Gelozia, se intelege, este un sentiment de o mare josnicie, care combina nesiguranta afectiva cu gustul apropierii; ea se termina adeseori prin canibalism, preferand sa-si devoreze simbolic partenerul decat sa-l vada ca-i scapa. Chiar daca ar putea sa-l bage la inchisoara, gelozia tot ar fi nelinistita, gandindu-se la visele aceluia, la somnul lui. Gelozia devine pentru unii un mod de viata ce combina banuiala cu investigatia, singurele ce sunt in stare sa relanseze motorul amoros. Gelosul impulsiv creeaza delictul inainte ca el sa aiba loc, si adeseori adevaratul delict ii usureaza durerea in loc s-o mareasca: aproape ca si-ar dori aceasta inselatorie pe care pretinde ca o uraste de moarte. Ne bucuram ca orice gelos provoaca pana la urma acel lucru de care el se teme. (Pascal Bruckner, Paradoxul iubirii)

Departe de mine gelozia. Nu imi aduc aminte sa mi se fi intamplat, sa fii simtit astfel de gelozie. Pare a fi o boala, una hranita de propriile noastre ganduri. Nu o vreau. De fapt, e cineva care o vrea? Care o doreste cuibarita acolo in suflet ca o hoata? Sa ridice mana sus sau sa se vindece de ea!

The post Canibalism, final de gelozie first appeared on Andreea Ban.

Nu o voi ridica in slavi, si nu, aceasta nu este o recenzie. Doar ca m-a pus pe ganduri. Atatea definitii ale iubirii, atatea carti, atatea idei asezate frumos in povesti si poezii, in filme… si totusi nu stim nimic despre iubire. Avem o idee asupra ceea ce reprezinta, o idee nascuta din cuvintele altora, o idee pe care altii ne-au sadit-o in minte si noi o crestem incet si facem din ea ceva ce credem ca ne apartine. Ne-a fost sadita in minte si incercam sa o crestem in inima…

Am citit o carte despre iubire, o carte intreaga care trateaza iubirea si paradoxurile ei si sunt mai confuza ca oricand. Nu m-am gandit ca voi gasi raspunsuri la intrebari nerostite, nu am sperat sa inteleg ce vor barbatii sau femeile (nici pe ele nu le inteleg!). Am gasit totusi atatea pareri incat, la un moment dat, poti fi bulversat prin tocmai aceasta varietate de idei. Cum era iubirea acum un secol, cum era acum 50 de ani, acum 30 de ani, cum este iubirea acum? Diferita de la persoana la persoana si totusi la fel. Cum va fi in viitor? La fel. Prin oricate situatii am trece, oricate povesti am auzi sau am citi, ne vom indrepta spre aceleasi povesti de iubire. Si chiar daca ceea ce traim au trait si altii, le-am studiat si comentat deciziile si finalurile, vom face probabil aceleasi greseli pentru ca, vorba aia, „mie n-o sa mi se intample la fel”. Nu ne pasa de final atata timp cat traim din plin prezentul, consumam iubirea in toata splendoarea ei si uneori o omoram inainte sa se fi maturizat.

‎”Iubirea nu-i bolnava, ea este ceea ce trebuie sa fie in fiecare clipa, cu abisurile si cu splendorile sale. Ea ramane acea parte a existentei pe care nu o stapanim…” spune autorul si sunt perfect de acord cu el. Avem uneori senzatia ca am prins iubirea de-un picior, ne agatam de ea cu sufletul, cu mintea, cu toata fiinta noastra. Suntem pe culmile fericirii si extazului pentru ca intr-o fractiune de secunda sa dispara. Asa cum vine, la fel poate sa dispara sau, desigur, sa ramana. Avem obiceiul de a supraevalua iubirea. O ridicam pe culmi nebanuite pentru ca ne place sa visam si asteptarile ne sunt de cele mai multe ori destramate. Dupa cate cazaturi ne vom ridica si vom intelege ca iubirea este ceea ce avem noi si nu ceea ce au avut altii?

Iubirea… unde cauti tu iubirea, spunea un cantec. O caut in mine, o caut in frumos si in zilele cu soare. O caut in ninsoarea de afara si in fiecare privire pe care o surprind in drumul meu catre departe. Si merg inainte pentru ca intr-o zi cu siguranta imi va iesi in cale. Si va ramane la o cafea, ne vom zambi si vom strabate carari intortocheate impreuna, ne vom tine de mana si vom uita sa respiram. Iubirea care ne e destinata va reusi sa stearga asa-zisele pretentii, ne va conduce spre alte vise la care nu ne-am gandit vreodata ca vom visa. Tocmai neasteptatul din ea ii da sens, face ca mainile sa se simta altfel, atingerile sa fie ca briza marii la un apus de vara. Si nu va fi perfecta. Iubirea aceea frumoasa, ideala, va purta in ea toate imperfectiunile noastre. Doar acestea o vor face a noastra si cum nu au fost altele inainte. Acelea au fost poate umbre, degustari ale iubirii de pe urma.

