Stau cu ochii pe geam și visez că verdele de peste drum, verdele dintre blocurile vecine va fi și în fața blocului meu, visez că sunt parcări, că șantierul este înlocuit de liniștea de altădată. Apoi mă trezesc din visare. Am un drum de făcut.Cum spuneam, centrul e departe, dar am un avantaj. Autobuzele merg spre centru. Vin rar, e adevărat, dar nu e nevoie să schimb liniile. E un drum ce îmi permite să mă bucur de cel puțin patruzeci de minute de citit.

Zilele trecute eram cu nasul în carte. Trebuia să ajung la Romană și mă bucuram de povestea pe care o neglijasem în ultima perioadă. La fiecare stație urcau și coborau călători mai mult sau mai puțin gălăgioși. Unii îmi atrăgeau atenția, alții treceau neobservați. La Răzoare a urcat o doamnă trecută bine de a doua tinerețe cu o fetiță de mână. Autobuzul nu era aglomerat, așa că s-ar fi putut așeza oriunde. Fetița a cerut să stea în față. După câteva minute în care a stat cu nasul lipit de geam a cerut să se mute mai în spate, „acolo, la mijloc, uite cât loc este!”. Doamna cu care era, bănuiesc că bona căci îi spunea Mona, s-a supus dorinței copilului și au mers la mijlocul autobuzului. Puteam să le văd cu coada ochiului, deși aș fi preferat să nu, căci îmi perturbau lectura. Fetița se mișca când într-o parte, când în cealaltă, Mona se mișca după ea, sacoșa pe care o avea în mână fâșâia, eu reciteam paragraful. După vreo zece minunte am închis cartea și mi-am lăsat gândurile să zboare aiurea.

O frână puternică m-a scos din visare. Fetița se lipise de geam și striga la bonă: „s-au lovit, s-au lovit, s-au lovit”. M-am ridicat și m-am apropiat de geam. Cele două mașini erau făcute praf, dar oamenii păreau în regulă. Erau zguduiți bine, dar OK.

–        Să-ți începi săptămâna cu un accident, ăsta da ghinion, zise un domn, dar e numai vina lor. Nu mai învață nimic în școli…

Cuvintele i s-au pierdut printre murmurele din autobuz. Oamenii s-au așezat la locurile lor dându-și cu părerea despre vinovați. Fetița tăcea. Privea în gol și, din când în când își ridica ochii spre bonă vrând să spună ceva, dar cuvintele nu ieșeau.

–        Miru, hai să mergem pe scaun, îi zise femeia.

Eu deschisesem cartea, dar eram atentă la scenă. Copila nu părea a fi cea de mai devreme, era prea tăcută.

–        Dar accidentele sunt frumoase, Mona, spuse copila în șoaptă. Acela nu a fost un accident, au fost doar două mașini care s-au lovit. Nu s-au uitat înainte și au făcut poc.
–        Miru, a fost doar un accident, un poc mic, dar sunt bine, hai cu Mona să stăm pe scaun.
–        Nu, nu, nu a fost accident. Eu am fost un accident. Eu, nu mașinile!

Lăsasem cartea în poală și priveam când la copilă, când la bonă. Păreau a fi din două filme diferite. Ochii fetei erau sticloși, obrajii îi erau roșii iar bărbia îi tremura. Bona se bâlbâia. Mi-am pus căștile și am deschis cartea. Printre cuvintele care-mi curgeau în ureche se împleteau vorbele fetei, “accidente frumoase, lalala, accidente frumoase, la”.

Ies pe balcon ori de câte ori se aude o bubuitură, de câte ori se sparge o nouă porțiune de asfalt. Nu mi-am dorit să locuiesc aici. A fost un accident, cel de care râdeam în copilărie. Eu să stau acolo, ziceam, niciodată! Dar, peste un timp, e posibil să-l privesc ca pe un accident frumos. Trebuie să plec din nou, autobuzul mă va duce către altă poveste.

The post Cu ochii pe geam first appeared on Andreea Ban.

–          Nu ai voie, îmi zice mamaie.

Îngaim un de ce și las bărbia în piept. Știu că bosumflarea mea nu o va convinge, dar încerc.

–          Cum să alergi copilu’ lu’ Dumnezeu așa, cu tălpile tale de oraș? Te murdărești și, mai știi, îți intră vreun cui în talpă de mă ceartă mă-ta!

Aceeași placă de fiecare dată, mă ceartă mama, mă murdăresc, copil de oraș. Porcării. Lesă îmi mai trebuie și sunt…

Las gândurile să zboare la ce-ar fi dacă aș fugi. Ce poate să-mi facă? Să m-alerge? Dar nu vreau s-o supăr. De m-ar lăsa să stau desculță, atât, nimic mai mult.

Într-o zi am întrebat-o de copiii din vecini, ei cum pot alerga așa pe pietre.

–          Ehei, mamă, mi-a zis, ăștia au tălpile tăbăcite.

Ce-o fi însemnând? Oare au bătut toba cu tălpile? Dar cum? Sau poate au fost loviți cu toba peste picioare. Nu, nu vreau picioare tăbăcite, mi-am zis.

Într-o seară, la poartă, ne strânseserăm mai mulți, fete și băieți. Unii erau în picioarele goale. L-am întrebat pe Teo cum poate alerga așa, nu-l ustură tălpile? Speram să-mi explice care-i treaba cu tăbăcitul. S-a uitat lung la mine și a dat din cap a om care le știe pe toate.

–          Uite, îmi zice, eu am pielea tare pe tălpi, nu simt nimic. Ce atâta încălțări?! La cât alergăm toată ziua, fâța-ncoa, fâța-ncolo, se strică naibii. Și, fie vorba între noi, parcă ești mai liber când ai tălpile goale. Te conectezi cu pământul.

Cred că aveam ochii măriți de uimire, căci m-a întrebat de ce vreau să știu și dacă la oraș nu se merge fără încălțări.

–          Nu, am zis eu repede, cum să mergi desculț?
–          Niciodată?
–          Niciodată…
–          Ei, e culmea, mă gândeam că nu mergi desculță pe aici pentru că e praf și mizerie pe jos, zise băiatul. Și totuși nici la oraș… mai adăugă ridicând sprâncenele.

