Creative Writing Sundays

Tema: „o teamă/temere inexplicabilă sau irațională. Maximum 6000 de semne cu spații.” 

—————–
În această seară mi-am primit porția de inspirație pentru următoarea perioadă. Așa sunt întâlnirile Revistei de Povestiri, CWS: pastile de inspirație. La întâlnirea de astăzi scriitorul invitat a fost Florin Iaru. Cu toate că l-am avut tutore pentru două luni în cadrul cursului de Creative Writing, cu toate că am primit multe, foarte multe lecții legate de scris – cum să, dar mai ales cum să nu scriem -, a-l asculta pe Florin e o plăcere și, de ce nu, o necesitate. Este omul acela care, prin entuziasmul lui, reușește să trezească inspirația în (cel care se visează) scriitor.
Mi-am primit porția de critică pentru textul trimis, dar și aprecierea acolo unde a fost cazul. Vă las să citiți mai jos povestea mea. Sunt curioasă cum o veți percepe voi. Lectură păcută!
—————–
Cu mâinile curate

L-am găsit în grădină. Avea o aripă frântă. Am crezut că se va face bine, că îl voi salva. L-am ascuns în bucătăria de iarnă. Era cel mai potrivit loc pentru un porumbel. Bunicii mei țineau o parte din grâu acolo. Era o cămăruță mică, cu pereții văruiți în alb și podea din lemn vopsită cu maro. Înainte de a umple bucătăria cu grâu, bunica întindea ziare pe jos. De fapt, sub toate covoarele erau ziare, dar în alte camere, sub ziare, era pământ. Bunica dădea câte un strat nou în fiecare an, spunea că lipește, dar pe mine nu mă lăsa niciodată să lipesc cu ea. Aveam mâinile fine, de oraș, ce să caut cu ele în pământ? Aștepta să se usuce, apoi așeza ziarele. Mă fascinau hârtiile acelea mari, acoperite de litere ca niște purici și care se îngălbeneau văzând cu ochii. Nu știam să citesc foarte bine, însă aveam impresia că șirurile de cuvinte care umpleau paginile erau fermecate. Obișnuiam să stau acolo ore întregi, atunci când canicula ne obliga să căutăm locuri răcoroase. Mă întindeam pe burtă, în grâu, și săpam în el pănă ajungeam la ziar. Îmi imaginam povești fantastice scrise cu literele ca puricii.

În acea încăpere, cu mâncare și povești, l-am ținut pe Fluturel, așa i-am spus porumbelului. Am petrecut împreună cele mai frumoase clipe ale acelei veri. La început nu voia să vorbească cu mine. Stătea pe o parte, cu aripa întinsă. Părea că îi este frică. Apoi, cu fiecare picătură de apă, cu fiecare bob de grâu, a prins încredere în mine. După câteva zile a-nceput să-și întindă aripa, să își scuture penele gri. Atunci ar fi trebuit să îmi dau seama că-l voi pierde, mă atașasem de el și îl voiam doar pentru mine. Nimeni nu știa că era acolo, așa că, din protejatul meu, a devenit prizonier. Când am realizat că e posibil să-și ia zborul, l-am legat cu o sfoară de picior. Se putea plimba în voie, putea să zboare prin încăpere, dar nu putea scăpa.

