Tema: Scrieţi o povestire (la liber), în care să adoptaţi una din cele trei aitudini narative din povestirile de la curs: aventuri, conflictuală, combinată.

—————–
Bucureşti, 2050. Au trecut 36 de ani, dar Valeria nu a reuşit să-l uite. Merge în fiecare zi la Poştă şi întreabă dacă nu cumva astăzi a ajuns scrisoarea. Răspunsul e mereu acelaşi. Poştăresele o privesc cu milă cum strânge borurile pălăriei între degete. Atunci când nu-ul vine spre ea, îşi ţine pentru o clipă respiraţia, după care faţa i se luminează puţin şi spune plină de speranţă, poate mâine. Merge apoi în port. Stă acolo ore în şir pe a treia bancă de pe chei. De acolo se văd bine toate vasele care se apropie.

S-a întâmplat într-o zi de iunie, pe când teii îmbrăcau oraşul în parfumul lor. El i-a spus că va veni şi ziua aceea, să mai aibă puţină răbdare. Ea a tăcut. Îi era teamă că secretul pe care-l purta cu ea de câteva zile, avea să-l sperie. Trebuia să mai aibă puţină răbdare. Ajunseseră în Cişmigiu când s-a dat alarma. El trebuia să plece, îl chema datoria. Ea a rămas. A sunat-o mai târziu să-i spună că pleacă din ţară, dar îi va scrie.

Încă aşteaptă acea scrisoare de la el. Aşteaptă cuvintele lui scrise cu litere ondulate pe hârtia îngălbenită de timp. L-a visat scriindu-i, l-a visat întorcându-se la ea. Toată lumea ştie că bărbatul ei va veni pe mare, adus fiind de unul dintre vasele acelea cu pânze mari şi albe. El îi scrie mereu, dar scrisorile probabil se pierd pe drum, atât de departe este, le spune ea celor care întreabă dacă a primit vreo veste. Când apune soarele se ridică de pe bancă şi pleacă spre casă. Îşi scoate pălăria boţită şi o flutură pe lângă rochie. Cei mici trebuie să meargă la culcare, îi spune în treacăt bătrânei de la chioşcul de ziare. Aceasta ridică din umeri şi se uită plictisită după umbra aceea de femeie. O vede zi de zi acolo, pe chei. Uneori îi răspunde la salut, alteori o ignoră. De cele mai multe ori îi este teamă ca nu cumva femeia să nu arunce asupra ei vreo nenorocire.

În drumul ei spre casă, Valeria trece de fiecare dată prin parc. Astăzi însă, se opreşte la intersecţie, priveşte spre parc pentru câteva secunde şi merge mai departe. Este o zi specială. Micuţii au împlinit 36 de ani. Abia aşteaptă să ajungă acasă să îi legene, să le spună povestea lor preferată. Scrisoarea, mi-ai scris, ştiu asta. Mă aşteaptă acasă plicul. Poştaşul a trecut între timp. Case. Ce de case. Parcă sunt ciuperci. Acum 36 de ani au căzut blocurile şi au crescut case. Multe case. Toate casele. Şi au iederă. Casele sunt verzi. O rochie verde o să-mi iau, o să fiu o casă. Ba nu, trebuie să fiu o uşă. Vei veni şi vei bate la poartă. Voi deschide şi atunci îi vei vedea. Vom fi o familie. O familie. O familie mare… Valeria mergea legănat şi cânta. Lovea din timp în timp câte o poartă cu pălăria. Ultimele raze ale soarelui îi colorau pielea cenuşie.

Ajunsă acasă, intră în curte şi călcând cu grija peste dalele lipsă, împinse uşa. Un scârţâit prelung veni dinspre balamalele ruginite. Dragilor, strigă ea, am venit, nu plângeţi. Uşa scârţâi din nou când o închise. A venit mama, haideţi să vă spun povestea. Da! Povestea voastră.

Se aşeză pe balansoar şi privi cu drag cele trei borcane de pe masă. În fiecare plutea câte un nou-născut cu pielea încreţită.

Eram în parc, începu ea…

—————–
Curs: Florin Iaru
Observații: Scrierea e bună, însă trebuia să insist mai mult pe descirerea orașului.

The post O pălărie şi trei borcane first appeared on Andreea Ban.

As vrea ca cineva sa fie langa mine acum. As vrea sa imi tina mana strans si sa-i simt privirea pe obraz. As vrea ca noaptea asta sa fie cu stele si luna sa straluceasca plina de pe bolta ei de sus. As vrea ca muzica orasului sa ma invite la dans si somnul sa ramana doar o amintire.