Am tăcut. Nu știam ce să-i spun.

–          Serios acum, de ce nu umblați desculți? Am auzit că ăia spală străzile în fiecare zi.
–          Pentru că e cald și, tu nu știi, dar la oraș sunt cioburi pe jos. Multe cioburi.
–          A! Da, că voi aveți geamuri multe…
–          Exact. Și e și praf și gunoaile miros. Să vezi cum e acum când se încinge totul, nici nu ai idee cât de tare frige asfaltul. Într-o zi am văzut o tanti care s-a înțepenit cu tocurile în trotuar. Am râs de ea și m-a certat tata.
–          Orașul se topește vara, înțeleg. D-aia vii aici… Nu mi-ar plăcea să stau la oraș, știi?
–          Nici mie nu-mi place. E urât și miroase.
–          Păi, să vii aici în fiecare vară, scapi de o parte din urâțenie.
–          Da, așa am zis. Mamaie zice că o să-mi treacă și că peste câțiva ani o să uit să mai vin. Dar nu e așa! O să vin. Și, poate, când o să vadă că vin mereu, mă va lăsa să stau desculță. Aici nu sunt cioburi.
–          Ba sunt, dar în gârlă, zise Teo și îmi făcu cu ochiul.
–          Ai intrat în gârlă? Eu nu vreau să intru, nu știu…

Teo m-a întrerupt cu un hohot de râs. Vocea bunicii s-a auzit din curte. Trebuia să intru-n casă. Aveam să-i spun a doua zi că știu să înot și că râde ca prostul. Nu mă lasă mamaie să merg la gârlă, dar nu mă va opri. Voi alerga. În picioarele goale dacă e nevoie.

Foto: Anastasia Volkova

The post Cioburi și promisiuni first appeared on Andreea Ban.

Doctorul mă întreabă cum mă simt. Aceeași întrebare, același răspuns. Îi zâmbesc, dar zâmbetul nu e al meu. Îi spun, de această dată fără a ezita, că a fost o greșeală. Am crezut în experiment, am sperat că vom fi toți, că voi reuși să fiu puternic prin ei și că ei vor trăi prin mine. Doctorul îmi aduce aminte de performanțele mele. De testele pe care le-am trecut cu punctaj maxim, de misiunile îndeplinite, de realizările mele. Sunt agentul perfect.

Sunt o aberație, îi spun. Mă folosesc de frumusețea lui Patru, de forța lui Trei, am veselia lui Doi, dar gândurile…, dorul pentru ei mă chinuie. Sunt agentul perfect, dar tocmai aceasta perfecțiune mă face să mă simt mic, fără loc pe pământ. Și mai este și visul.

Nopțile mă trezesc transpirat. Visul mă duce mereu în același loc, o încăpere albă și oameni agitați în jur. Aud zgomotele ustensilelor metalice lovidu-se unele de altele. Văd paturile. Cele patru paturi pe care stăm întinși. Ultimele priviri, zâmbetul lui Doi, pumnul strâns al lui Trei, chipul lui Patru. Rămășițele copiilor care și-au pierdut copilăria printre gloanțe. Un ac îmi străpunge pielea gâtului și totul se stinge. Visul dispare și rămâne amintirea primului apus. Soarele alunecă după dealuri iar eu plâng. Îmi privesc mâinile și plâng. Sunt mâinile fratelui meu. Și inima lui Doi îmi bate în piept și…

Au rămas durerile. Fericirea acelui moment s-a stins la scurt timp. Cincizeci și șapte de ani și nicio zi fără junghiuri cumplite. Poate că, îi zic doctorului, dar vocea mi se stinge.

Îmi spune că nu trebuie să mai privesc așa lucurile, să înțeleg că acum sunt unul singur. Dar asta nu ar însemna că i-aș renega pe ei? Nu ar fi ăsta sfârșitul lor? Și dacă e așa, atunci pentru ce am mai acceptat experimentul? Ședința se termină. Imaginea e mereu acceași, eu privind imaginea din oglindă. Un minut. Eu salutându-i pe ei.

Am vrut să-i salvez, am vrut să-i iau cu mine, dar am eșuat. Oamenii mor și nimic nu-i poate aduce înapoi, nici iubirea și nici tehnologia. Rezultatul e o iluzie și această iluzie s-a destrămat. Oglinzile spun adevărul. Adevărul mi-a apărut în față, auriu ca apusul din acea primă zi a morții mele, a noastră. Adevărul e că tot ce a rămas din noi este o fotografie a patru copii. O cioară!, a strigat unul dintre ei în acea ultimă zi. Ceilalți s-au ridicat de pe scaune lăsându-și jucăriile pe jos. Râdeau. Și copiii au plecat la război.

Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. Tema: povestea să se lege de una dintre fotografiile date. Am ales-o pe cea de sus.

The post Eu sunt Unu first appeared on Andreea Ban.

Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. Tema a fost una specială, fiecare dintre cei prezenți trebuia să scrie pe o foaie un paragraf, apoi foaia mergea mai departe. Textul de mai jos este format din opt paragrafe scrise de mine și o parte din colegii mei. La final, am „șlefuit” și legat paragrafele astfel încât povestea să aibă sens. Iată ce a ieșit:

Poarta scârțâi scurt când Miruna intră în curte. Era dimineață. Cocoșii cântau în cor și câinii îi acompaniau. Se opri o clipă în loc, privi în stradă. Nu era nimeni. Se strecură printre tufele de flori până în spatele casei. Își aranjă fusta și își șterse urmele de machiaj de pe față. Zâmbi în oglindă.

N-a fost chiar rău, își zise, Sile chiar m-a futut bine. Ce-o fi cu el, o fi luat ceva? Aproape că nu-mi venea să-i iau banii. Las’ că-i bine că i-am luat, săptămâna asta apare revista de macrameuri pe iulie. Trebuie să cumpăr materiale.

