult să ascult. Vorbele lor erau povești, lucruri care mă așteptau mai târziu. În timp ce Alina povestea despre ziua îngrozitoare pe care o avusese la serviciu, Simona s-a uitat la mine prin fumul de țigară și mi-a spus, de parcă nu mai era nimeni în jurul nostru, “trebuie să vezi ceva”. S-a ridicat apoi, a stins țigara în ceașca de cafea și m-a luat de mână. Am intrat în casă și am urcat scările la etaj. Locul era plin de moloz. Mi-a arătat fiecare cameră ce avea să fie construită acolo sus. Apartamentul fratelui ei era gata. Acum se lucra la al ei. Dormitorul, pe acela voia să mi-l arate. M-a ținut de mână, cu grija unei surori mai mari, până am ajuns pe terasă. Dormitorul era terasă. S-a oprit în mijloc și mi-a spus cu zâmbetul ei minunat întins pe fața: “aici va fi camera mea, aici”, și a bătut din picior. Un norișor de praf s-a ridicat în aer. În spatele ei era un soare portocaliu ce cobora încet, se ascundea dincolo de câmp. Încercam să-mi imaginez cum va arăta locul. Simona s-a întors cu fața spre apus și mi-a făcut cu ochiul. “Vino”, mi-a spus. Ne-am sprijinit cu coatele de balustradă și am privit în tăcere bulgărele acela roșiatic. Se ducea la culcare, acolo, printre copaci.

“Abia aștept să fie gata apartamentul, să stau aici, în fiecare seară, și să privesc apusul. Îți dai seama, câte apusuri din astea voi vedea?” Nu se uita la mine. Privea soarele cum aluneca ușor în altă parte a lumii și zâmbea. Mi-a spus atunci că, după licență, voia să-și deschidă un hotel la munte, își dorea să-și crească copiii acolo, la aer curat. A râs când i-am spus că mi-ar plăcea să aibă unul și la mare. Deja visam la zilele acelea în care aveam să o vizitez. Îmi imaginam cum urma să mă plimbe prin hotel și apoi, la final, avea să-mi arate camera din care se vedea apusul.

***

Un telefon. De atât a fost nevoie ca să aflu că Simona era bolnavă. Se internase pentru a fi operată de apendicită și fusese trimisă acasă fără posibilitatea de a mai face vreodată copii. Atât a reținut din acel diagnostic, că nu își va putea duce copiii la munte. Că urma să moară într-o zi, nu conta. Fiecare dintre noi aveam să ne întâlnim cu maștera la final, dar a nu-ți mai putea întâlni copiii, ăsta era adevăratul coșmar.

Am mai văzut-o de două ori în următorii doi ani. Prima oară părea fericită. M-a luat de mână, așa cum o făcuse nu de mult, și am mers pe canapeaua din sufragerie. Nu se mai gândea la camera de sus, la terasă. Avea un zâmbet amar pe față, dar zâmbea. Din când în când zâmbetul îi era grimasă, se ținea de burtă, se apleca în față și-și cerea scuze. “Acum slăbesc”, spunea ea și încerca să râdă la propria-i glumă. Slăbise foarte mult. Părea un băiețel tunsă așa scurt. Își trecea din când în când mâna prin păr, apoi o privea și o scutura repede uitându-se în jur sperând că nu o vedea nimeni. Eu o vedeam. Știam. Aș fi vrut să o iau în brațe, dar îmi era teamă. Nu voiam să o supăr. Și cred că aș fi izbucnit în plâns dacă îndrăzneam să o îmbrățișez. Ea încerca să fie puternică pentru noi. Ne-a spus atunci, în repetate rânduri, cât de bine e să fii slab, că se putea mișca și ea mai ușor, mai repede. Aceea a fost una dintre ultimele ei zile bune.

În următorul an am auzit ba că era mai rău, ba că găsise câte o terapie minune care avea să o salveze. Pendulam cu toții între fericire și tristețe, Când ne așteptam ca ea să se stingă, primeam vestea că se simte cu mult mai bine, apoi, când speram ca ea să se fi vindecat, aflam că de fapt se simte îngrozitor de rău și că nu vrea să fie vizitată.