„Iubim atat cat pot iubi oamenii, adica imperfect.”

Cartea de care spuneam este Paradoxul iubirii, de Pascal Bruckner. Abia acum, dupa aceasta carte, am inteles scrierile lui Bruckner. Unele m-au socat, altele m-au oripilat tocmai prin transanta cuvintelor, imaginilor desenate de acesta. Acum si-au capatat sensul… Bruckner si-a gasit inspiratia in iubirile timpului, cele mai puternice, cele mai bolnave…

Foto

The post „Iubim atat cat pot iubi oamenii, adica imperfect” first appeared on Andreea Ban.

Luni de fiere, de Pascal Bruncker este radigrafia cuplului modern aflat in criza, o criza ce se acutizeaza cu fiecare imbratisare, fiecare sarut, fiecare clipa, fiecare luna. Cum ajunge sa degenereze relatia perfecta intr-un cosmar? Bruckner ne arata aceasta evolutie pas cu pas si cu lux de amanunte.

Pe scurt, Luni de fiere este povestea a doua cupluri Franz-Rebecca si Didier-Beatrice care se intalnesc din pura intamplare in timpul calatoriei lor spre indepartatul si exoticul Orient. Toate bune si frumoase! Rebecca este o vampa de toate frumusetea care atrage toate privirile si il prinde pe Didier in mrejele ei, spre incantarea lui Franz – sotul paralitic, dornic de socializare. Dar vom vedea mai tarziu ca dorinta lui de a socializa vine dintr-o reala nebunie, ura fata de propria persoana sau poate invidie asupra fericirii altora.

Inca de la inceput am avut tendinta de a-i striga lui Didier: “Pleaca! Nu-i pica in plasa, orice ar intentiona sa-ti spuna cu siguranta nu este spre binele tau, al relatiei pe care o ai!” Dar personajul a ramas surd la gandurile care-mi plecau in tipete spre el si si-a vazut de drumul desenat cu grija de catre autor.

Franz il atrage in povestea iubirii lui, o poveste care la inceput a fost cat se poate de frumoasa si plina de emotii. E povestea clasica a cuplului din zilele noastre, cu fazele lui de iubire crescanda si pasiune intensa. Dorinta handicapatului de a-si deschide sufletul in fata unui strain pare a fi un fel de spovedanie intru iertarea pacatelor trecute, dar si – vom vedea in final – a celor finale. Astfel, Didier, barbatul provenit din cuplul linistit, cuminte – el si Beatrice sunt profesori, se intalneste cu Franz, cel pe care iubirea l-a transformat dintr-un barbat normal intr-unul pe care nimic nu il mai statisface, pentru care crezul fiecarei zi consta in a cere si a darui mai mult. Era o crestere perpetuua a pasiunii: “un pic mai mult decat ieri, un pic mai putin decat maine”. Insa pana cand? Daruirea nu are si ea o limita?

Se pare ca pentru Franz si Rebecca limita a fost cerul sau poate polul opus al iubirii. “Ura, se spune adesea, este celalalt versant al iubirii. Si daca ar fi valabil contrariul? Daca afectiunea n-ar fi decat o paranteza intre doua batalii, un ragaz, timpul cat sa-ti tragi sufletul? Si pe urma, monotonia in aparenta lugubra a raului abunda in excitari mai intense decat cele ale voluptatii.(…) doar peripetiile reinnoite loviturile de teatru, certurile, impacarile puteau sa-mi retina inima nelinistita.”

Frumusetea si firescul povestirii aluneca pe o panta derizorie cu fiecare pagina. De la a povesti unui strain istoria minunata a unui cuplu, pana la a detalia picanteriile in interiorul cuplului e cale lunga. Cu toate astea, Franz se avanta in povestirea cu lux de amanunte a unei pasiuni blonave – evolutia (sau involutia sa) de la indragostit la scatofag (dati un google daca nu cunosteti termenul, e prea gretos pentru a-l mai defini!), inducand in interlocutorul sau, dar si in cititor, acea senzatie de oripilare, de scarba. Acesta sa fie oare oare apogeul iubirii? Limita superioara a cuplului? Am mai citit carti cu doze mari de perversitate – Iubirea fara de aproapele, scrisa de acelasi Bruckner, este cel mai bun exemplu – insa niciodata nu m-am vazut nevoita sa inchid cartea brusc din cauza senzatiei de greata provocata.