Gândul că în acel număr avea să apară capul de cerb pe care atât îl studiase până să-l împletească și să-l coasă îi fu întrerupt. O mânca jos. Încercă să-și frece coapsele și să-și alunge gâdilătura, dar mai rău făcu. Mâncărimea avea nevoie de mai mult ca să treacă. Își înfipse degetele în pubis și frecă hotărât. Nimic. Insistă până când își juli pielea și își umplu ochii de lacrimi de la usturime. Cu cât se scăpina mai tare, cu atât senzația se înrăutățea. Abia atunci îi trecu prin cap un gând sinistru: dacă i-a dat Sile ceva?

În cazul ăsta, cu siguranță trebuia să ceară mai mult. Meseria ei era mai importantă ca fututul lui Sile. S-a uitat după colțul casei să se asigure că nu este nimeni și a plecat către bărbat. Avea să-i ceară socoteală. Pe drum, cu cât mâncărimea se întețea, cu atât înverșunarea pe Sile era mai mare. Intră fără să bată la ușă și îl găsi într-o baltă de sânge. Rămase în cadrul ușii cu gura întredeschisă și privind țintă revista de lângă el.

Poștașul trecuse deja pe acolo și o aruncase prin geamul deschis. Sângele lui Sile înroșise capul de cerb de pe copertă.

Al dracu să fii cu sângele tău, când ți-am zis să explodezi nu m-am referit la asta. Ai distrus revista, imbecilule! Cum să o mai arăt în sat?

Luă revista de pe jos și o șterse de camașa bărbatului. Nu trebuia să facă nimeni legătura între ei. Era o femeie decentă, însă nu putea refuza când și când o ofertă generoasă. Noaptea trecută Sile se întrecuse pe el.

Făcu revista sul, își frecă pubisul – ușor de această dată – și îl lovi pe Sile în burtă. Pe cerbul meu, nenorocitule, zise ea furioasă și plecă.

Le mulțumesc colegilor mei pentru ideile trăznite. De unde am plecat și unde am ajuns!  🙂

The post Capul de cerb first appeared on Andreea Ban.

Creative Writing Sundays

Tema: O proză pornind de la 2 fotografii în care ești personaj printre alții (una din copilărie și alta mai recentă). Folosiți persoana întîi singular, persoana a doua singular și persoana a treia singular! (și/și nu sau/sau).

—————–
Aceasta este tema ultimei întâlniri CWS din acest sezon, întâlnire la care nu am ajuns. Feedback nu am primit, de aceea mi-ar plăcea tare mult să aflu cum vi se pare povestea mea. Aștept cu interes impresiile voastre (în comentarii, în privat, cum doriți). Mulțumesc!
—————–

Sâmbăta trecută m-am apucat de curățenie. Aceeași poveste plictisitoare, dat cu aspiratorul, șters praful, spălat pe jos. Starea de spirit se animă când ajung la bibliotecă. În acele momente în care șterg praful de pe rafturi, în care aranjez cărțile, am impresia că nimic altceva nu mai contează. De obicei mă apucă noaptea înconjurată de cărți. De această dată, însă, am făcut o mică greșeală. Am început de sus, iar sus înseamnă partea aia de pe bibliotecă la care ajung mai greu și unde umblu foarte rar. M-am ridicat pe vârfuri și am tras una dintre cutii. Câteva secunde mai târziu stăteam întinsă pe jos, urlând ca apucata.

Momentul în care a căzut cutia care se sprijinea de cea pe care o trăgeam a fost atât de scurt, că nu am realizat de unde a venit trosnetul acela surd. Apoi durerea. Vai! Știi cum e când dai cu degetul mic în piciorul unui scaun sau al patului? Ei bine, durerea pe care o simți când realizezi că degetul mic a făcut trosc este de-a dreptul îngrozitoare. Nu îmi mai aduc aminte cum am ajuns la spital, cum am ajuns înapoi acasă. Durerea îmi luase mințile.

După un somn lung, forțat de pastile, am revenit la locul faptei. Cutia pe care pusesem mâna prima dată își revărsase conținutul în jurul bibliotecii. Nu m-am uitat la cealaltă cutie, îmi dădea dureri de deget, de picior, mă durea tot corpul. M-am concentrat asupra fotografiilor revărsate pe jos, un curcubeu de fețe zâmbitoare, de oameni tineri, fără griji. M-am așezat în mijlocul lor și am început să le strâng. La final eram epuizată, parcursesem într-o oră, ultimii douăzeci de ani. Anii cei mai frumoși. Am lăsat cutia pe jos, aveam să o urc mai târziu.

Când să ies din cameră, am văzut cu coada ochiului a doua cutie. Mă chema la ea. Am ieșit repede, însă nu am putut rezista tentației și am revenit. M-am apropiat de ea încet, de parcă avea să se trezească dacă făceam gălăgie. Am deschis-o. În interior era o piatra mare, dreptunghiulară, pe care era lipită o fotografie îngălbenită de vreme. Uitasem de ea. Uitasem figurile acelor fete.

–          Cine sunteți? am întrebat privind imaginea.

Sunetul unui tren plecând din gară se auzi de nicăieri. Fetele zâmbeau și se mișcau ba într-o parte, ba în alta. În spatele lor era un zid din beton vopsit cu un grena urât. O mână apăru în cadru și le făcu semn să se dea mai la dreapta. Am scuturat fotografia și m-am uitat din nou. Fetele se mișcau în continuare și râdeau. Păreau a fi niște copile cu tricourile lor albe și pantalonii largi.

–          Cine sunteți? am întrebat din nou.
–          Cine suntem? m-a întrebat una dintre ele.

S-a apropiat cu zâmbetul ei senin lipit de față, cu părul ars de soare și pielea ei bronzată și s-a uitat în ochii mei de parcă mă cunoștea de-o viață.

–          Privește-mă, spune-mi tu cine sunt, adu-ți aminte!

Am aruncat fotografia din mână. Era imposibil. Aceea nu eram eu. Nu avem cum să fiu. Am mers la bucătărie și mi-am făcut o cafea tare. Am stat acolo cu ochii pironiți în ceașcă până m-am convins că era doar imaginația mea. Când am revenit în cameră, fotografia era tot acolo. Am ridicat-o și am privit din nou.

