Bărbatul se privi în oglindă. Își pipăi pieptul. Încă puțin și avea să-și cunoască noua soție. Inima îi bătea ca un clopot într-o zi de dumincă. Avusese și prima dată emoții, însă acum era altceva. De această dată avea să facă totul așa cum trebuie.

***

În ziua în care a aflat că va avea soţie totul s-a schimbat. Până şi felul în care vedea lucrurile din jur era altul. O lumină stranie îl înconjura şi se simţea bine. Se privea zi de zi în oglindă şi aştepta ca ea să apară. Într-o dimineaţă, pe la începutul lui aprilie, i-a văzut chipul. Aşa începea, cu figura femeii care avea să-i fie alături în anii ce vor urma. Lumina pe care o vedea în jur s-a mutat pe chipul ei, în ochii ei. Din acea zi a-nceput să-i vorbească.

Lara era jumătatea lui Cristian. Trup din trupul lui, suflet din sufletul lui. În nopţile în care nu avea somn, Cristian o privea cum doarme, se minuna de frumuseţea ei, de felul în care își făcea intrarea în această lume. Era, de asemenea, impresionat de setea ei de cunoaştere.

–          De ce sunt oameni aşa ca noi, lipiţi, şi alţii singuri? Par trişti, spunea ea privind la cei care treceau pe stradă.
–          Pentru că nu le-a venit rândul, scumpa mea. Aşa eram şi eu înainte de a apărea tu în viaţa mea. Ştii, la un moment dat, ne vine rândul fiecăruia să avem o jumătate sau să fim singuri. Atunci când inima dreaptă ajunge la maturitate îşi cere propriul corp şi aşa se naşte jumătatea.
–          Asta înseamnă că eu am inima mea? Nu avem aceeaşi inimă?
–          Cum să avem aceeaşi inima?! spuse Cristian mângâindu-i obrazul rozaliu. Tu creşti în jurul inimii mele drepte, dar ai şi inima ta stângă.
–          …
–          Nu e clar? Cred că trebuie să mai creşti puţin. Vei înţelege.

Lara a crescut. Era tot ce şi-ar fi putu dori. Îşi petreceau timpul citind, plimbându-se, mergeau la film sau la teatru şi chiar în drumeţii. Apropiaţii îl felicitau, ba chiar simţea şi puţină invidie din partea lor.

Cu cât creştea, însă, Lara îşi făcea simţită nevoia de individualitate. Îl iubea pe Cristian, era tot ce şi-ar fi putut dori o femeie. Era mai frumos decât toţi bărbaţii pe care îi văzuse, era atent cu ea, îi oferea linişte, stabilitate. Cu toate acestea avea momente în care ar fi vrut să fie singură, să se poată închide într-o cameră şi să rămână acolo cu gândurile ei. Alteori ar fi vrut să vadă cum e în lume, cum e privită de cei din jur dacă el ar lipsi.

–          Lara, scumpa mea, ştiu ce îţi doreşti, spuse el în ziua în care frumoasa lui soţie împlinea şapte ani. Dorinţa ta se va împlini la momentul potrivit. Acum hai să ne bucurăm de ce avem, de momentele astea. Nu se vor întoarce.

Lara îi zâmbi, însă ceva nu mai era la fel. Ar fi vrut să-şi scoată din suflet îndoiala ce o apăsa, dorul ăla de altceva, ceva necunoscut ei, însă nu putea. Era legată de omul care o iubea cel mai mult pe lumea asta şi ea voia să fie în cu totul altă parte, doar cu ea, pe picioarele ei. Dar picioarele ei erau încă ale lui. Citise despre schimbări, ştia că vor veni la momentul potrivit. Poate dacă şi-ar fi dorit suficient de mult, poate aşa avea să i se împlinească dorinţa. Închise ochii şi suflă în lumânări.

***

De câteva zile visa, acelaşi coşmar în care soţia lui se desprindea de el şi pleca. O dâră de sânge rămânea în urma ei. Dâra aia roşie se făcea un lac în care îşi vedea figura îngrozită şi pe Lara, pe malul celalălat, privindu-l. Îi arăta ceva şi plângea. Se uita în lac şi-şi vedea gaura din piept. Se trezea speriat şi transpirat. Îşi pipăia pieptul. Se liniştea. Avea să fie bine. Acum era pregătit. Vor fi cei mai frumoşi ani din viaţa lui.

Când a văzut primele semne ale apariţiei Marinei, a-nceput să-i vorbească. Încet, încet, visele au dispărut. Începea o nouă viață.

***

Pe Lara o iubise enorm, chiar şi atunci când începuseră certurile. Ea era cea care dăduse sens vieţii lui singuratice. Cei mai frumoşi zece ani, cei mai plini de sens şi de lumină. Nu simţea regrete, nu mai era nici trist. În ziua în care Lara s-a desprins de el, dezamagirea, tristeţea s-au stins. Erau în inima ei dreaptă şi au dispărut repede sub entuziasmul noii sale vieţi. Dar cât a putut să sufere în acele ultime zile… Nopţile, când Lara era pierdută printre vise, se întreba dacă nu cumva stările de deznadeje, ţipetele şi nevoia ei de independenţă erau mai rele decât singurătatea pe care o îndurase. Așa păreau. Durerea prezentului eclipsează trecutul, își spunea. Încerca totuși să-i dea și ei din puterea lui.

–          Vei fi singură, o să vezi! De ce nu vrei să ne bucurăm de ce mai avem? Astea sunt momentele ultime, zilele în care ne putem îmbrăţişa şi visa împreună. Acum când ne putem uni trupurile într-un fel atât de intim, de fierbinte, acum tu vrei să treacă timpul mai repede?
–          Am obosit, dragul meu. Am nevoie de spaţiu, am nevoie să fiu cu mine.

Nu ştia să spună mai multe. De fapt, nici nu ştia ce voia cu adevărat. Necunoscutul o atrăgea. Pe el îl avea de atâta timp, îl cunoştea până la ultimul fir de păr. Tot ce era el, era şi ea. Îl iubea, nici nu ştia alt sentiment, dar tocmai curiozitatea faţă de ceea ce era dincolo nu îi dădea linişte. Se desprinsese şi el din cineva. Plecase cu o inimă dreaptă, la fel, din curiozitate. Dar ea nu putea fi cum fusese el, nu mai avea răbdare. Se simţea ca un peşte în acvariu, umbra cuiva. Voia să vadă lumea fără a ţine cont de celălalt. Şi ziua aceea urma să vină.

