Mi s-a atras atenția că nu am mai scris nimic pe blog, desi mă lăudam anul trecut cu o revenire în forță. Nu am căutat scuze, doar m-am bucurat că încă e vizitat. Am sperat ca noua față a blogului să-mi dea și doza de inspirație pentru a scrie. Nu a fost așa. Îmi aduc aminte cum scriam acum niște ani…

La început a fost un blog cu o temă urâtă, dar cu o fată verde care mi se părea că îmi seamănă. Se întâmpla prin toamna lui 2007. Câteva luni mai târziu, un coleg s-a milostivit de mine și m-a desenat o temă frumoasă tare, plecând chiar de la fata verde a temei inițiale. Am scris pe acel blog mulți ani, multe tâmpenii, aproape zilnic. Erau gânduri despre nimic, erau recomandări de filme, de cărți, muzică, bancuri, evenimente, bucurii mici, nemulțumiri mari, cuvinte multe înșirate fără vreun scop anume. Îmi plăcea să scriu, să citesc impresiile celor care-mi citeau bazaconiile – pe atunci nu exista Facebook, vizitatorii păreau că vin din eter și, marea bucurie, reveneau. Chiar îmi aduc aminte de primele mele zile pe Facebook. O prietenă mă convinsese să îmi fac cont, la noi nu era încă în vogă, dar la ea, în Canada, era mare nebunie. Mi-am făcut cont pentru a comunica cu ea, apoi am început să spun în stânga și dreapta de acest nou Hi5, care avea să fie cu mult peste așteptările noastre, ale celor care căutam să socializăm prin intermediul rețelelor de tot felul.

Să revenim la partea cu blogul. Spuneam că am scris tot felul de bazaconii. Uneori intru pe blog și dau peste câte un articol care pare a fi din altă viață, îmi vine să râd de mine, dar, în același timp, realizez de unde am plecat și unde am ajuns. Obișnuiam să scriu fără diacritice din motive de SEO. În anul de grație 2014, cineva mi-a atras atenția că un scriitor (chiar și unul wannabe) folosește cuvintele corect, dacă suntem români, păi să scriem corect românește. Nu există “mă grăbesc”, “nu sunt instalate”, “nu mă pricep”. Dacă nu te pricepi, mi s-a zis, fă altceva. Din acel moment am fost mult mai atentă la felul în care scriu, blogul meu a primit minunatele diacritice, iar cititorii au trecut pe primul plan, înaintea lui SEO sau orice alte bariere apăreau drept scuze. Nu vă spun câte palme (imaginare, da!) mi-am luat pentru greșelile pe care le găseam în articole. Pe unele mi le-au semnalat cititorii (mii de mulțimiri!), pe altele le-am descoperit singură și astea erau cele mai urâte. Mi se părea că nimeni nu-mi citește blogul, dacă ar fi citit, sigur ar fi observat și mi-ar fi spus.

Dacă vă plimbați puțin pe aici, veți descoperi articole care au și zece ani. Sunt dantelării mărunte, poezii și proze care, dacă ar fi fost scrise pe un caiet, probabil ar fi murit într-un sertar al unui birou vechi ascuns într-o mansardă. Pe atunci aveam multe de spus și spuneam – scriam. Acum, deși am la fel de multe de spus, parcă nu mai văd sensul să pun pe hârtie tot ce-mi trece prin minte. Cu fiecare carte pe care o citesc, devin mai pretențioasă cu mine. Apar întrebările, frustrările, dorința de a veni cu idee mai bună, de a o așeza într-o formă deosebită. Sunt zile în care îmi vin în minte titluri de povestiri (am și titluri de carte salvate într-un folder în telefon) care aduc după ele personaje, locuri, văd scene întregi în care personajele se manifestă, trăiesc sau mor. A fost o perioadă în care desenam povești macabre, mă șocau și pe mine, dar îmi plăceau al naibii de mult. Acum e liniște. De câte ori încep să citesc câte o carte îmi spun că apoi voi face o pauză, pauza minune în care voi scrie o povestire. Dar apare altă carte și altă carte. Iar unele sunt atât de bune încât mă întreb aproape resemnată ce sens mai are să scriu și eu. Nu sunt oare suficiente cărți? Nu sunt destui scriitori în lumea asta? De ce să scriu când mai am atâtea cărți de citit?

Tot în anul minunat 2014 am publicat cartea Încă o dorință. Am scris-o în 2008-2009 și timp de cinci ani am tot bibilit-o. Am trimis-o la edituri, am corectat-o, apoi am dat-o pe mâna unui redactor și am corectat-o iar. După ultima corectură, i-am mai oferit o corectură, pentru că na, era nevoie. Păcat că am trimis-o editurilor în forma brută. Aceasta este, probabil, greșeala pe care o fac toți scriitorii la început de drum. Își iubesc atât de mult “copilul”, că refuză să-l mai aranjeze un pic înainte de a-l trimite în lume. Este perfect, da, aur, diamant, bestseller-ul care va rupe gura târgului. Iar editura primește zilnic astfel de “copii perfecți”. La unii nici nu se uită, cum să se uite la manuscrise fără diacritice? Am învățat din greșeli, da. Încă învăț.

Nu știu dacă voi mai scrie vreo carte, nu știu dacă voi reuși să mai scriu vreo povestire care să bucure ochiul precum au reușit să o facă cele scrise acum niște ani, pe când urmam cursul de Creative Writing cu Florin Iaru și Marius Chivu (anul 2014, an bun), nu știu ce idei mă așteaptă în zorii zilei de mâine sau în visele de peste noapte. Știu doar că mai am mult de citit, iar fiecare experiență trăită e notată într-un colț de minte sau de telefon.

Povești pot spune în fiecare zi. Chiar râdeam zilele trecute, la serviciu, de faptul că eu nu pot răspunde la o întrebare cu da sau nu, cu un cuvânt, ci răspund cu o poveste. De la o întrebare simplă, precum “ce liceu ai urmat”, am ajuns la o poveste despre clădirea plină de iederă care m-a atras cu peste douăzeci de ani în urmă și care mi-a fost un fel de acasă timp de patru ani aproape minunați. Cândva puneam aceste povești pe hârtie, acum nu mai e așa simplu. Am alte așteptări de la poveștile pe care le dăruiesc cititorilor, pe care mi le dăruiesc mie.

V-am spus, este un articol despre nimic. Sunt întrebări la care încerc să-mi răspund, de ce nu mai scriu e una dintre ele. Dar faptul că e cineva acolo care ar vrea să găsească un articol nou pe blogul meu, cineva care mă trage de mânecă din când în când și mă întreabă când am de gând să scriu o nouă poveste, mă readuce pe linia de plutire. Îmi aduce aminte că e un lucru care îmi oferă bucurie și că orice aș face, voi putea oricând reveni la el: scrisul.

Dacă ați ajuns până aici, să îmi spuneți dacă v-ați îndepărtat de pasiunile voastre și cum ați reușit să reveniți la ele. Ce v-a făcut să le lăsați deoparte? Au apărut altele?

Foto cover: Pixabay.com

The post Un articol despre nimic first appeared on Andreea Ban.