–          Haide, chiar nu te recunoști? mă întrebă fata.
–          E imposibil!
–          Și totuși…
–          Tu ești… eu?
–          Ai reușit, bravo! În sfârșit! zise fata bătând din palme.
–          Dar cum e posibil? o întreb.
–          Contează?
–          Dar cum, cum e posibil? Și de ce nu îmi aduc aminte?
–          Ba îți aduci aminte. Trebuie doar să începi să spui povestea, îmi zise.
–          Ce poveste?
–          Povestea mea, povestea noastră. Cum a-nceput totul…

Se făcu liniște. Nu se mai auzea trenul, iar fetele nu se mai mișcau. Am stat acolo, pe jos, cu fotografia în mână câteva ore bune. Cel puțin așa cred. Poate că trecuseră doar câteva minute, nu îmi dau seama. În momentul în care am atins piatra pe care fusese lipită fotografia, amintirile au început să revină.

***

Draga mea,

Nu știu cum am putut uita. Sunt lucruri care nu se uită, care nu ar trebui uitate. Mă uit la tine și la fete și cele mai frumoase amintiri îmi revin clare, luminoase. Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Tocmai vă întorseserăți din cea mai frumoasă excursie, sărbătoream sfârșitul liceului. Da, cu siguranță a fost cel mai frumos week-end petrecut împreună. Erați voi patru și restul lumii. Erați îndrăgostite și nici bac-ul nu avea cum să vă umbrească fețele senine. Erați fericite.

V-ați promis în ziua aia, în fața gării, prietenie veșnică. Când tata a ajuns și i-ați cerut să vă facă poză, aveați deja un secret al vostru. Aveați pietrele acelea în genți și jurământul deja făcut. Nimeni nu avea să afle ce se petrecuse, de fapt, în acele zile.

Îmi pare rău, îmi pare atât de rău că am plecat de lângă voi. Îmi pare rău. Știu că și voi sunteți la fel ca mine, că trăiți în uitare. Poate că pietrele ne vor aduce împreună într-o bună zi.

A ta,

A.

Am trimis scrisoarea prietenelor mele dragi. Poate că amintirile le vor reveni și lor. Poate că nu. Mai bine nu. Dacă eu am avut parte de un deget rupt, cine știe ce li se poate întâmpla și lor. E dureros să știu că sunt acolo trei persoane care cunosc acest secret, dar care nu și-l pot aminti. E vina mea. Am rupt lanțul, mi-am încălcat promisiunea. Din cauza mea au uitat și ele. Nu-mi rămâne decât să sper că vom fi din nou împreună.

***

Cu vreo doi ani în urmă s-au împlinit douăzeci de ani de la terminarea liceului. Unul dintre foștii elevi, mai zelos din fire, a reușit să strângă mare parte dintre colegi. A fost o petrecere mare, cu amintiri și povești din alte timpuri. Dintre toți, patru chipuri ieșeau în evidență. Nu numai că erau recunoscute de toată lumea, dar părea că timpul nu trecuse peste ele, peste chipurile lor.

–          Îți mai aduci aminte? întrebă C.
–          Da, da! Seara aia a fost fantastică, zise L.
–          Doar seara aia? Zilele alea… zise S.
–          Îmi pare rău că am stricat tot, nici nu știți, zise A.
–          Hai, tu! Asta e, nu a fost vina ta. Oricum, tu ești cea care ți-ai revenit și ne-ai readus împreună.
–          Credeți totuși că e bine așa? Adică, la un moment dat își vor da seama. Cât credeți că poate ține povestea asta cu operațiile?
–          Ei, și tu, găsim o soluție, ne mutăm…

Fetele erau din nou ele însele. Secretul ascuns în pietrele aduse de pe munte revenise mai puternic. Nimic nu avea să le mai stea în cale. Văzuseră tot ce era de văzut, trăiseră și suferiseră. Acum erau libere. Erau doar ele.

***

Ieri am primit o scrisoare. Este un plic alb, fără destinatar. E scris doar numele meu. Nu știu de ce, dar nu am îndrăznit să o deschid. Îmi fac curaj și deschid plicul. În interior este doar o fotografie, una ciudată. Se văd două siluete, de parcă cadrul ar fi fost mișcat. Una dintre ele este ca o umbra, a doua se vede ceva mai clar. Dincolo de ele este un tip, pare că butonează telefonul. Dar ele… ele suntem noi. Eu și L. E momentul în care ea își aduce aminte de mine. Atunci revine și ea la starea inițială, chipul ei începe să fie ca al meu. Aceasta este ultima noastră fotografie. Așez fotografia în cutia cu piatra. Acum o țin pe raftul de jos. Telefonul începe să sune.

–          Da…
–          Ai primit și tu?

Zâmbesc. Cu siguranță nu vom mai putea participa la următoarele întâlniri, cea de treizeci sau chiar de patruzeci de ani. Poate că vom merge acolo, pe munte, cu pietrele și amintirile noastre. Noi patru, doar noi.

The post Umbre first appeared on Andreea Ban.

Creative Writing Sundays

Tema: „O călătorie cu trenul. Am ales o temă de interior, ca să-i constrîng cumva să se concentreze pe personaje și să leg, astfel, cele două părți ale întîlnirii. Ca număr de semne: 8.000 (cu tot cu spatii) maxim.” 

—————–
Astăzi, la Creative Writing Sundays, ne-am întâlnit cu Ana Maria Sandu. Am mai spus și repet, la CWS am avut parte de oameni frumoși, oameni pe care i-am ascultat cu drag și de la care am avut multe de învățat. Încă mai avem. Pe unii dintre ei (cei mai mulți) sper să-i revăd și cu alte ocazii, chiar într-o nouă serie de întâlniri CWS. Ana Maria Sandu este o scriitoare deosebită, un om frumos – cum îmi place mie să spun -, o femeie ale cărei cuvinte te învăluie cumva, te vrăjesc. Am plecat de la întâlnire cu chef de scris (m-a cam părăsit în ultima perioadă) și cu mare pofta de citit. Dintre titlurile pe care ni le-a recomandat voi citi cu siguranță John Cheever, Integrala prozei scurte, nu de alta dar mă tot lovesc de ea… și ea de mine.