Cristian se mulţumea să o ţină în braţe când aceasta aluneca în somn. Îi privea genele lungi, evantaie întunecate, îi desena conturul feţei, cu sprâncenele arcuite şi nasul drept, parcă retezat în grabă de un sculptor neglijent. Nasul ăsta obraznic îl făcuse să-şi simtă genunchii ca de plastelină în acele prime zile. Se topea şi acum când o vedea râzând şi expunând printre buzele cărnoase dantura aia perfectă, ca de porţelan. Ar fi vrut ca ultimele zile să fie liniştite, să se iubească, să-i sărute fiecare parte a corpului, fiecare membru şi adâncitură. Corpul ei era născut din corpul lui, perfecţiunea ei apăruse din imperfecţiunile lui. Cine s-ar fi gândit că dintr-un trup colţuros ca al lui, va ieşi o pirpirie ca ea, o fecioară albă, cu sâni micuţi, dar fermi, cu talie subţire şi fese bombate. Ar fi zis la un moment dat că va avea picioare butucănoase, dar nu, erau subţiri, fine, numai bune de mângâiat.

În ziua în care era deja pe picioarele ei, se trezi îmbraţişat. Era lipită de el şi îi simţea cele două inimi bătând cu putere.

–          Eşti un om bun, Cristian, atât de bun. Iar eu, eu sunt o nemernică, mă gândesc numai la plecare, la clipa în care mă voi desprinde de tine. De ce nu sunt ca tine?

Lara îl strângea la piept cu mâna liberă, cealaltă era în pieptul lui, captivă încă. Aluneca afară, puţin câte puţin.

–          Nu sunt mai bun decât alţi oameni şi nici tu mai rea decât alte femei. Suntem la fel…
–          Cum la fel? Nu, eu, uite, eu vreau să plec, tu să ne mai iubim puţin.
–          Ai luat din mine curiozitatea, Lara, dragă. Am fost şi eu aşa. Am plecat cândva, aveam entuziasmul tinereţii, aveam două inimi. Altfel pleci în viaţă când ai cele două inimi. Acum eşti la fel, aşa cum am fost eu o dată.
–          Aş vrea să nu te doară plecarea mea, aş vrea să pot fi altfel, îi zise Lara în şoaptă.

Nu l-a durut. Când ea s-a desprins de el, s-a simţit mai uşor, s-a simţit liber. Realizase ceva în viaţa asta, îi dăduse viaţă ei, făptura asta minunată, şi era fericit, împlinit. Ea era pe picioarele ei, pe drumul ei. Va afla şi ea, cândva, cum e să iubeşti până să rămâi fără inimă.

***

Marina era o splendoare de fată. Părul îi curgea pe umerii rotunzi ca râuri de aramă. Avea pielea stropită de picuri roşiatici, obraznici, şi ochii-i erau bucăţi de cer senin de vară. Venise pe lume în luna lui cuptor. O adora. A crescut cuminte la pieptul lui. Asculta poveşti şi lăcrima la finalurile triste. Îi spunea mereu că nu va pleca, că ea va sta lângă el până ce va închide ochii pe vecie. El râdea de naivitatea ei. Fata l-a iubit, apoi, după ani, i-a plâns şi lui finalul. Îşi apăsa pieptul plin de inima lui stângă şi lacrimi îi curgeau încetişor pe obraz.

______________________________________________

Text scris pentru Creative Writing Sundays
Scriitor invitat: Florin Iaru
Tema: Ultimele zile ale unui cuplu în pragul separării definitive

Povestirea a fost publicată în Revista de povestiri (iunie, 2014).

Mai multe povestiri aici.

The post Două inimi. Poveste scurtă first appeared on Andreea Ban.

Cei doi bărbați așteaptă să fie chemați. Au ajuns mai devreme. Discută în șoaptă aruncând din când în când câte o privire către secretară. Femeia nu le acordă atenție. Privește monitorul calculatorului și apasă câte o tastă la răstimp de câteva zeci de secunde. Țârâitul telefonului atrage privirile celor prezenți. Secretara îi invită pe cei doi în biroul domnului avocat.

Bărbații intră în birou. Sunt invitați să se așeze. Pe peretele din spatele avocatului este agățat un tablou impunător. Un vulcan fumegând tronează în mijloc. Surprinzându-le privirile, avocatul le spune că e locul în care dorește să revină cândva, este vulcanul Arenal din Costa Rica, o adevărată minune a naturii. Bărbații îl ascultă indiferenți, apoi trec la subiect. A venit timpul ca avocatul să tragă anumite sfori pentru ca șeful lor să fie eliberat. Avocatul își aprinde o țigară și suflă fumul spre tavan. Pictura din spate pare a fi o fereastră și, dincolo de ea, vulcanul începe să arunce roci incandescente. Cei doi, iritați de atitudinea indiferentă a avocatului, încep să amenințe. Bărbatul din fața lor se ridică de pe scaun și se apropie de ei. Nu pot, spune. E vinovat. Cu fiecare amenințare pe care o primește, avocatul începe să respire din ce în ce mai rar. Pielea își pierde culoarea și mâinile îi tremură. Țigara cade pe jos, lăsând scântei în urma sa. Cei doi ridică pumnii în aer, însă avocatul încetează să mai respire. Îi privește fix pentru câteva secunde și cade pe spate.

Vulcanul e din nou doar o pictură. Avocatul este alb precum camașa de pe el.

*

O fetiță merge pe cărarea de lângă lac. Cară după ea un ghiozdan jerpelit. Căciula roșie îi acoperă ochii și e nevoită să ridice bărbia pentru a privi înainte. Se oprește pe marginea apei și își cufundă mâna în apă. O retrage repede. E fierbinte. Sticla cu apă îi este goală. Trebuie să ajungă acasă. Se întoarce la cărare și merge mai departe, privind spre apus. Soarele se ascunde după munte. Ultimele raze par a fi flăcări. Un tremur îi străbate fetei tot corpul. Trebuia să o asculte pe bunica și să nu mai plece singură în vale. Grăbește pasul. Tot privind în spate se împiedică și cade. Căciula i se rostogolește în lături și un firicel de sânge se prelinge pe piatra de care s-a lovit. Chipul rozaliu al fetei este alb. Albul norilor de deasupra, al aburilor care se văd în jurul muntelui. Din depărtare se aude zgomotul unui motor. O mașină se apropie.