Visa si ea. Isi picta unghiile in rosu aprins si visa la serile de vara in care se plimba singura pe strazile pustii. Dar visa ca nu este singura. Visa ca cineva ii sta alaturi. Nu putea vedea chipul. Era doar o umbra a cuiva. Pensula stralucea pe unghia inelarului. Se misca incet, acoperind unghia sidefie intr-un strat de rosu. Rosu ca trandafirii, se gandi ea. Mereu trandafiri, mereu rosii. Si gandurile ii zburau de la o imagine la alta, de la o amintire la alta. Niciuna nu o facea sa zambeasca. Erau doar franturi, cioburi ale unui trecut fara sens. Dar au fost momente frumoase, ofta ea. Au fost, da, dar niciunul nu a ramas. Niciun moment nu s-a lungit pana in prezent. Au fost fericiri scurte, asa ca flashurile aparatului foto.

Te voi iubi mereu, i-a spus candva o umbra. Si ea a tremurat usor de emotie, de tristete. Nu avea sa stea. Nu avea sa o tina de mana, sa ii fie alaturi in anii ce urmau. Era doar un el. Un el care a facut-o sa inteleaga ca niciun el nu merita… Si ea l-a iubit. L-a iubit desi nu fusese niciodata iubita de el. El nu stia ce e iubirea. Isi priveste unghiile sclipitoare si rade in sinea ei. Nu stii nici acum ce e iubirea, copil prost! Stii doar ca ai pierdut ceva ce nu vei mai avea niciodata. Stiu ca stii! Umbra s-a stins. A plecat privirea trista si s-a dus departe. Fata priveste aminirea umbrei pana se stinge si ea.

Nu te iubesc. Cuvintele au venit ca niste cutite. Le-a simtit litera cu litera pana in stomac si apoi urcand in vartejuri catre inima. Erau pompate catre toate articulatiile. Inima le-a primit si le-a trimis mai departe catre creier. S-au revarsat apoi pe obraji. Lacrimile curgeau in rauri si se inodau in barbie. Umbra celui care a rostit cuvintele s-a stins in noapte. Plangea, nu dupa el, ci dupa ce si-ar fi dorit sa fie, plangea dupa o imagine desenata de ea intr-un caiet. Din nou baiatul isi pierdea chipul. Ea a mai murit o data.

Dar, fata cu unghii rosii, adu-ti aminte de momentele in care te-ai ridicat si ai plecat. Adu-ti aminte ca si tu ai luat inimi cu tine si te-ai retras in umbra. M-am retras, da, dar m-am retras atunci cand stiam ca celalalt va merge inainte cu inima intreaga. Nu am luat inimi cu mine. L-am lasat sa caute altceva, sa imbratiseze alte sperante. Si la ce ti-a folosit? Ai fost mai fericita? Cel putin nu am amagit pe nimeni…

De unde avem oare atata putere? Ne avantam in relatii cu capul inainte. Inchidem ochii si ne lasam barcile duse de vant. Stiu ele, valurile, unde sa ne duca. Si ajungem pe o insula sau pe alta pentru a pleca mai departe. Obosim iar si iar. Dar nu renuntam. Mai devreme sau mai tarziu o luam de la capat. Cautam cu privirea tarmul ala minunat, asteptam sa ne apara in fata plaja cu nisip auriu, nisip fin, nisip fierbinte. De unde avem atata rabdare sa o luam de la capat, sa pornim pe marea de vise si sperante, de multe ori, desarte?

Ti s-au inecat corabiile? Sa stii ca noaptea nu le va aduce la suprafata, nici vinul ala alb si nici unghiile tale colorate. Te vei ridica din nou. Asa faci mereu. Te vei ridica si vei ancora la un alt tarm, pana cand, intr-o zi, vei gasi un loc unde sa stai, locul care te va iubi cu toate gandurile tale, cu toate nebuniile si visele tale. Te va iubi asa cum esti.

Cuvinte! Daca ar fi atat de simplu sa imi ridic moralul… Daca ar fi atat de simplu sa privim cu speranta in ochi catre departe, poate ca am fi cu totii mai fericiti. Dar nu, suntem facuti sa visam  mult, sa speram pe alocuri, sa fim indecisi, sa cautam raspunsuri, sa evitam intrebari, sa aruncam cuvinte, sa imbratisam repede, sa ne ascundem, sa nu stim sa iubim fara limite. Da, suntem limitati de propriile porniri, de gandurile noastre gri si mici.

Atunci fata draga, zambeste. Deseneaza cele mai frumoase cuvinte si trimitele in lume. Lasa simplitatea la o parte si imbratiseaza complicatul. Cu cat este mai complicat acum, cu atat bucuria va fi mai mare. Zic si eu, gandul tau. Transforma-ma in cuvant si trimite-ma mai departe. As vrea sa zambeasca si altii. As vrea…

Cineva este langa mine acum. Este aici, doar ca nu stie. Pacat. Ar fi fericit. Poate va afla. Ar trebui, altfel pierde timp si timpul e fericire!