Puteți citi un interviu cu Ana Maria Sandu în Revista de Povestiri, aici.

Povestea pe care am scris-o și-a primit porția de critică. Trecerea dintre cele două planuri (vedeți mai jos care) a fost bruscă, prea bruscă, bulversează cititorul. Ar trebui lucrată. Mai departe, vă las să vă delectați cu povestea Matildei. Sper să vă prindă și să nu vă bulverseze prea tare.

—————–

Întunericul se risipise. Stăteam pe locul meu de lângă ușa și priveam când la doamna cu părul alb, pufos, din fața mea, când la domnul cu baston de lângă ea. Fiecare mișcare a ei era completată de o privire a lui, fiecare cuvânt al lui, rezona cumva cu gesturile ei. Parcă veneau din alte timpuri așa dichisiți cum erau. Ea cu părul tăiat până la umeri, ușor ondulat și prins cu agrafe, el cu o mustăcioară scurtă, căruntă și părul pieptănat pe spate. Ea cu taiorul croit perfect, iar el cu papionul colorat și pantofii oxford, lustruiți. Simțindu-mi privirea lipită de ei, mi-au zâmbit în același timp. Ea a scos o carte din geantă și mi-a întins-o.

–          S-ar putea să-ți placă, mi-a spus bărbatul.

Ea mi-a zâmbit, dar nu a spus nimic. A înclinat doar capul. Am luat cartea și am așezat-o lângă mine. Cei doi s-au întors la șușoteala lor.

M-am ridicat și am ieșit pe coridor. Băiatul care mă ajutase cu bagajul stătea sprijinit de geam și trăgea leneș din țigară. Degetul mare desena figuri imaginare prin norul de fum albăstrui. M-am așezat lângă el și i-am cerut o țigară. A scos pachetul din buzunar și mi l-a întins, apoi a aprins un băț de chibrit. M-am înecat cu primul fum. A zâmbit. Mi-am întors privirea pentru a-mi ascunde roșeața ce-mi cuprinsese obrajii. Îmi făcusem un obicei din a cere acea țigară de vreau să socializez, însă nu reușeam să trec peste momentul de început. Tusea trădătoare.

M-a întrebat unde merg.

–          La mare, i-am spus.

–          Singură?

–          Nu, cum singură? Mă întâlnesc acolo cu niște prieteni, au plecat de vineri.

A tăcut câteva secunde, cât a tras un fum.

–          Eu tot la mare, a zis.

Am așteptat să continue, însă părea absent, parcă uitase că sunt lângă el. L-am privit atentă. Prima impresie, una foarte luminoasă, era departe, lăsase în urmă un tip înalt și foarte slab, să fi avut vreo douăzeci și patru de ani. Părul ușor ondulat la vârfuri era răvășit de vânt dându-i aerul acela rebel. Dacă reușeai să treci peste acest aspect nu rămânea decât un tip deșelat, cu niște haine prea largi aruncate anapoda pe el. Inelul de pe degentul arătător îi completa ținuta învechită, un inel cu piatră neagră primit de la vreun unchi sau bunic.

Am aruncat restul de țigară și am revenit în compartiment. Bătrâneii ațipiseră cu capetele plecate unul spre celălalt formând o inimă. O inima veche, dar mereu tânără, mi-am spus. O fotografie frumoasă. Am luat cartea și m-am așezat pe locul de lângă ușă. Am întins picioarele și mi-am privit tenișii colorați. Nu aveam ce căuta în fotografia pe care o aveam în față. Eram din altă poveste. Am deschis cartea și m-am alăturat personajului, o fată ce-mi purta numele, Matilda. Îmi plăcea să citesc cărți la întâmplare, să fiu surprinsă, de această dată însă, coincidența era cu mult prea mare. Matilda aștepta trenul. Era o fată frumoasă, de douăzeci și doi de ani. Rochia verde, peste genunchi, îi îmbrăca perfect bustul și talia, pentru a cădea pe șolduri în valuri de smarald. Fiecare adiere de vânt îi ridica ușor poalele rochiei hiptnotizând privitorul. Avea părul roșcat și pielea albă, ca de porțelan. Îmi aducea aminte de manechinele din revistele de modă ale bunicii mele. Când trenul a oprit, și-a luat geanta de călătorie lăsată alături și a urcat în vagonul din fața ei. A trecut din compartiment, în compartiment, căutând un loc. Am zâmbit gândindu-mă că ar fi avut loc lângă mine. Am continuat să citesc. Fata a văzut un loc prin geamul unui compartiment și a tras ușa. Ușa de lângă mine s-a deschis și am tresărit. Cartea mi-a scăpat din mână.

–          Scuză-mă, spuse fata. Este ocupat locul de la fereastră?

–          …

Nu am reușit să scot niciun sunet. Eram vrăjită de aura roșiatică pe care o avea în jurul capului. Nu îi distingeam foarte bine chipul din cauza soarelui ce bătea din spate ei, însă verdele rochiei îmi confirma faptul că nu visam. Curentul mișca materialul încoace și-ncolo și nu făceam decât să îl urmăresc cu privirea.

–          Este ocupat? insistă fata.

–          Ăă, n-nu… poți, da, poți lua loc. Este liber.

Fata intră în compartiment și se așeză lângă mine lăsând geanta pe scaunul din față. Bătrânii nu mai erau acolo. Nici nu văzusem când au ieșit. Am privit nedumerită locurile goale din față, apoi m-am ridicat și am ieșit pe culoar. Liber. Se auzea doar zdrăngănitul trenului. Nici urmă de bătrâni, nici băiatul de mai devreme nu mai era. M-am apropiat de geam și am lăsat aerul rece să-mi vină în față.

–          Ești bine? mă întrebă fata.

–          Da, i-am spus.

M-am dat puțin în spate și am lăsat-o să stea la geam. Își aprinsese o țigară. Port-țigaretul m-a făcut să zâmbesc, pe bunica o mai văzusem fumând așa și râdeam de fiecare dată când o vedeam. Fata m-a privit nedumerită.

–          Ai o țigară? am întrebat-o.