*

Un bătrân merge pe șoseaua pustie. Chitara de pe umărul lui pare la fel de veche ca el. Bătrânul ține în mână o fotografie îngălbenită de vreme. O privește o datăla câteva minute. Cu cât se apropie de munte, cu atât privește mai des fotografia. Un zâmbet i se ivește în colțul gurii. Cutele din jurul ochilor i se strâng într-un evantai de ani. Visează de atâta timp la momentul ăsta și acum, uite, e chiar în fața lui. Se oprește pentru a-și trage sufletul și frânturi de amintiri îi trec prin fața ochilor. Când vei simți o durere puternică sau poate o supărare mare, atunci vei ști ce să faci. Muntele te va chema la el. Asistenta aceea drăguță îi lăsase o fotografie. Un munte pierdut în nori, cu bulgări aurii odihnindu-se la poalele lui. O minune a naturii, asta era. Când el era la cel de-al patrulea atac de cord, soția lui s-a stins din viață. Un somn adânc din care nu s-a mai trezit, atât a fost. A văzut-o cum zace acolo, în pat, albă ca varul. Nu putea face nimic. Nici măcar să moară. A plecat în căutarea minunii. Amintirea îi dă fiori reci pe șira spinării. Pornește mai departe însă, cu fiecare pas, îi este tot mai greu să avanseze. Simte chitara grea. Se lasă în genunchi în mijlocul șoselei și lacrimile încep să-i alunece pe obrazul alb. Când cade, se aude un sunet sec. Fotografia este mototolită între degetele încleștate pe ea.

*

O femeie însărcinată citește pe o bancă, în parc. Vântul adie ușor și îi saltă poalele rochiei. Ridică privirea din când în când și se uită la copiii care aleargă pe alei. Mâna i se așază involuntar pe burta proeminentă și zâmbește. În fiecare zi merge în parc și stă pe aceeași bancă. Obișnuia să stea acolo împreună cu iubitul, să-și povestească despre trecut, să-și facă planuri de viitor. Tot acolo l-a văzut căzând toamna trecută. A căzut și nu s-a mai ridicat. L-a privit neputincioasă cum se albește. Când a ajuns ambulanța, era prea târziu. Acum, copilul parcă-i citește gândurile. Începe să dea din piciorușe facând-o să se îndoaie de durere. Femeia scapă revista din mână și paginile sunt fluturate de vânt până la pagina cu vulcanul. Același vulcan despre care îi vorbise el în acea zi oribilă. Se întinde pe bancă și își privește mâinile. Îi sunt amorțite. Copilul s-a liniștit. Femeia este cuprinsă de panică. Nu-l mai simte pe cel mic. Își caută telefonul și sună. Are nevoie de ambulanță. Câteva minute mai târziu, un băiețel aleargă speriat la bunica. Îi spune dintr-o suflare ca tanti care citea e albă ca hârtia și nu respiră.

Mâna femeii strânge în pumn articolul din revistă.

*

Un grup de bărbați îmbrăcați în halate albe stau în jurul mesei. Trebuie să ia o decizie. Ultimele teste au ieșit bine. Aceasta pare a fi singura soluție de a salva omenirea, deși sunt șanse foarte mari ca unii să nu fie de acord. Ușa sălii de ședințe se deschide și intră directorul împreună cu Femeia de Gheață, așa îi spun ei psihoterapeutei. Ea a fost prima care și-a dat acordul ca, în cazul în care va păți ceva, să se facă teste pe ea. Cu un an în urmă a făcut un atac de panică și inima i s-a oprit. Pielea i-a devenit albă, la fel de albă ca a celor care mureau zi de zi în lume. Dar ea și-a dat acordul. Globulele roșii care fuseseră mâncate de cele albe – asta susțineau ei – i-au fost înlocuite cu globule albastre. Cercetătorii de la Institutul Internațional de Hematologie au găsit soluția, însă aceasta a fost respinsă în repetate rânduri de Conducere, argumentându-se că folosirea globulelor albastre ar fi încălcat regulile și ar fi adus întreaga lume în pragul nebuniei. Cercetările au continuat, însă aceste globule păreau a fi singura șansă de salvare. Când Eliza Ghețea s-a stins din viață, au profitat și au făcut primul test pe o ființă umană. Inima și-a revenit aproape instantaneu. A pompat lichidul albastru cu o oarecare dificultate, însă starea ei se ameliora văzând cu ochii. După cinci zile Eliza a deschis ochii. Starea ei era bună. Dacă nu ar fi avut pielea aceea albăstruie, nimeni nu ar fi zis că în urmă cu câteva zile murise de Moartea Albă.

— Doamnă doctor, trebuie să folosim globulele albastre, știți bine că e singura soluție, zice unul dintre bărbații de la masă.

— Da, știu asta, însă Conducerea nu este de acord tocmai pentru că rezultatul folosirii globulelor este o aberație. Credeți voi că vor fi de acord să arate… așa ca mine? Priviți-mă! Voi știți că sunt tot eu, dar dacă m-ar vedea cineva pe stradă, un om obișnuit, ce credeți că s-ar întâmpla?

— Eu zic că ar prefera asta decât moartea, zice directorul.

— Și totuși, Conducera nu este de acord, adaugă femeia.

— Ce altă soluție avem? întreabă un doctor.

— Găsirea cauzei. Asta e soluția. Dacă vom ști cauza, vom ști ce decizie să luăm. Am vorbit cu inspectorul care cercetează împrejurările în care au avut loc morțile și se pare că toate au în comun două lucruri: starea subiectului – panică, depresie, durere, și muntele. Vulcanul Arenal din Costa Rica.

— Cum adică vulcanul?

— Da, fiecare dintre subiecți avea o oarecare legătură cu acel vulcan. Unii nici nu știau că ar fi vulcan. Eu, de exemplu, credeam ca e un simplu munte. Înainte de… ei bine, înainte de a muri, îl visam. Mă visam mereu în drum spre munte și mă trezeam de fiecare dată când apăreau nori de fum sau foc în jurul meu. Nu m-am gândit niciodată la însemnătatea acestor vise până nu am vorbit cu inspectorul.

— Și ce este de făcut?

— Așteptăm. A strâns o echipă și va pleca să vadă ce se ântâmplă acolo.

— Dar oamenii aceia… crezi că vor rezista? În fiecare zi apar alte și alte cazuri.

— Nu știu de bătrân și de copilul femeii însărcinate, dar ceilalți sigur vor rezista. De fapt, e posibil să o pierdem și pe cea mică. Lovitura la cap a fost destul de gravă.

*

Șapte siluete negre privesc în jos de pe creasta vulcanului. Pe fundul craterului se vede o lumină roșie. Nu e țipenie de om, nici vântul nu se aude.

— Poate că ar trebui să cobor eu, spune Eliza.

— În nici un caz! Știi bine că nu am fost de acord să vii cu noi, d-apoi să te trimitem la înaintare.