***

Într-o sâmbătă dimineață, pe când învățam de zor pentru un examen, a sunat telefonul. Am auzit-o pe mama răspunzând, însă, mai departe, cuvintele ei au fost o șoaptă. Mă oprisem din citit și așteptam. Mama nu vorbea niciodată încet. Câteva minute mai târziu a deschis ușa și mi-a spus cu o voce tremurândă că Simona vrea să ne vadă.

De când nu mai putea urca scările, dormea în camera de la parter. “Verișoarele mele dragi”, ne-a spus ea când am intrat în cameră. Noi tăceam. “Ați crescut atât de mult…”, a mai spus. “Ce ați mai făcut? Cum e la școală?”, a întrebat ea. Era atât de mică sub pătura aceea înflorată. Unde era Simona? Ce făcuseră cu ea?

Eliza i-a spus că e bine, că are zece pe linie și că va avea din nou premiul întâi. Eram mândră de ea. Când privirea Simonei s-a întors spre mine, genunchii au început să-mi tremure. Aș fi vrut să am din nou optzprezece ani și ea să se ascundă în spatele meu pentru poză. M-aș fi întors să îi spun să rămână așa pentru todeauna. Dar eram acolo și trebuia să-i spun ceva, ceva care să-i aducă zâmbetul acela de care îmi era atât de dor. “Dacă voi avea fată, îi voi spune Simona și o voi duce la munte să vadă apusul”, i-am spus eu repede. Atunci a fost ultima dată când am văzut-o râzând.

***

Era o zi caldă de sfârșit de mai când am condus-o pe ultimul drum. Stăteam într-un colț al camerei și priveam, nu spre ea, ci pe geam. Priveam ploaia cum spăla cireșul din fața casei. Aș fi vrut să ies din cameră, să merg acolo, pe terasă, și să aștept apusul. Acum avea un șezlong și măsuță, avea și oglinda aceea cât ea de înaltă. Fie că ar fi privit către fereastră, fie că s-ar fi uitat în oglindă, Simona putea vedea apusul nestingherită. Am zâmbit. O bătrână care stătea în ușă și bocea s-a uitat la mine atât de urât, încât i-am simțit privirea ca pe o palmă. O lacrimă mi-a alunecat pe obraz și capacul s-a așezat peste Simona. Zâmbea, știu sigur că zâmbea atunci când umbra a coborât peste ea. Am închis ochii și am lasat ploaia să-și spună povestea. Și a spus-o până la capăt.

Babele strigau pe lângă cutia de lemn lăcuit, plângeau cu lacrimi de ploaie. Eu mergeam aproape de mama și râdeam în batistă. Râdeam pentru că Simona mă făcuse să râd. Ea nu era în cutia aceea, ci rămăsese în casă. Se ascunsese în umbra bibliotecii și avea să ajungă în camera ei, apoi, în timp, se va transforma în apusuri de soare și în râsete de copii. Ceilalți habar nu aveau. Am închis ochii și am lasat ploaia să-mi cadă pe față. Mi-a spălat zâmbetul și toate amintirile.

***

Mama m-a rugat să îi iau pe copii și să trecem pe la Veronica. Îi era dor de noi. Casa părea a fi neschimbată, însă ea era peste tot. Pereții oftau pe la colțuri, însă nimeni nu părea să observe. După un timp, i-am luat pe Simi și pe Robert și am pornit spre camera Simonei. Era așa cum mi-o descrisese cândva, demult. Copiii au dat buzna pe terasă și au rămas amândoi privind cercul de foc ce cobora dincolo de casele din față. I-am lăsat acolo și m-am întors în cameră. Oglinda de lângă pat era un tablou lichid. M-am apropiat și, cu fiecare pas, aveam impresia că se aude râsul Simonei. M-am apropiat mai mult. Îi puteam vedea pe cei mici cum se înghionteau și arătau spre soare. Oglinda a tremurat ușor și am auzit o șoaptă: “Verișoara mea dragă…”. Apoi tăcere.

The post Apusul din oglindă first appeared on Andreea Ban.