Mi-a întins o țigară subțire, Camel. Cine mai fumează așa ceva? Am aprins-o și tusea trădătoare a revenit. Fata a început să râdă. Am privit-o nedumerită.

–          Așa m-am apucat și eu de fumat, mi-a spus.

Am tăcut. Era frumoasă, iar soarele nu făcea decât să-i sporească frumusețea chipului. Pistrui mici se vedeau pe nasul ridicat în vânt, iar buza de sus era o idee ieșită în afară doar pentru a-i face gura și mai frumoasă atunci când vorbea. Felul în care ținea țigara mă ducea cu gândul la băiatul de mai devreme.

–          … Ștefan, așa îl cheamă, îmi spuse.

–          Poftim?

–          E numele băiatului cu care mă voi întâlni la capătul drumului.

Am privit spre cartea care rămăsese pe jos, în compartiment.

–          Nu am făcut cunoștință, i-am zis. Eu sunt Matilda.

–          Serios? spuse fata întorcându-se spre mine. Și pe mine tot Matilda mă cheamă. Ce coincidență! zise luându-mi mâna într-a ei, dar cu mâna stângă, de parcă mă lua la plimbare.

–          Da, coincidență…

Am mai stat un timp pe culoar privind-o cum trage din țigară și, pentru că liniștea dintre noi a devenit apăsătoare, am rugat-o să se uite la lucrurile mele până aveam să revin de la toaletă. Am stat acolo câteva minute bune. Situația mă depășea cu totul. Trebuia să-i povestesc de carte.

Am revenit în compartiment, însă acesta era gol. Matilda nu mai era. Doar geanta ei rămăsese aruncată pe scaunul bătrânului, iar cartea era în locul în care o scăpasem mai devreme. M-am aplecat să o ridic și privirea mi s-a lipit de pantofii lăcuiți pe care îi aveam în picioare. M-am ridicat, am privit înspre culoarul pustiu și m-am așezat. O fâlfâire de material mi-a mângâiat picioarele. Le-am întins pe scaunul din față și verdele rochiei a apărut în imagine. Inima îmi bătea cu putere. Am luat poșeta fetei pentru a căuta o oglindă și am găsit o fotografie mică. Tânărul din imagine era tipul înalt de mai devreme. Am încercat să-mi opresc mâinile din tremurat, le-am împreunat ca pentru rugăciune și mi-am spus că trebuie să mă trezesc, că e doar un vis, povestea din cartea aceea. Am privit din nou fotografia. Băiatul avea un zâmbet ștregăresc în obraz. În jurul lui au apărut alte și alte amintiri, iar dorul de el a-nceput să-mi crească în piept și a coborât apoi ca un cocoloș în stomac. Voiam să-l văd. Amintirile Matildei au găsit în mine imaginea de mai devreme. Știam că-l voi revedea.

O șuvință de păr roșu mi-a căzut pe frunte. Am dat-o la o parte și mi-am atins fruntea, nasul, buzele. Erau ale mele, dar le simțeam străine. Trenul s-a oprit cu scârțâit. Pe peron era cupluri ce-și luau la revedere, femei cu ochii înlăcrimați ce-și lăsau batistele iubiților, bărbați ce spuneau că se vor întoarce. Evantaiele ascundeau buze tremurânde și lacrimi ce se înnodau în bărbie. Mai erau și cei care se revedeau, se îmbrățișau îndelung. Așa urma să fim și noi. Exact așa, fericiți. Mi-am netezit poalele rochiei și am luat cartea. Am deschis-o la pagina îndoită și am început să citesc.

Fata cu teniși colorați se pregătea să coboare din tren. Îi salută pe bătrâni și le ură drum bun și zile cu soare. Le-a mulțumit pentru carte și i-a întrebat dacă sunt siguri că nu o vor înapoi. Bătrânul i-a spus că povestea trebuie să meargă mai departe și făcu un semn cu mâna, de parcă ar fi spus cuiva să plece. Piatra neagră a inelului a sclipit în soare.

The post Matilda first appeared on Andreea Ban.

 

Tema:

Veţi primi o listă cu filmuleţe (fapte diverse din lumea întreagă – cel ales de mine este aici) şi pe care să le povestiţi din punctul de vedere ale unor personaj-martor. Alegeţi o faptă şi intraţi în pielea personajelor. Nu fiţi evidenţi, lăsaţi cititorul să formeze istoria personajului şi psihologia lui.

—————–

Doctorul îmi cere să îi dau câteva exemple ale actualei mele instabilităţi mentale şi ridic din umeri. Îi spun că am obosit, că vreau să înceteze nevoia asta de a număra, de a găsi echilibru peste tot în jur, de a face ordine. Iau o revistă de pe măsuţă, mă ridic şi o pun în coşul de gunoi. Îi spun că acum e bine, sunt şase. Şase-i şase cum e şase. Mai erau şase luni până să vină pe lume, dar a treia lună a fost rea. Număr impar. Rău. S-a scurs din mine ca un şarpe sângerând. A luat tot, atunci, în luna a treia.

***

Simona m-a invitat la ea. Ştia că am nevoie de o evadare şi că marea mi-ar fi fost un pansament bun. M-a surprins, recunosc. Reluasem legătura de puţin timp. A ţinut să se scuze în avans pentru fiica ei, pentru dezordinea pe care o voi găsi şi eventualele năzbâtii. Am râs – îmi era dor de viaţa aceea de copil – şi i-am mulţumit pentru invitaţie. Cine s-ar fi gândit că un copil agitat poate fi un copil cu probleme?

Am ajuns în Năvodari vineri seara. Oraşul parcă încremenise în timp. Aceleaşi blocuri, aceleaşi străzi, până şi groapa de la intersecţia cu biserica părea a fi aceeaşi. M-am învârtit cu maşina prin oraş doar pentru a revedea străduţele pe care le străbătusem copil fiind. Să tot fie vreo optsprezece-douăzeci de ani de când am plecat la facultate. În timp, capitala mi-a şters amintirile pentru ca acum să revină ca o avalanşă. Dac-aş fi ştiut ce urma, poate că mi-aş fi văzut de drum.