— Dar eu am murit deja, ce pot să mai pățesc?

— Nu! zice inspectorul apăsat.

— Atunci vino cu mine.

Douăzeci de minute mai târziu, cei doi privesc sfera lichidă ce plutește în inima vulcanului. E înconjurată de o substanță lipicioasă care, de la distanță, aduce cu un nor de fum alb. Eliza se apropie. Când inspectorul încercă să o oprească, îi simte mâna rece. Se întoarce către el și îl privește de aproape.

— Trebuie să pleci. Acum! Ești foarte palid.

— Nu plec fără tine, zice bărbatul, cu o voce tremurândă.

— Pleacă, eu sunt bine. Nu mai are ce să-mi ia.

Eliza îl privește pe inspector cum se retrage și revine la „subiectul” ei. Substanța din jurul sferei se lipește de ea pentru câteva secunde, dar se retrage din calea ei. Îi lasă un culoar până la sferă. Eliza își lipește palma de globul acela lichid și simte o bătaie repetată, ca un puls. Mâna îi intră în glob și acesta începe să tremure tot mai tare, ca o gelatină. Eliza mai face un pas. Buzele ei schițează un zâmbet, de parcă ar primi răspuns. Formulează întrebări în gând și zâmbetul îi crește încet-încet. Când ajunge în mijlocul sferei, femeia râde în hohote. E pentru prima dată, după foarte mult timp, când râde cu atâta poftă. Își imaginează cum va arăta lumea peste câteva zeci de ani.

*

— Soluția, singura soluție de fapt, sunt globulele albastre, zice femeia.

Un murmur umple sala de conferințe, dar privirea ei rece îi reduce pe toți la tăcere.

— Vulcanul nu se va opri și nici noi nu avem cum să-l oprim. Nu va erupe niciodată, deci nu e un pericol din punctul ăsta de vedere. Visele, halucinațiile și dorința cu care ne-am trezit fiecare dintre cei care am murit, de a merge către el, au fost date de substanța aceea care s-a așezat în crater. Este un fel de ființă venită din altă galaxie, care a găsit în noi soluția problemei cu care se confruntă speciile de acolo. Globulele noastre roșii.

Tace o clipă pentru a-și trage răsuflarea, apoi continuă:

— Noi suntem salvarea lor, așa cum globulele albastre sunt salvarea noastră. După cum vă poate confirma și inspectorul aici de față, cu cât ești mai aproape de acea substanță, cu atât crește starea de panică, inima începe să pompeze din ce în ce mai tare pentru ca apoi să se oprească. Gobulele roșii sunt extrase din corp, absorbite de acea substanță. Este un fenomen pe care nu am reușit să mi-l explic.

— Dar, mă scuzați doamnă doctor, nu putem să exterminăm acea… substanță, materie, ce-o fi?

— Nu. Încercarea asta ne va induce starea de teamă și teama ne duce mai aproape de moarte. Mă rog, aceia care sunt cuprinși de teamă vor fi atrași de vulcan și, mai departe știți povestea.

În sală se lasă o tăcere adâncă.

*

O femeie cu un copil de mână intră în biroul avocatului. Are pielea de un albastru-palid, ușor sidefie. Îl sărută pe bărbat și lasă copilul să sară în scaunul de la birou. În spatele scaunului, pe perete, se vede același vulcan fumegând. Biroul e neschimbat, mai puțin oamenii care îi calcă pragul. Tot mai puțini oameni normali îl vizitează. Majoritatea sunt albaștri. În curând, avocatul o să se întrebe ce înseamnă, de fapt, să fii normal, care sunt criteriile normalității.

Copilul se învârte în scaun mormăind un cântecel. Femeia îi privește pe amândoi,  mulțumind în sinea ei acelui munte-vulcan care i-a adus împreună. Au murit și au pășit împreună într-o nouă viață. O viață ca un cer de primăvară.

Povestire aleasă de Michael Haulică la Creative Writing Sundays (2014), la tema „ce ar fi dacă”, și publicată în revista Argos nr. 8 / 2014.

__________________________________

Foto: Gimel Volcano Costa Rica – wallpapers, pictures, photos (zastavki.com)

The post Vulcanul, o poveste scurtă first appeared on Andreea Ban.

Nu îmi aduc aminte să fi vorbit vreodată cu ei. Erau verii mai mari de la șosea. Eu le spuneam frații Ceaușescu. Nu numai că purtau numele răposaților, Nicu și Elena, dar aveau și trăsăturile celor doi. Ceva la ei mă speria. Poate privirile reci, poate felul în care gesticulau, poate faptul că mă priveau de sus de pe gard când treceam prin fața curții lor. Atunci când mamaie se oprea să schimbe două vorbe cu mama sau tatăl lor, mă ascundeam după fusta ei și nu scoteam o vorbă. Îmi spuneau că sunt timidă. De fapt, eram foarte atentă la ce se discuta și urmăream fiecare mișcare de dincolo de poartă. Știam că ei sunt acolo și că mă urmăresc.

Când am ieșit pentru prima dată cu bicicleta pe șosea era cât pe ce să mă lovească o mașină. Pedalam ușor pe uliță când am văzut șapca de brigadier mișcându-se prin curte. Nu era tatăl, eram sigură de asta. Doar Nicu era suficient de înalt încât să poată fi văzut dincolo de gard. M-am ridicat de pe șaua bicicletei și am pedalat mai repede. Îmi imaginam că, dacă voi avea viteză suficient de mare, voi trece neobservată. Ulița se unea cu șoseaua la capătul curții, așa că nu trebuia decât să pedalez, să urc panta și să fac dreapta pe lângă șanț. Curtea lor era pe partea stângă. Fiind prima dată când pedalam într-o pantă așa abruptă, nu mă așteptam să fie atât de greu. Forța cu care pedalam nu a fost suficient de mare, astfel că la mijlocul pantei, în loc să avansez și să cotesc la dreapta, mă chinuiam pur și simplu să avansez. Am intrat pe șosea cu cea mai mică viteză posibilă, apoi, pentru că tot împingeam la pedale lanțul a pus în mișcare foaia și pinionul iar eu am avut impresia că îmi iau zborul. Claxonul pe care l-am auzit m-a speriat atât de tare, încât nu am mai fost în stare să iau dreapta sau stânga, am traversat șoseaua și am intrat pe ulița din față. I-am simțit privirea în ceafă, știam că m-a văzut și că va merge să mă spună mamei lui, iar mamaie mă va lua la ceartă cum voi intra pe poartă. Când am trecut înapoi, erau amândoi pe podișcă. Am oprit la șosea să mă asigur că nu trece nicio mașină, timp în care ei s-au oprit din discuția pe care o aveau. Îi vedeam cu coada ochiului cum mă privesc. Ochii ei mici îmi aruncau fulgere. Le simțeam cum mă ard. Mi-aș fi dorit să fie un zid mare între noi. Ei să nu mă vadă, eu să nu trebuiască să trec prin fața lor.