Eram in metrou. Stateam pe scaun. Inainte de a termina descrierea aceea “mirobolanta” am inchis brusc cartea si am ramas cu ochii pironiti in gol. Nu-mi gaseam nicio imagine de care sa ma agat spre a alunga senzatia groznica ce ma cuprinsese si ma gandeam oripilata la aglomeratia din jurul meu in cazul in care stomacul meu s-ar fi razbunat…

Am reluat lectura mai tarziu, reusind sa plasez imaginea in sirul etapelor acelei iubiri dusa la extrem. Din acest moment, satul de prea multa dragoste, Franz cauta noi senzatii. Sentimentele lui se transforma. Incercat de o senzatie de satietate fata de metresa lui – deoarece o cunoaste atat la exterior, cat si la interior cu toate mirosurile si gusturile ei – Franz ar fi in punctul logic de finalizare a relatiei de cuplu. Insa, contrar asteptarilor, el se dedica in continuare dezintegrarii persoanei pe care odinioara o idolatriza. Avand in minte amintirea clipelor frumoase, suntem acum martorii unei violente fara scrupule izvorata dintr-o ura nemarginita. Franz isi arunca toata ura asupra Rebeccai, iar Rebecca la randul ei ii raspunde cu aceeasi moneda.

M-am intrebat de multe ori de ce au ramas cei doi unul langa celalalt, de ce nu si-au vazut fiecare de drum? Bruckner i-a cusut din cuvinte si i-a tinut alaturi fara mila, desi parca amandoi tindeau catre alte vieti, alte finaluri.

Si m-am intrebat de ce a ramas Rebecca langa Franz chiar si dupa ce l-a paralizat si apoi de ce Franz a acceptat-o langa el, desi aceasta  nu-i provoca decat suferinta – atat psihica, cat si fizica…

Cand mi-am primit raspunsurile la intrebari deja se terminase cartea si nu mai aveam replica! Ce s-a ales in final de cei doi protagonisti ai celei mai violente relatii de cuplu despre care am citit pana acum? Ce s-a ales cu linistitul cuplu de profesori, Didier si Beatrice? Sa zicem ca fiecare a primit ceea ce a meritat, ca si consecinta a propriilor fapte.

Dominata in mare parte de monologuri intense, povestea este un mare semn de intrebare adus la adresa iubirii eterne: este bine (sanatos) sa ne legam pe viata de cineva prin conventia “pana moartea ne va desparti” cu riscul de a ne distruge reciproc? Si, de asemenea, pune sub semnul intrebarii existenta iubirii eterne. Dar pareri sunt multe, sperante si mai multe!

Luni de fiere ne ofera ragazul de a reflecta putin asupra unor lucruri la care nu ne-am fi gandit. Ne vorbeste despre criza la nivelul cuplului, despre ascensiunea si declinul iubirii. Ce vom intelege mai departe din toate astea depinde numai si numai de propriile perceptii.

Să spui „cuplul modern este în criză” e aproape un pleonasm, pentru că tocmai criza este ceea ce-şi doreşte un cuplu în ziua de azi. Scopul unui cuplu nu mai este să reziste cât mai mult timp, bărbatul şi femeia vor să trăiască, să experimenteze cât mai mult, aşa că adesea ei preferă separarea, oricât de dureroasă ar fi aceasta, unei supravieţuiri monotone. Prin urmare, cuplul modern însuşi declanşează criza, pentru că nu mai doreşte, ca în cazul cuplului de ieri, să dăinuiască cât mai mult, orice s-ar întâmpla, la bine şi la rău. Cuplul de azi are nevoie de o anumită intensitate. Şi această nevoie duce uneori la dorinţa de a se separa atunci când intensitatea nu mai este mulţumitoare. Deci cuplul modern îşi iubeşte propria criză, lucru care îi explică fragilitatea.
Pascal Bruckner, interviu în Elle, ediţia română

Luni de fiere, de Pascal Bruncker
Editura Trei

PS. Sunt tare curioasa cat de bine a fost surprinsa cartea in film – Bitter Moon, in regia lui Roman Polanski. Revin cu impresii!

The post Luni de fiere, de Pascal Bruckner first appeared on Andreea Ban.