PS. O melodie de ascultat pe repeat. O ascult iar si iar. Cand imi pica gandul ala cenusiu, ii dau sa asculte putin P.O.H.U.I si gata! Zambeste!

Carla’s Dreams feat. INNA – P.O.H.U.I

The post Nu stii nici acum ce e iubirea, copil prost! first appeared on Andreea Ban.

Am plecat ieri in graba, pentru ca asa sunt in ultima perioada – pe fuga si contratimp, pentru a ajunge in centru. Ma astepta iubitul si ma asteptau prietenii. Nu imi place sa intarzii, nu mi-a placut niciodata pentru ca, la randul meu, nu imi place sa astept. Dar cand astept observ si uneori e minunat. Asteptarile au si ele farmecul lor. Nu am iesit bine din scara, ca un omulet matol bine, striga dupa mine sa ii dau un ban. M-a scos pentru o clipa din gandurile mele pentru a ma lasa cu un semn de exclamare pe fata, cerea bani pentru inca o sticla de bere. Serios?! Pentru asta se cerseste acum? Mi-am luat semnul exclamarii si am grabit pasul. La metrou am vazut o fata care plangea. Vorbea la telefon si plangea. M-a intristat imaginea pentru ca ea parca eram eu acum niste ani. Cineva o consola pentru o despartire probabil, cunosc prea bine tonul si lacrimile acelea. I-am spus in soapta ca va trece. Mereu trece. Si va veni altul si altul pana in ziua in care va plange de fericire…

Am coborat scarile de la metrou. Trebuia sa ajung in 10 minute in Centrul Vechi. Minunatul nostru Centru Vechi, locul celor o mie si una de betii si indragosteli. 15 minute mai tarziu eram acolo, in mijlocul orasului, al noului vechi. M-am oprit din drum o clipa si am imbratisat cu privirea cladirile, cheiul, verdele intunecat al parcului, luna care isi palpaia lumina dintre stele palide. Orasul traia, respira, striga a fericire prin ochii frumosilor nebuni – ca-n cartea lui Fanus Neagu, da! Grupuri de galagiosi, de petrecareti, isi croiau drum prin multime, erau multimea prin care ma strecuram eu incet… Si i-am privit pe fiecare incercand parca sa le iau din energie, sa o fac parte din mine. Am zambit. M-am simtit libera si o fericire imensa m-a invaluit ca o aura. Un minut a durat, un minut intreg in care am multumit cerului ca mi-a dat atata bucurie, un minut in care am zambit cat pentru tot anul care inca se mai petrece. Si la capat de drum, la capat de minut era el. Mi-a spus ca a fost mai mult de un minut, ca a urmarit limba ceasului cum s-a invartit o data si inca o data… Daca s-ar fi intors cumva… Nu as vrea sa se intoarca, nici macar o secunda. Fiecare moment trait are farmecul lui. A-l da inapoi, ar insemna sa dau inapoi o parte din mine.

Si seara s-a sfarsit printre prieteni, printre cuvinte si fum de narghilea. S-a sfarsit intr-o tinere de mana si dorinte aruncate din nou catre cer. Si stelele s-au aprins mai tare. Noi le aprindem cu dorintele noastre. In fiecare noapte, de cand e lumea. Orasul s-a stins si el pentru a se aprinde iar si iar cu toate minunile lui.

The post Dorintele aprind stele si orasul straluceste first appeared on Andreea Ban.

Am lasat in urma rasetele si vinul, muzica si ea a ramas acolo cantata ragusit. Am pornit pe stradute goale, fara aer, fara viata. Orasul luminilor s-a stins. Am ramas doar eu aici, imi caut lumina. Am gasit stelele. Le ating cu privirea si imi zambesc cu licariri. Parca sunt sperante. Mici si multe, mii. Am imbratisat orasul fara sa respir, l-am simtit al meu, frumos, perfect. I-am respirat aerul cu nesat. Doar noaptea pare a fi curat si tare. Doar pare. Si am deschis ochii. Suntem noi. Mereu noi. Eu si tu. Doar noi si noaptea. Ti-am intins mana si mi-ai prins-o-n joaca. Ne-am impletit degetele si suntem unul. Ma plimb cu tine spre nicaieri. Pasesc usor… O pisica se opreste si isi lipeste ochii luciosi de privirea mea. E parte din noapte. Ma lasa sa trec si dispare sub masini ca o umbra.