În ziua în care mamaie mi-a zis că mergem în vizită la verii de la șosea, am avut un atac de panică. I-am spus că nu vreau să merg, m-am rugat de ea cu cerul și cu pământul, dar nu m-a ascultat. Mergem, a zis. Verii de la șosea nu erau acasă. De fapt, îi vizitam pe părinți. M-am relaxat când am aflat că nu e nimeni care să se uite de sus la mine, care să mă disece din priviri. Ba chiar, mi-am luat libertatea de a mă juca prin curte cât timp femeile puneau țara la cale. Am intrat în vie, acolo unde îi vedeam adesea pe cei doi jucându-se și m-am uitat cu atenție la fiecare porțiune de pământ, la butucii de vie, la pietrele și jucăriile împrăștiate prin iarba de lângă gard. Nu căutam ceva anume, pur și simplu mă uitam și loveam cu piciorul când un bulgăre de pământ, când un borcan.

Întâi a fost mirosul greu. Ar fi trebuit să plec, dar ceva mă ținea în loc. Curiozitatea îmi era cu atât mai mare, cu cât mirosul era mai deranjant. La capătul viei era un boschet ce ascundea un maldăr de lemne, de șipci și araci. La prima vedere părea că cineva făcuse curat prin curte și pusese gunoiul în acel loc pentru a-l arde mai târziu. Dar era mai mult de atât. O bucată de tablă legată cu sârmă ascundea intrarea într-un fort. Am răsucit sârma și mi-am făcut loc printre șipci. Îmi tremurau genunchii, dar nu de teamă ci pentru că eram la un pas de marea descoperire. Aveam să le aflu secretul și atunci voi avea curajul să îi privesc în față. Dar mirosul acela…

Am descoperit un mic laborator. În fort erau alte câteva placaje, bucați de tablă și araci meniți să țină curioșii la distanță. Le-am dat la o parte cu grijă și am descoperit o groapă în pământ. Era ca o grotă în care puteai coborî pe niște trepte săpate în pământ. Nu se vedea nimic înauntru. Mirosul era greu, pământ și animal putrezit. M-am uitat în jur și, într-o oală de noapte, erau pitite niște bucăți de  lumânări arse și câteva chibrituri. Am luat chibritul și bucata cea mai mare de lumânare, era cam cât degetul mic, și m-am apropiat de trepte. Am scăpărat un băț de chibrit și am aprins lumânarea. Flacăra mică, tremurândă, a luminat intrarea. Scările păreau solide. Am pășit cu atenție având lumânarea într-o mână și chibritul în cealaltă. Se auzeau orătăniile din ogradă, găinile, gâștele și porcii. Erau sunetele care mă țineau în priză, afară era lumină și nimic nu avea să se întâmple cât timp le auzeam. Dar, la capătul scărilor, sunetul era mult estompat. Parcă intrasem într-un borcan cu vată. Și atunci am văzut-o. Pisica mă privea cu ochii ei mici și sticloși de pe perete. Parcă era un tablou fără ramă. Lăbuțele erau bătute în cuie, iar capul era aplecat în față cu ochii larg deschiși. Limba îi atârna în partea dreaptă și blănița de pe burtă părea a fi cusută. M-am apropiat de ea pentru a vedea mai bine, dar lumina care s-a reflectat în ceva mi-a atras atenția. Era un borcan. Conținutul lui mi-a întors stomacul pe dos. Nu voiam să mai văd nimic. M-am întors brusc și lumânarea s-a stins. Era întuneric beznă, zgomote slabe se auzeau de afară. Nu știu cum am reușit să aprind lumânarea iar, dar m-am trezit față în față cu chipul ei. Se uita la mine cu ochii aceia mici… ca ai pisicii, mi-am zis. Am întors privirea spre pisică, apoi iar spre ea. Nu puteam scoate nicio vorbă. A întins mâna spre mine, dar m-am tras înapoi. Eram la câțiva pași de scară. Din spatele ei s-a auzit un fâșâit, dar nu am mai așteptat să aflu dacă era el sau dacă era ceva acolo. Am fugit, am aruncat chibritul și restul de lumânare cât colo și mi-am făcut loc printre araci, am împins tabla şi am alergat prin grădină spre mamaie. Femeile s-au oprit din sporovăit şi s-au întors către mine.

– Ce-ai păţit, fată hăi? Cine te aleargă? m-a întrebat mamaie.

M-am oprit lângă ea şi încercam să îi spun ce am văzut, dar nu reuşeam să articulez niciun cuvânt. Scoteam nişte hârâituri de nu mai ştiam de mine.

– Te-am prins, se auzi o voce din spate.

M-am ascuns după mamaie şi am respirat adânc. Trebuia să vorbesc. Trebuia să spun ce era acolo, sub pământ. Tanti l-a întrebat pe Nicu ce s-a întâmplat iar el a dat din umeri.

– Nimic, ne jucam de-a prinselea pe păcăleli.
– Hai, duceţi-vă d-aci, zise mamaie şi mă împinse către băiat.

Nu ştiam ce să fac. Am rămas pe loc şi am dat din cap. I-am spus în şoaptă că vreau acasă, că mă ustură gâtul rău de tot. Mamaie şi-a pus dosul palmei pe fruntea mea, apoi s-a ridicat. Plecăm, a zis ea, apoi i-a şoptit ceva femeii care m-a privit cu subînţeles. Când am ieşit din curte, Nicu a salutat-o pe mamaie şi, privindu-mă, a zis că abia aşteaptă să mai trecem pe la ei. Are şi alte jocuri secrete… Nu am auzit restul frazei, eram deja pe uliţă, iar el vorbea încet. În noaptea aia am visat ca cei doi fraţi se plimbau prin pădure şi au fost mâncaţi de o pisică mare cât un urs. De data asta nu am mai ţipat, am dormit neîntoarsă.

Foto: Pexels.com

The post Verii de la şosea first appeared on Andreea Ban.

Povestirea mea albastră (veți vedea de ce albastră) a fost publicată în numărul 8 al revistei Argos. A fost prima dată când am pășit în lumea lui „ce ar fi dacă?” și unii spun că mi-a ieșit. Nu mă voi lăuda singură, nu se face, dar voi mulțumi cu această ocazie omului frumos care mi-a deschis ușa către minunata lume a SF-ului, Michael Haulică.