Ma incearca trairi ciudate. M-as ridica sa plec. Visez la drumuri catre departe, doar eu si gandurile mele. Dar simt cum gandurile ma sufoca. Le sting cu muzica. Le fac sa taca, sa taca de tot. Citesc si ascult muzica. Imi spunea la un moment dat o prietena ca nu poate citi cu muzica, ca nu se poate concentra nici la carte si nici la melodie. Mi s-a parut ciudat. Imi place la nebunie sa citesc ascultand muzica. Muzica imi linisteste gandurile, le amorteste cumva pentru ca eu sa ma pot delecta cu povestea cartii. E ciudat, stiu. Fiecare avem ciudateniile noastre. Pe de alta parte, nu pot dormi cu muzica, televizor sau orice alt factor care sa-mi perturbe linistea. Uneori aud si ticaitul ceasului… care e in alta camera.

Dar muzica are efectul asta ciudat. Ma duce in alte lumi. As fi in stare sa ascult o melodie pe repeat zile intregi, de sute de ori. Si trec la urmatoarea atunci cand voi fi trecut peste ganduri sau cand gandurile vor sa treaca in alta etapa.

Camera mi-e linistita. Ticait de ceas – nu l-am auzit ticaind pana acum, ciudat! -, zgomotul orasului, respiratia mea. O melodie pe fundal. O opresc din cand in cand… dar o vreau iar. „Si urmele in jurnal spre apa fug.” Am inchis jurnalul si l-am dosit in dulap. Am asezat in el franturi de ganduri. Incerc sa scap de ele, dar nici jurnalul nu le mai vrea. Imi bazaie imagini sacadate. Ma doare capul. Ele striga. Se frang. Revin. Se sting. Iar striga. Si dau muzica mai tare. In noapte. In singuratate. O melodie. „Lasa-ne sa…”

Alternosfera – Singuratate

The post Nu-ti ajunge o noapte first appeared on Andreea Ban.

In acest moment e cineva acolo in lume care plange. Si-a pierdut iubirea sau i s-a spus pentru prima data te iubesc, pretiosul, minunatul te iubesc. A asteptat o viata aceste doua cuvinte si acum plange. Dorinta cea mai mare s-a implinit. Dar ceva e gresit in poveste. Pe langa marea dorinta, cinevaul nostru a uitat sa isi doreasca si altceva. A uitat sa traiasca. Cand cele doua cuvinte se vor fi stins, ea… el…, va ramane intr-o mare de alb, de nimic. Nu a stiut ca traim din dorinte si ca trebuie sa luptam in permanenta cu noi pentru a aprinde altele si altele. Traim cand avem un tel in viata, cand tindem catre ceva. Traim cu adevarat cand ne bucuram de dorintele implinite azi si desenam dorintele de maine. Altfel, suntem papusi de carpa intr-o piesa uitata de lume.

In ultima perioada am tot avut parte de vesti bune, vesti frumoase, minunate chiar. O bebelusa dragalasa a venit pe lume. Oameni frumosi urmeaza a se casatori. Prieteni de demult, prieteni dragi mie au anuntat ca asteapta primul copil. Job nou pentru un alt prieten si casa noua pentru altii. Vesti bune, frumoase, vesti care imi dau speranta si ganduri de mai bine. Cand totul e plin de praf de zane imprejur, parca si universul nostru se invarte pozitiv. Si in acest univers colorat, s-a asezat ca o cioara cu sufletul hain o veste schioapa. Prieteni care s-au casatorit de curand si-au anuntat despartirea. Cum? Am repetat intai muteste, apoi cu glasul sacadat de socuri de uimire: nu pot sa cred! dar de ce?! nu cred… ei, cei sortiti a fi impreuna, ei peste care anii au trecut frumos… nu cred! E cineva care rade de noi si rade cu lacrimi.

Asa cum te socheaza moartea cuiva drag care acum e si maine nu mai e, asa cum te socheaza copilul care isi raneste parintele, asa cum te cutremura plecarea celui iubit pe motiv ca, de fapt, nu te-a iubit niciodata, asa… sau ma rog, cam asa te socheza sa afli ca la putin timp dupa ce Ei (oricine ar fi) si-au spus DA, acel DA imens si pentru totdeauna, ajung sa si-l retraga. Nu mai mic e socul cand Ei isi retrag DAul dupa ani multi, ani in care credeam noi astia mici si visatori ca s-a cladit un palat cu temelie si structura puternica, cu ferestre catre soare si mansarda plina de amintiri. Socul e mare. Realitatea ne loveste. Iubirea exista. Iubirea se duce. Iubirea ne pacaleste si noi ne lasam pacaliti de ea.