Ca o naluca noaptea ma urmareste in casa. Imi aprinde lumina si imi zapaceste gandurile. Imi toarna un pahar de vin rosu pentru ca apoi sa se puna pe ras. „Uite, vin sangeriu ca unghiile tale!” Se tine de burta si rade. Imi iau jurnalul si ii povestesc despre noi. El tace si asculta. Eu scriu si plang si rad. Am tot ce as fi vrut si imi doresc sa se intample cumva. Imi doresc. Imi doresc. Imi doresc. E bine, imi spun. Dorinta imi arata ca sunt. Exist. Mi-am dorit sa zambesc, sa scriu, sa daruiesc cuvantul si cuvantul l-am daruit. Inchid jurnalul. Acum stie. Astept. Sper. Cred. Vinul se duce si el gura dupa gura. Ii pastrez gustul pe buze. E aminirea unui sarut. E sarutul unei nopti.

Cum ar fi sa inchid ochii si sa fiu doar eu, fara tine, fara viata, doar eu fara ieri si fara maine? Eu aici, o noapte si atat. Ce as scrie? Ce cuvant as lasa in urma mea? Degetele se opresc, nu stiu ce sa scrie. Mintea comanda. O dorinta. Inca una. O zi cu soare as mai vrea sa imi pot dori sa fim noi. O zi cu soare care sa se sfarseasca intr-un nor de fum de tigara… sa il alung cu mana si sa te vad pe tine zambind. E mult? E putin? E doar noapte. Inchid ochii si imi fumez visele. Se ridica in nori alburii catre tavan, catre cer. E rece, dar a venit primavara. E gri, dar verdele se asterne. Ca in vis.

The post Fum de vis fumat in noapte… first appeared on Andreea Ban.

Un caine doarme. Are blana gri si pe alocuri alb, ca de baranete. Coada se pierde in iarba uscata. Nu imi pot lua ochii de la el. Labele ii sunt chircite parca de frig sau de nepasare. E asezat in peisaj cu maiestria unui pictor ce si-a dorit panza a prinde viata. L-a desenat in iarba ca element viu, dar atat de mort… Nu misca. Sunt in dreptul lui. Coltii ii are incremeniti de durere, de golul in care a plecat si nu se va mai intoarce. Imaginea se schimba. Peisajul e acum in doliu. Cainele care parea a dormi e acum mort. Imi iau privirea de la el. Tristetea acelei expresii ma deprima. Niciun spasm de somn, de vis, de durere. Nimic. E un desen cenusiu intr-un colt de oras ce prinde radacini in noapte. Dicolo de el e unul dintre marile si stralucitele Mall-uri.

Las in urma cainele incremenit in timp si merg mai departe spre Mall. Umbra lui e dupa mine. Ochii ii stralucesc fericiti, acum va afla ce e dincolo de usa de sticla, dincolo de viata. Nicio miscare, nicio fiinta, nici vantul nu mai bate. As face o poza pentru a imortaliza momentul, insa e atat de mort peisajul, nu merita… Nu vreau decat sa ajung acolo, la lumina, la cald si galagie. Vreau sa-mi resurscitez simturile cu agitatia vietii.

Trec de usa rotativa si umbra cainelui se ridica intr-o spirala catre stele. Imaginea lui incearca sa patrunda printre oameni, printre culori. Nu poate. Nu pot sa asociez cele doua imagini. Ar fi ca si cum as incerca sa aduc noaptea si ziua impreuna… nu as obtine decat linia orizontului tremuranda, pentru doar o clipa.

Acum orasul e viu, soarele il incalzaste si poate ca umbra cainelui s-a intors la el… si poate ca si-a fluturat coada din iarba si a fugit de nebun prin boscheti. Poate ca totul a fost un vis. Cum am putea oare sa transformam tot ceea ce nu ne place in vise urate, sa le inchidem intr-o cutie pe toate, cum am putea sa negam nimicniciile vietii si sa le aruncam cat colo. Ar fi asa simplu. Simplu ca o zi cu soare…

The post Un caine gri, o noapte neagra first appeared on Andreea Ban.

Poate ca unii chiar au fost afectati in sens negativ (sau pozitiv – depinde cum privesc) , functionarea defectuoasa a telecomunicatiilor, conectarea la internet aproape imposibila… insa nu vad nimic tragic in asta. In zona Unirea totul e ok! (pana acum)

Ne pregateam zielele trecute sa punem ziare in geam, cautam trasee alternative catre serviciu… si pentru ce? Sa descoperim azi un Bucuresti cum nu se poate mai calm, fara agitatia aia de zi cu zi. Acum ne lasam ochii incantati de coloritul florilor ce au aparut peste weekend intr-o explozie de culoare. Nu-mi aduc aminte sa mai fi vazut atata culoare in centru, sau sa fi fost atat de curat.

Deci se poate! De ce trebuie sa apara cate o ocazie din asta pentru a „aranja” orasul? De ce nu se pastreaza? De ce, de ce, de ce?… In conditiile astea sa fie Summit in fiecare zi!

A iesit si soarele…

Update: Tocmai am aflat ca nu sunt flori – ci talas (rumegus) ;)) arata prea frumos 😀

The post Silent city… first appeared on Andreea Ban.