Mai departe vă invit să-mi citiți povestea aici: Vulcanul.

Neapărat să cititi și poveștile colegilor, sunt minunate! Le găsiți aici: http://argosmagazine.com

Luna a 7-a se pare că este o lună plină de surprize, de bucurii mici, dar mari. Și acestea sunt bucuriile care ne fac să zâmbim, care ne aduc pe linia de plutire atunci când, știți voi, corăbiile par a fi înghițite de valuri.

The post Micile bucurii, marile bucurii first appeared on Andreea Ban.

Tema: „Vreau să le propun participanților la curs următorul experiment. Să scrie un text (fie poem, fie o proză scurtă) după scenariul penultimului poem al lui Seymour. Iată scenariul complet:

În „Seymour: o prezentare“, Salinger descrie, prin gura lui Buddy, personajul-narator al prezentării, două poeme (din cele 184) ale lui Seymour, penultimul și ultimul. Cele două descrieri sună așa:

„Penultimul poem înfățișează o tînără soție și mamă care are ceea ce se definește în vechiul meu manual de căsătorie drept o legătură extraconjugală. Seymour nu o descrie pe tînără, dar aceasta apare în poem chiar în clipa cînd cornetul acela al lui scoate niște note extraordinare, așa încît o văd ca pe o femeie extrem de frumoasă, de o inteligență moderată, de o nefericire nemoderată și care nu e exclus să locuiască în vecinătatea Muzeului Metropolitan. Într-o seară, femeia vine acasă foarte tîrziu de la o întîlnire – în imaginația mea, are ochii împăienjeniți și e mînjită cu ruj – și găsește pe pat un balon. Cineva l-a lăsat pur și simplu acolo. Poetul nu spune, dar nu poate fi altceva decît un balon de jucărie, mare, umflat, probabil verde, așa cum arată Central Park primăvara.“

„Cel de-al doilea poem, ultimul din colecție, descrie un tînăr văduv, dintr-o suburbie, care într-o noapte șade pe pajiștea din fața casei, îmbrăcat în pijama și halat de casă, și privește luna plină. O pisică albă, plictisită, aparținînd, clar, gospodăriei și, aproape sigur, un fost pion important al casei, vine lîngă el, se rostogolește pe spate, și omul o lasă să-i muște mîna stîngă în timp ce el contemplă luna.“ (Polirom, 2002, traducere de Antoaneta Ralian)

Buddy, fratele cu doi ani mai mic al lui Seymour (care s-a sinucis la vîrsta de 31 de ani), nu divulgă nici un vers din cele două poeme, dar nici din restul de pînă la 184, căci drepturile de autor sînt deținute de văduva lui Seymour, un artificiu inteligent găsit de Salinger pentru a păstra tăcerea asupra unei absențe.”  (maximum 6000 de caractere)

—————–

A cincea întâlnire CWS s-a dus și ea. Iulian Tănase, invitatul acestei ediții, ne-a vorbit despre scris – ca formă de cunoaștere, ca terapie.

Feedback-ul asupra temelor s-a aflat la polul opus celui dat de Răzvan Petrescu. Textele noastre au fost criticate aspru și ne-am luat, rând pe rând bobârnace. Textul meu, pe care îl veți putea citi în cele ce urmează, nu a reușit să exprime ceea ce mi-am dorit. Este abstract, da, dar nu și clar. Va trebui să stau mai mult pe la masa de scris, căci muza nu m-a găsit de această dată.

Mi-ar plăcea să îmi spuneți ce părere aveți, cum vi se pare această poveste.

—————–

(după scenariul penultimului poem al lui Seymour)

Olivia își privește mâinile. Nuanța de gri-perlat a pielii fusese înlocuită de culoarea aceea a oamenilor de la televizor. Până și verigheta avea sclipiri aurii și nu cenușiul cu sclipiri metalice cu care era obișnuită. Bărbatul zâmbea.

***

Plecase de acasă în grabă lasându-l pe Matei cu cel mic. Avea o întâlnire, un alt interviu. Și se întâmpla de fiecare dată ca interviurile să aibă loc la ore târzii în noapte. Nu dădea explicații pentru că oricum nimeni nu întreba de ce. Lipsa întrebărilor a făcut ca întâlnirile să fie mai dese și orele mai târzii. Doar gândul la puiul ei o făcea să simtă un nod în capul pieptului.

Întâlnirea din seara aceasta descursese altfel decât se aștepta. Bărbatul cu care se vedea o sunase pentru a-i spune că nu va mai ajunge. Rămăsese la masă privind în gol și sorbindu-și vinul cu înghițituri mici. Țigara ardea pe marginea scrumierei când o voce stridentă îi rosti numele. Miruna, o fostă colegă pe care o văzuse foarte rar în ultima perioadă, îi povesti despre petrecerea la care trebuia să ajungă. Era petrecerea la care trebuia neapărat să o însoțească, fiind singura șansă de a ajunge acolo, printre oamenii de dincolo de sticlă. Nu pricepea nimic, însă nu avu timp să protesteze, căci fata îi zise repede:

–          Nu trebuie să stai aici singură. Ochii tăi trebuie să strălucească, buzele tale să… prindă culoare.

Au luat un taxi spre acel loc. Miruna a povestit tot drumul despre marea petrecere, marea schimbare. Olivia o privea. Peste griul de porțelan al feței i se plimbau luminile orașului, nuanțe de gri luminos. Au ieșit în afara orașului și întunericul a înghițit mașina pentru câteva secunde.

Când taxiul a oprit, Olivia voia să se întoarcă în oraș, să meargă acasă. Senzația de sufocare era din ce în ce mai accentuată. Miruna a insistat să meargă cu ea, să stea măcar un sfert de oră. A acceptat abia după ce l-a convins pe șofer să o aștepte.

Din apropiere se auzeau voci, râsete stridente și o muzică plăcută. A pornit alături de Miruna pe o alee albă. Pietrișul reflecta lumina lunii și le scârțăia sub talpi. La capătul aleii era o scară largă ce cobora în pământ. Neliniștea de mai devreme îi reveni. Inima îi bătea să-i sară din piept. Miruna a privit-o și a strâns-o de mână trăgând-o după ea. Muzica și vocile se auzeau de acolo de jos.

–          Aici e locul, nu-i așa că-i extraordinar? se auzi vocea fetei.

Olivia tăcea, marea de oameni, explozia de culoare, de strălucire o lăsaseră fără glas. Până și muzica părea că ar avea culoare.