Si ce e de facut atunci cand primim palme de la viata? Sa ne intindem pe jos si sa murim incet? Sa ne lasam inima sa se faca neagra de suparare? Sa construim un zid in jurul nostru si nimeni sa nu mai treaca vreodata? Sa uram? Sa nu mai avem incredere? Sa mintim? Sa inghitim pastile pentru a ne face auziti? Sa picam in marea si groaznica depresie? Da, sunt variante. Aveam atatea optiuni… Decizia e intotdeauna la noi. Dar ne va fi oare mai bine daca alegem sa fim incruntati si taciturni? Cu siguranta nu. Oricare ar fi punctul in care ne duce viata, am face bine sa ne dorim cu toata fiinta noastra calea spre lumina. Sa ne umplem mintea de nimicuri pozitive, sufletul de iubire. Daca am picat trebuie sa ne ridicam, daca am murit o data de dragoste ranita, sa ne intoarcem mai puternici, mai increzatori in noi si in maine.

Atata timp cat putem vedea soarele, cerul cu stele lui, trebuie sa lasam minunea de viata cu toate ale ei sa ne umple sufletul. Imi doresc de ani multi iubirea pana la cer si inapoi. Mi-am luat-o in frunte in repetate randuri, de parca cineva, ceva, insista sa ma conviga ca visez la cai verzi. Imi dadea cu liniarul peste degete si peste fiecare bataie de inima incercand sa-mi omoare dorintele. Dar m-am ridicat mereu mai sus, mai puternica. Au fost maini care m-au ridicat din cenusa, voci care mi-au soptit sa fiu tare, suturi care mi-au dat avant. Si sunt aici astazi cu sufletul deschis si pus pe-o tava de argint. Da, poate ca imi va cadea cerul in cap si iubirea mea cea fara margini se va ascunde intr-o scoica pentru a aluneca in fund de mare. Dar ce bucurie as avea daca mi-as lua un scut? Stiu cum e sa pic, cum e sa mor incet. Stiu ca nu mai vreau ce am avut, vreau mai mult si pentru asta sunt dispusa sa risc. Un an din viata, doi, multi. Nimica toata. Decat sa-mi tin iubirea inchisa-ntr-o colivie, mai bine o pun pe tava si o daruiesc. Intr-o zi, cineva, acel cineva va sti sa o aprecieze si atunci toate loviturile, toate ranile de pese ani se vor cicatriza. Vanataile vor disparea. Voi ramane eu, el, iubirea mea si restul dorintelor noastre.

A fost odata ca niciodata o dorinta. Si s-a implinit. Aceasta este povestea mea, a ta, a noastra. Diferit e drumul. Ni-l desenam singuri. Culori vii si pensule fine sa avem.

The post Iubirea e peste tot… si uneori moare first appeared on Andreea Ban.

Uite un mic adevar: Vei muri.

Simplu, fara semnul exclamarii, fara inflorituri. Un adevar, nu incomod, ci unul simplu. E la fel de simplu ca negrul pe alb si ca norul pe cer. Acum suntem, maine nu mai suntem. Si cine spune acest lucru? Insasi Moartea. Ea spune povestea. Ea ne dezvaluie o lume pe care o stim, de care am auzit, dar o spune astfel incat devenim noi insine partasi la suferinta, la durere, la ceea ce a insemnat razboiul.

Hotul de carti este povestea care te prinde inca de la primele pagini. Te introduce in lumea vazuta de Moarte, in lumea vazuta prin ochi de copil. Atunci cand o bomboana impartita la doi „inseamna viata buna” parca altfel privesti lucrurile. Si poate ca ridici ochii si multumesti cerului ca traiesti azi si nu ieri, nu atunci.