Am găsit-o pe Simona agitată. Mi-a deschis uşa, mi-a spus să intru şi a fugit în dormitor scuzându-se. ‘Copilul’, îmi spuse. Era ciufuliă, înfăşurată într-un halat de baie şi cu papuci diferiţi în picioare. Am intrat. Apartamentul era cu susul în jos. Erau jucării peste tot, încălţăminte aruncată alandala, prin bucătărie parcă trecuseră turcii – vasele erau îngrămădite în chiuvetă, masa era plină de resturi de mâncare şi pungi, sticle căzute pe sub masă şi scaune. Deja-mi simţeam sângele zvâcnind în tâmple. Din dormitor au început să se audă scâncetele copilului şi vocea Simonei care fredona un cântecel. M-am apropiat şi am băgat capul pe uşă. Mama se juca cu fetiţa. Acum râdea. Simona mi-a făcut semn să plec, să nu-i distrag atenţia celei mici. Mi-am dus bagajele în sufragerie şi m-am apucat să strâng lucrurile. Aveam nevoie de ordine.

După mai bine de o oră Simona a venit la mine. Părea epuizată. A fost surprisă să vadă noua ei sufragerie. N-o mai văzuse așa de când Miruna s-a ridicat pentru prima dată în picioare. S-a așezat pe canapea și s-a scuzat. Aveam să o văd pe fetiță mai târziu, când se trezea.

‘Vrei o cafea?’, mă întrebă ea frecându-se la ochi. ‘Cred că tu ai nevoie de una’, i-am spus şi a început să râdă. Râsul ei mi-a adus aminte de liceu, de veselia acelor ani şi de orele de matematică pe care le uram. ‘Cotabilitate? Tu, contabil? Râzi de mine?’, m-a întrebat Simona când ne-am auzit pentru prima oară de la plecarea mea din oraş. Nici mie nu îmi vine a crede. Cifrele îmi dau linişte, asta ar fi singura explicaţie.

‘Şaizeci şi opt’, zic, ‘un număr bun’. Simona se uită la mine nedumerită. Îi spun că sunt şaizeci şi opt de cărţi în bibliotecă. Mă priveşte şi deodată pare a înţelege. ‘Nu ai lăsat contabila acasă, nu? Hai să bem o cafea.’ Îi zâmbesc, însă zâmbetul mi se stinge. Număram tot ce era în jur, tablouri, bibelouri, jucării, fotografii. Şi era haos, prea multe numere impare.

După o oră de stat în bucătărie vasele erau spălate şi puse la locul lor. Cuvintele Simonei se pierdeau printre numere pare şi impare, nouă pahare – rău, patru farfurii de un fel şi şase de alt fel – bine. Numerele pare sunt bune.

‘Valeria?’ Tresar când îmi aud numele. Mania numerelor s-a întors. Încerc să nu mă gândesc şi o întreb ce face soţul. Oftează. După câteva secunde se ridică şi îşi mai pune o cană de cafea. Avea umerii lăsaţi de parcă toate problemele lumii se sprijineau pe ea. ‘Mihai e bine, dar…’ Face o scurtă pauză. Încerc să mă concentrez, să fiu atentă la ea și nu la imparitățile din jur. ‘Ştii, sunt momente în care îmi vine să-mi iau câmpii sau, mai rău, să mă arunc de la balcon. Privesc în zare şi mă simt ca un şobolan în cuşcă, am senzaţia că dincolo de apartamentul ăsta nu mai e nimic. Şi, când mai am doar un pas spre a mă dărui neantului, Miruna începe să plângă sau vine Mihai. Am aflat de problema ei de când a început să meargă şi tot nu mă pot obişnui cu ideea. El pare în regulă…’

‘Problemă?’, o întrerup. S-a uitat la mine puțin nedumerită. ‘Ți-am spus că are probleme, adică, cred că ți-am spus. Valeria, chiar aveam nevoie de tine să vii, să fii lângă mine câteva zile. La naiba, aveam nevoie de cineva. Simt că înnebunesc în casă. Un copil autist e, cum să spun, ca o cruce pe care trebuie să o porţi toată viața. Nu ar trebui să gândesc așa, știu asta, dar gândurile astea mă doboară. Gândul că nu va fi niciodată normală, că…’ Simţeam cum mi se înmoaie genunchii. ‘Dar Miruna nu pare’, am zis încet. ‘Știu, o să vezi…’, îmi spuse și lacrimile începură să-i alunece pe obraji. M-am ridicat de pe scaun – genunchii îmi erau bucăți de gelatină -, și am îmbrățișat-o. Ce altceva îi puteam da eu, aia care venise aici să se ascundă de temerile, de frustrările ei. A plâns ușor pe umărul meu până s-a liniștit.

‘Aseară plângea’, spuse suflându-și nasul. ‘I-am spus lui Mihai să meargă la ea. Nu mai puteam, eram sfârșită de oboseală. După vreo douăzeci de minute nu se mai auzea nimic. Era o liniște ciudată, cum nu mai fusese de săptămâni. Am crezut că s-a întâmplat ceva, că i-a făcut ceva, Doamne ferește, așa că am mers în camera ei să văd ce se întâmplă. Scena aceea a fost, a fost… nu știu cum să spun, nu credeam că o voi vedea vreodată. Mihai era îngrămădit în pătuț și Miruna adormise pe pieptul lui. S-a uitat la mine neputincios și a ridicat din umeri în semn de resemnare. Îmi venea să râd și să plâng în același timp. Imaginează-ți un bărbat în toată firea chircit într-un pătuț. Avea să fie o noapte liniștită, știam asta, însă nu m-am putut mișca din loc. Am adormit acolo, în pragul ușii, mulțumind pentru că, deși îmi este atât de greu, îl am pe Mihai.’

Acum zâmbea, lacrimile care îi spălau obraji erau de fericire. Gândul mi-a fugit la iubitul meu. Îl lăsasem acasă, sperasem ca, punând distanța asta între noi, să ne regăsim cumva. Nu voiam să sufere și el. Simțeam nevoia să-l protejez. Acum vedeam egoismul din gestul meu. El avea nevoie de mine aşa cum şi eu aveam  nevoie de el. Împreună suntem doi, număr par.