Zilele treceau, soarele ardea mai puțin. Tataie mi-a reparat bicicleta și am început să plec de acasă cu orele. Îmi plăcea să merg la vie și, mai mult, îmi plăcea drumul până acolo. Ieșeam pe stradă și pedalam încet până ajungeam la șosea. De acolo, pentru că nu mă mai putea vedea nimeni, prindeam viteză. Nimic nu se compara cu mersul pe bicicletă pe șoseaua netedă și cu vântul ciufulindu-mi părul. Pedalam așa câteva minute bune, să alung toate gândurile, să mă bucur de clipa aceea de fericire, apoi încetineam. Aveam obrajii roșii, așa îi simțeam, și mergeam pe mijlocul șoselei ascultând foșnetul plopilor. Din când în când, întorceam capul pentru a asculta dacă vine vreo mașină. Foarte rar treceau mașini, erau mai mult căruțe și de ele nu mi-era frică. Nu mă depășeau niciodată. Când ajungeam în vale, coteam la stânga și intram printre vii. Mă opream la via noastră, niciodată la vecini cum făceau copiii din sat. Strugurii altora îmi păreau amari. La noi, ei bine, era altă poveste. Via noastră se vedea de departe. Frunzele erau întoarse după cum legaseră bunicii coardele. Era singura vie argintie. Așa se vedeau frunzele, mari ca palmele bunicului și argintii. Via și frunzele plopilor erau arginii precum luna pe cerul nopții, iar strugurii erau dulci și parfumați. Nici nu trebuia să guști că știai ce gust au, așa de parfumați erau.

Între butucii de vie eram în ziua când mi-am adus aminte că nu mai intrasem de două zile în bucătăria de iarnă. Fluturel!, am zis și inima a-nceput să-mi bată cu putere. Am pedalat până acasă ca nebuna. Aveam lacrimi uscate pe obraji atunci când am intrat în curte și apoi în casă. Am găsit pasărea țeapănă, căzută pe-o parte. Avea ciocul deschis larg, de parcă ceruse apă. Nu mai era Fluturel, nici porumbel nu era, ci o simplă pasăre. Acolo m-a găsit bunica câteva ore mai târziu. Nu mai plângeam. Stăteam în grâu și repetam aceleași cuvinte, așa mi-a spus a doua zi. Spuneam că nu mai sunt povești. Cuvintele de pe ziare nu mai erau magice. Am omorât poveștile, asta am făcut. Ani la rând, în fiecare vară, mi-a povestit întâmplarea asta. Credea că mă amuză. Pentru mine, ziua în care am îngropat pasărea a fost ultima zi de vacanță. Urma să încep școala și, odată cu ea, o nouă viață.

***

De ce v-am spus povestea aceasta? Poate veți înțelege, poate nu. Mi-e dor de copilările. Mi-e dor de plimbările mele printre plopi, mi-e dor de via cu frunzele ei argintii. Însă amintirile acestea nepermis de frumoase aduc cu ele amintirea sumbră a păsării pe care am crezut că o voi salva. Nu am reușit, dar, la un moment dat, m-am hotărât să încerc iar. A fost pură întâmplare. L-am găsit într-o cutie, lângă un tomberon. Stătea cu gura căscată și avea ochii înfundați în orbite. Voia apă, așa spuneau buzele lui țuguiate. Am alergat până la primul magazin și am adus un bidon de doi litri. I-am dat să bea. Îl țineam cu mâna dreaptă de ceafă, degetele mi se prinseseră în părul încâlcit și cleios, și cu stânga îi țineam sticla la gură. A băut apa gâlgâind. Dacă aș fi putut ajunge mai devreme, l-aș fi salvat pe Fluturel, l-aș fi salvat, i-am spus ființei din fața mea. M-a privit în ochi și ochii i s-au mărit. Mai vrei apă, i-am spus și i-am turnat restul sticlei. Dar Fluturel era țeapăn, avea ciocul deschis larg, nu mai respira. Lacrimile mi se scurgeau pe față și stropeau fața contorsionată a celui pe care am crezut că-l voi salva. Acasă mi-am spălat mîinile de murdărie și de sângele uscat rămas sub unghii repetându-mi iar și iar că voi reuși, că îi voi slava până la urmă și atunci umbra aceea nu mă va mai urmări, pasărea va fi iar porumbel și va zbura spre soare.