Am citit aceasta carte cu rasuflarea taiata, am citit-o si mi-am imbratisat biblioteca cu drag. Prin ochii hotului de carti, am vazut ce inseamna puterea cuvantului, iubirea pentru carte. Si pasiunea ei, a Liesei Meminger, a aparut dintr-o intamplare tragica. Aflata langa mormantul fratetui ei gaseste in zapada o carte, prima carte pe care a tinut-o in mana, Manualul Groparului. Aceasta este clipa care ii schimba viata. Nu stia sa citeasca, dar din acel moment s-a aprins iubirea pentru carti. Manualul Groparului a fost prima carte furata si pe care, mai tarziu, a citit-o impreuna cu tatal ei vitreg. Mai apoi invata sa citeasca cu ajutorul acestuia trecand peste frustrarea lipsei de educatie si va fura carti. Va fura cuvinte. Atunci cand cineva se arunca in foc pentru o carte, atunci cand in loc de mancare fura o carte, atunci cand citeste din cartile furate pentru a linisti un suflet sau a darui speranta, atunci cu siguranta e vorba de pasiune. Este vorba de puterea cuvintelor de a crea lumi si de comoara descoperita de cel care le imbratiseaza.

Autorul reuseste sa faca din moarte un personaj pe care nu il poti invinui de nimic. Ba chiar, in unele momente pare a fi salvator. Si poate ca asta e motivul pentru care atunci cand oameni pe care ai ajuns sa-i iubesti pe parcursul lecturii, dispar brusc, esti oarecum impacat. Te bantuie intrebarea „dar de ce asa?”, insa stii ca acum ei sunt pe maini bune. Si poate ca nu vreti sa stiti ca peronajele vor muri, unele, multe… poate imi veti spune ca nu e frumos sa dezvalui bucati din carte, intamplari, finalul… dar, daca veti citi cartea, veti descoperi ca insusi autorul prin cuvintele Mortii va dezvaluie finalul povestii. Nu ascunde nimic, dar il asterne pe hartie intr-un fel aparte. Atunci cand Moartea vorbeste noi ascultam, atunci cand Moartea spune ca „Nu sunt violenta. Nu sunt razbunatoare. Sunt doar un rezultat”, atunci nu poti decat sa o crezi si sa citesti mai departe.

„Este anul 1939. Germania nazista. Tara isi tine rasuflarea. Moartea nu a avut niciodata mai mult de lucru, si va deveni chiar mai ocupata.” Va imaginati razboiul, multa suferinta, oameni care mor. Sute, mii, sute de mii. Se sting in haul timpului. Si Moartea ii poarta pe bratele-i neobosite. Dar nu acesta este subiectul care va va marca citind Hotul de carti. Am mai auzit despre al doilea razboi mondial, am invatat despre el, am citit despre Hitler si atrocitatile pe care le-a comis. Aceasta este doar structura pe care se construieste povestea noastra. Suntem plasati pe o strada, Himmler = Rai, si in acest Rai se petrece tot… un Rai care vine intr-un puternic contrast cu senzatia pe care ti-o da atmosfera, situatia, razboiul, moartea. Descoperind povestea hotului de carti veti ajunge sa iubiti mai mult cartile, puterea lor salvatoarea. Veti privi cu alti ochi cartile pe care le aveti si le veti aprecia, le veti iubi mai mult.

Hotul de carti este cartea despre iubire, despre prietenie, despre viata si dorinta de a trai. Ne arata ce inseamna sa fii om, sa fii puternic, sa mergi inainte orice s-ar intampla.

Si mi-a placut ultima observatie a naratoarei: „Sunt bantuita de oameni.” O concluzie la fel de simpla ca si prima afirmatie.

Hotul de carti, de Markus Zusak
Editura Rao

The post Hotul de carti, de Markus Zusak first appeared on Andreea Ban.

Intr-o zi se duce moartea la usa unui tip si bate la usa.
Tipul deschide usa si vede o moarte mica de vreo 20 de centimetri, coasa, oase, imbracata in negru…
Tipul: Vai doamne, vaaiiiii!!!
Moartea: Stai ma lejer ca am venit dupa hamster.

Asa si cu RObotii, dar e picata din Star Wars moartea asta: RObotzi.S01.Ep16.Grim 😀

The post Roakere, scopu’ si durata vizitei! first appeared on Andreea Ban.