–          Hai, vino, zise Miruna, și trecu dincolo de pragul ce părea a fi o ramă.

În fața ei era un tablou lichid în care pulsa o altă lume. Și Miruna era acolo. Râdea. Ea nu se putea mișca. Fața gri a prietenei ei avea acum strălucirea aceea din lumea de dincolo, lumea din televizor.

–          Imposibil, îngăimă ea și se retrase spre scări fără a-și lua privirea de la tablou.

Pe scări, în fugă, se lovi de un bărbat.

–          Hei, ce se întâmplă? Nu ai trecut dincolo? o întrebă acesta.
–          …
–          Stai, nu fugi, mai zise și porni după ea.

O prinse sus, la ieșirea din tunel.

–          Nu, nu înțeleg, zise ea și simți cum totul începe să se învârtă în jur. Trebuie să plec, chiar trebuie. Așa ceva…

Îl împinse și porni pe alee înapoi spre taxi.

–          Vezi că taxiul a plecat, zise el. Te aștept aici.

Olivia nu îl luă în seamă. La capătul aleii nu era decât întunericul. Începu să alerge. Drumul pe care venise era acum luminat. Nu se vedea nimic în zare. Erau doar griurile pământului. Se opri și, după câteva clipe, se întoarse.

–          Ți-am spus, îi zise bărbatul. A plecat. Eu sunt Cosmin.

***

Olivia stătea pe scările muzeului. Contempla orașul. Niciodată nu i se păruse atât de trist ca acum. În urmă cu câteva ore, nuanțele acelea de gri îi păreau a fi calde. Se pierdea printre clădiri bucurându-se de umbre, de lumini, de ceea ce credea că e frumos. Orașul pe care îl avea în față era o explozie de culoare, însă era gol. Chiar și oamenii care vor porni în dimineața următoare la treburile lor vor fi triști, chipuri colorate prinse într-o altă lume. Culoarea accentua singurătatea pe care o simțise în ultima perioadă. Cosmin o lăsase acolo, în fața muzeului. O făcu să-i promită că-l va suna. Când mașina a dispărut după colț, lacrimile au început să-i curgă pe obraz. Stătea nemișcată și privea culorile din jurul ei, lumea nouă în care intrase.

Într-un târziu s-a ridicat și a pornit spre casă. Trebuia să-l vadă pe cel mic, avea să își vadă copilul pentru prima dată. A deschis ușa și a aprins lumina. În oglindă a zărit o femeie frumoasă, un ten rozaliu și ochi de culoarea mierii. Rujul îi era întins, un roșu intens, ca un zâmbet ce a vrut să rămână față. Își șterse buzele și obrajii mânjiți de rimel lăsând la vedere pielea frumoasă. Păși apoi spre dormitor. În casă era liniște. Deschise ușa. Pe pat era un balon de un verde intens. Verdele parcului de lângă muzeu părea a fi acolo, cuprins în balon și dormind în patul ei. Îl luă în brațe și zâmbi. Râsetele lui Ionuț păreau să răzbată prin latex. Respirația lui era prizonieră în balon și pulsa la fiecare mișcare.

Camera copilului era cufundată în întuneric. Aprinse veioza de pe noptieră și se apropie de pătuț. O păpușă decolorată se zgâia la ea de pe perna copilului. O ridică și plânsul păpușii se auzi strident: oaaa, mama, mama, mama. Scăpă păpușa pe jos și capul i se desprinse rostogolindu-se sub pat. Trunchiul părea a fi al lui Ionuț, erau hainele în care îl lăsase îmbrăcat.

Strânse balonul la piept și se retrase din cameră.

–          Alo, Cosmin? Poți… te rog, poți veni să mă iei? S-a întâmplat ceva înfiorător, ceva… vocea i se stinse și lăsă telefonul să-i alunece din mână.

Ochii i se opriră asupra fotografiei de pe bibliotecă. Era o familie fericită. Dar amintirea acelei zile lipsea. De fapt, nu avea nicio amintire dincolo de întâlnirile ei nocturne, de nopțile târzii în care ajungea acasă și cenușiul lumii în care trăia.

***

Bărbatul frământă balonul între degete. Părea că se amuză de elasticitatea sferei de culoarea parcului.

–          Ți-am spus, îi zise, nimic nu va mai fi la fel. Nu avem în fiecare zi șansa de a ajunge în lumea reală.

Olivia își răsucește verigheta în tăcere.

–          O să fie bine, te veni obișnui, iar atunci când vei fi gata, te vei alătura nouă. Trebuie să scoatem lumea din beznă.
–          Poate că bezna e bună…
–          Chiar crezi asta?

The post Nuanțe de gri first appeared on Andreea Ban.

Tema: „Despre moarte: Pierderea unui om iubit. Poate fi oricine, bunic, părinte, prieten, iubit. Cine are marele noroc să nu fi pierdut pe nimeni, îşi poate imagina (uşor, cred, din cărţi, filme, diverse emoţii etc.) cum ar fi un asemenea dezastru.” (maximum 8000 de caractere)

Astăzi a avut loc cea de-a patra întalnire CWS. Răzvan Petrescu ne-a vorbit despre cel mai firesc mod de a povesti, nu înainte de a ne lăuda textele trimise. Suntem o nouă generație de scriitori, se pare! Una dintre întrebările noastre a fost cum putem ieși din anonimat, cum putem scrie mai bine. Răspunsul a venit natural: citind.

Vă invit acum să citiți și, de ce nu, să vă dați cu părerea asupra povestirii mele. Este, după cum a spus și Răzvan, emoțională și cam lirică. Sper să vă placă.

—————–

Apus de soare, ochi închiși, oglindă, tăcere, ploaie. Acestea sunt cuvintele care îmi vin în minte atunci când mă gândesc la Simona, fata cu cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată.

***

În ziua în care am împlinit optsprezece ani mi-a spus că sunt verișoara ei preferată și că anii care vor urma vor fi cei mai frumoși. Deși în fotografia pe care o am cu ea, nu i se vede tricoul, îmi aduc aminte foarte clar imprimeul cu acel diavol tazmanian cu limba scoasă. Ea râdea. Stătea în spatele meu, ascunzându-și rotujimile, și râdea. Era cu patru ani mai mare decât mine și o adoram. Avea ceva în felul ei de-a fi care mă fascina.