***

Ies în fiecare noapte pe străzile orașului și îi caut în locurile întunecate, uitate de lume. Nu au nume, nu sunt oameni. Sunt ființe pierdute. Au mințile plecate în alte lumi. Îi iau din locurile lor ce miros a descompunere și îi duc în spații deschise. Le dau apă sperând că porumbelul va mișca iar ciocul, că va primi lichidul și îi voi simți iar inima bătând. Pentru o clipă, îi simt tresărind. Privirile li se limpezesc și îmi mulțumesc înainte de a se scufunda. Apele îi înghit ca pentru botez și mă afund și eu odată cu ei. Mânile îmi sunt mereu curate. Nu voi mai lăsa nicio ființă fără apă, mi-am promis. Voi elibera, asta voi face. Îi voi lăsa să zboare, să fie povești. Și apele din jurul orașului sunt pline de povești iar luna își oglindește argintul în ele.

The post Cu mâinile curate first appeared on Andreea Ban.

Am surprins astazi un porumbel printre frunzele unui copac. Statea acolo sus si privea lumea senin. Parea ca timpul sa se fi oprit in loc pentru el. Si timpul s-a oprit in loc pentru mine. Mi-au trecut prin fata ochilor raspunsuri. Soarele a avut in el ceva magic, a stralucit altfel… frunzele pareau si verzi si galbene. Frunze ce nu pareau a avea de gand sa cada. O toamna frumoasa, frumoasa de tot si un porumbel printre ramuri de copac.

Sunt indragostita, mi-am spus. Am imortalizat momentul si am zambit. Cum altfel as fi vazut porumbelul in minunatia de culoare daca nu as fi fost indragostita? E o stare ciudata de bine atunci cand gandul ti-e lipit de imaginea cuiva, cand iti potrivesti respiratia dupa respiratia celuilalt pentru a adormi impreuna pe aceeasi muzica, a tic-tacului celor doua inimi. Diminetile sunt mai frumoase cand cel pe care-l iubesti este ratacit printre vise, iar tu nu faci decat sa il privesti, sa-ti intiparesti in memorie imaginea aceea inocenta. Chipul lui frumos si senin la doar cativa centimetri de tine. L-ai saruta de atata drag, dar te abtii. Vrei sa mai stea putin in somn pentru a-l privi inca o clipa, o viata.

Am vazut mai devreme episodul din SATC in care Carrie afla ca Big isi face o operatie la inima. Izbucneste in plans instant. Si apoi iar, atunci cand le povesteste fetelor sau cand il viziteaza la spital. Viata e prea scurta i-a spus Big mai tarziu. Viata e prea scurta, stim cu totii asta. Dar de ce e nevoie sa apara cate o situatie extrema pentru a realiza acest lucru? Viata e la fel de scurta cu sau fara operatie la inima. Viata e atat de scurta, incat ar trebui sa profitam de ea in fiecare clipa. Dar nu, nu suntem in stare pentru ca intotdeaua va fi si maine o zi. Lasam pe maine dorintele imense de azi. Ne indopam cu iluzii desarte si cu maine dupa maine. Temerile ne transforma pe toti in oamenii ce vor trai maine. Azi… azi ne odihnim. Ne pregatim pentru acel maine care nu va veni niciodata. De ce nu suntem in stare sa iubim azi, sa imbratisam azi, sa dansam azi, sa ne imbratisam temerile si sa le topim in caldura noptii?

Sunt indragostita! Da, sunt. De ce sa las rostirea acestor cuvinte pentru maine, daca le simt astazi? Maine e o noua zi, o noua iubire se va trezi de dimineata. Iubirea de astazi este cea mai frumoasa, minunata, rupta din frunzele acestei toamne superbe. Sunt indragostita pana in vis si inapoi, pana la cerul plin de stele. Si acolo ma voi opri in noaptea aceasta, printre ele, stelele mii. Voi aduna o stea. Steaua care mi-a implinit dorinta… steaua care s-a asezat astazi printre frunzele verzi si galbene pentru a-mi darui un zambet.

Un porumbel printre frunze mi-a daruit astazi un zambet. Toamna asta galbena isi intinde catre mine ramuri de fericire. Le prind din mers si ma las imbratisata de ele. Sunt indragostita, spun din nou. Astazi sunt atat de indragostita incat cuvintele mi-s prea seci pentru a putea sa-mi deseneze fericirea…

The post Iubire de toamna galbena first appeared on Andreea Ban.