‘Uite cum îndrug eu verzi și uscate. Îmi pare rău, Valeria, dragă.’ Îi spun că nu e nimic. ‘Cum să nu fie? Tâmpita de mine. Eu îți spun ție de problemele mele, când tu ești, tu…’ și tăcu.

O întrebare a apărut în mintea mea, oare cum este mai bine, să aduci pe lume un copil cu probleme și să ai parte, din când în când, de câte o felie de bucurie sau să nu poți aduce pe lume nici un copil şi să eviţi, astfel, riscul de a ajunge în situaţia asta, prins într-una dintre capcanele nemiloase ale vieţii?

‘Sunt bine. Eu sunt bine, Simona.’ Nu părea convinsă. Nici eu nu eram convinsă de ceea ce spuneam. Ştiam că voi sta la ea două zile. Număr par, număr bun.

‘Șapte furculițe’, zic. ‘Nu e bine, nu e bine deloc. Hai să facem puțină ordine. Ai nevoie de numere pare.’

—————–
Curs: Florin Iaru
Observații: Inițial, partea de început era la final. Am modificat.

The post Numere pare first appeared on Andreea Ban.

Tema:

Scrieţi un text de o pagină din perspectiva unui animal (nu pisici şi câini). Sugeraţi animalul, nu îl denumiţi.

—————–

Frica? Habar nu am avut ce e aia până nu am văzut şerpoaica. Dar nu era şerpoaică. Faţa îi era jupuită, însă pielea de pe restul corpului o făcea să semene cu şiretul ăla de Marcel. Nu sâsâia, scotea nişte sunete ciudate şi stătea pe membrele din spate. Semăna atât de bine cu animalele acelea care ne trezesc din somn cu pietre pentru a se uita la noi prin cutiile lor negre. Uneori sclipesc. Captează lumina soarelui, poate. Stăteam liniştit. Am privit-o. Se uita şi ea la mine. Ochii îi sclipeau şi îi făcea nişte semne animalului de lângă ea arătând spre mine. Ştiam că ceva nu e în regulă.

Cu câteva zile în urmă stăteam la soare, liniştit. Mâncasem o dungată. Proaste mai sunt dungatele astea. Mi-e milă de ele, dar na, cele mai slabe trebuie să moară pentru a lăsa locul celor puternice. Vin până pe marginea râului şi, fără a se uita în jur, îşi vâră botul în apă. Lipăie leneşe apa cu limbile lor roz. Stau aşa minute în şir. Cum să nu le înhaţi? Prada uşoară e pradă proastă. Trebuie eliminată. De data asta am împărţit masa cu Velma. Am convins-o să vină să se hrănească, cuibul era în regulă. Mai sunt vreo două săptămâni până să iasă din găoace, dar ea nu vrea nici în spartul dinţilor să plece prea departe. Trebuie să fie cu ochii pe ei, îmi zice. O ador pe femela asta. Are o coadă aşa puternică , musculoasă şi plăcile de pe ea strălucesc atât de bine în lumina soarelui. Cred că până şi strămoşii noştri, dinozaurii, ar fi invidioşi pe ea. E o zeitate, mai ceva ca Mare Alb, cel ţinut captiv de animalele astea jupuite. Nici că puteam alege o femelă mai potrivită pentru a aduce pe lume urmaşi. Am sfâşiat bucăţi din dungată şi i le-am dat. E atât de obosită de când a depus ouăle, încât nu mai vrea să ştie de nimic. În prima lună a urmărit cuibul de la distanţă pentru a nu atrage prădători. A văzut animalele alea apropiidu-se în scoarţa lor de copac şi i-a atacat. Am crezut că o voi pierde. Am sărit cu toţii în ajutorul ei. S-au auzit pocnituri şi unul dintre noi a fost răpus, dar erau doar doi. Din câteva salturi i-am răsturnat  în apă. I-am mâncat pe jupuiţi în aceeaşi zi. Mai gustoase sunt dungatele. Până şi Didi e de acord. A venit să-mi cureţe dinţii şi, după ce a ciugulit de vreo două ori carnea rămasă, a zis că face curat de dragul meu, dar că va trebui să caute nişte insecte pentru că nu poate mânca aşa ceva. E o sclifosită pasărea asta, dar e singura care mă suportă. Suntem prieteni. Ne înţelegem din priviri. E singura care ştie ce înseamnă Velma pentru mine. A curăţat carnea jupuiţilor dintre dinţii mei cu aceaşi ură cu care i-am sfâşiat eu.

Şi acum iată-mă prins de ei. Sunt mulţi. Velma ar fi venit după mine dacă nu îi spuneam să apere cuibul. E mai bine aşa. M-au luat doar pe mine. Puii trebuie să aibă măcar un părinte care să-i apere. O ochiseră pe ea iniţial. Îi vedeam cum se apropie. Velma dormea la soare, obosită după atâta patrulat. Dacă nu aş fi sărit la ei, ar fi luat-o. Nişte monştri.

Acum o privesc pe şerpoaică cum gesticulează. Aş sfâşia-o dintr-o mişcare, însă am botul legat. Sunt doi jupuiţi care mă împung cu beţe ascuţite. Nu simt nimic, doar ura asta imensă care clocoteşte în mine. Dacă aş ajunge în apă aş fi salvat. Se apropie de mine cu ochii ei strălucitori şi faţa i se schimonoseşte. Are pe faţă o dungă roşie care se măreşte şi se împarte în două pe măsură ce îşi descoperă dinţii. Stau nemişcat precum o stâncă. Îi arată jupuitului de lângă ea o cutie mare. Seamnă cu burta Velmei, străluceşte în soare. Draga mea, Velma. Niciodată nu am simţit frica aşa cum o simt astăzi.

Soarele alunecă în apă ca un bulgăre de foc. Râul respiră. Aştept ca ziua să se stingă. Ai mei nu m-au părăsit. Sunt peste tot, sunt din ce în ce mai aproape. În noaptea asta va fi ospăţ, iar şerpoaica va fi toată o dungă roşie. Poate i-o voi da lui Marcel.
—————–
Curs: Marius Chivu
Observații: Text bun.

The post Ospăţul first appeared on Andreea Ban.