În acea vară am fost la ea, era primul an în care își aniversa ziua la curte. Casa era în construcție. Se lucra la primul etaj. Stateam pe scaun alături de Simona și prietena ei, Alina, și ascultam, îmi plăcea tare mult să ascult. Vorbele lor erau povești, lucruri care mă așteptau mai târziu. În timp ce Alina povestea despre ziua îngrozitoare pe care o avusese la serviciu, Simona s-a uitat la mine prin fumul de țigară și mi-a spus, de parcă nu mai era nimeni în jurul nostru, “trebuie să vezi ceva”. S-a ridicat apoi, a stins țigara în ceașca de cafea și m-a luat de mână. Am intrat în casă și am urcat scările la etaj. Locul era plin de moloz. Mi-a arătat fiecare cameră ce avea să fie construită acolo sus. Apartamentul fratelui ei era gata. Acum se lucra la al ei. Dormitorul, pe acela voia să mi-l arate. M-a ținut de mână, cu grija unei surori mai mari, până am ajuns pe terasă. Dormitorul era terasă. S-a oprit în mijloc și mi-a spus cu zâmbetul ei minunat întins pe fața: “aici va fi camera mea, aici”, și a bătut din picior. Un norișor de praf s-a ridicat în aer. În spatele ei era un soare portocaliu ce cobora încet, se ascundea dincolo de câmp. Încercam să-mi imaginez cum va arăta locul. Simona s-a întors cu fața spre apus și mi-a făcut cu ochiul. “Vino”, mi-a spus. Ne-am sprijinit cu coatele de balustradă și am privit în tăcere bulgărele acela roșiatic. Se ducea la culcare, acolo, printre copaci.

“Abia aștept să fie gata apartamentul, să stau aici, în fiecare seară, și să privesc apusul. Îți dai seama, câte apusuri din astea voi vedea?” Nu se uita la mine. Privea soarele cum aluneca ușor în altă parte a lumii și zâmbea. Mi-a spus atunci că, după licență, voia să-și deschidă un hotel la munte, își dorea să-și crească copiii acolo, la aer curat. A râs când i-am spus că mi-ar plăcea să aibă unul și la mare. Deja visam la zilele acelea în care aveam să o vizitez. Îmi imaginam cum urma să mă plimbe prin hotel și apoi, la final, avea să-mi arate camera din care se vedea apusul.

***

Un telefon. De atât a fost nevoie ca să aflu că Simona era bolnavă. Se internase pentru a fi operată de apendicită și fusese trimisă acasă fără posibilitatea de a mai face vreodată copii. Atât a reținut din acel diagnostic, că nu își va putea duce copiii la munte. Că urma să moară într-o zi, nu conta. Fiecare dintre noi aveam să ne întâlnim cu maștera la final, dar a nu-ți mai putea întâlni copiii, ăsta era adevăratul coșmar.

Am mai văzut-o de două ori în următorii doi ani. Prima oară părea fericită. M-a luat de mână, așa cum o făcuse nu de mult, și am mers pe canapeaua din sufragerie. Nu se mai gândea la camera de sus, la terasă. Avea un zâmbet amar pe față, dar zâmbea. Din când în când zâmbetul îi era grimasă, se ținea de burtă, se apleca în față și-și cerea scuze. “Acum slăbesc”, spunea ea și încerca să râdă la propria-i glumă. Slăbise foarte mult. Părea un băiețel tunsă așa scurt. Își trecea din când în când mâna prin păr, apoi o privea și o scutura repede uitându-se în jur sperând că nu o vedea nimeni. Eu o vedeam. Știam. Aș fi vrut să o iau în brațe, dar îmi era teamă. Nu voiam să o supăr. Și cred că aș fi izbucnit în plâns dacă îndrăzneam să o îmbrățișez. Ea încerca să fie puternică pentru noi. Ne-a spus atunci, în repetate rânduri, cât de bine e să fii slab, că se putea mișca și ea mai ușor, mai repede. Aceea a fost una dintre ultimele ei zile bune.

În următorul an am auzit ba că era mai rău, ba că găsise câte o terapie minune care avea să o salveze. Pendulam cu toții între fericire și tristețe, Când ne așteptam ca ea să se stingă, primeam vestea că se simte cu mult mai bine, apoi, când speram ca ea să se fi vindecat, aflam că de fapt se simte îngrozitor de rău și că nu vrea să fie vizitată.

***

Într-o sâmbătă dimineață, pe când învățam de zor pentru un examen, a sunat telefonul. Am auzit-o pe mama răspunzând, însă, mai departe, cuvintele ei au fost o șoaptă. Mă oprisem din citit și așteptam. Mama nu vorbea niciodată încet. Câteva minute mai târziu a deschis ușa și mi-a spus cu o voce tremurândă că Simona vrea să ne vadă.

De când nu mai putea urca scările, dormea în camera de la parter. “Verișoarele mele dragi”, ne-a spus ea când am intrat în cameră. Noi tăceam. “Ați crescut atât de mult…”, a mai spus. “Ce ați mai făcut? Cum e la școală?”, a întrebat ea. Era atât de mică sub pătura aceea înflorată. Unde era Simona? Ce făcuseră cu ea?

Eliza i-a spus că e bine, că are zece pe linie și că va avea din nou premiul întâi. Eram mândră de ea. Când privirea Simonei s-a întors spre mine, genunchii au început să-mi tremure. Aș fi vrut să am din nou optzprezece ani și ea să se ascundă în spatele meu pentru poză. M-aș fi întors să îi spun să rămână așa pentru todeauna. Dar eram acolo și trebuia să-i spun ceva, ceva care să-i aducă zâmbetul acela de care îmi era atât de dor. “Dacă voi avea fată, îi voi spune Simona și o voi duce la munte să vadă apusul”, i-am spus eu repede. Atunci a fost ultima dată când am văzut-o râzând.

***

Era o zi caldă de sfârșit de mai când am condus-o pe ultimul drum. Stăteam într-un colț al camerei și priveam, nu spre ea, ci pe geam. Priveam ploaia cum spăla cireșul din fața casei. Aș fi vrut să ies din cameră, să merg acolo, pe terasă, și să aștept apusul. Acum avea un șezlong și măsuță, avea și oglinda aceea cât ea de înaltă. Fie că ar fi privit către fereastră, fie că s-ar fi uitat în oglindă, Simona putea vedea apusul nestingherită. Am zâmbit. O bătrână care stătea în ușă și bocea s-a uitat la mine atât de urât, încât i-am simțit privirea ca pe o palmă. O lacrimă mi-a alunecat pe obraz și capacul s-a așezat peste Simona. Zâmbea, știu sigur că zâmbea atunci când umbra a coborât peste ea. Am închis ochii și am lasat ploaia să-și spună povestea. Și a spus-o până la capăt.

Babele strigau pe lângă cutia de lemn lăcuit, plângeau cu lacrimi de ploaie. Eu mergeam aproape de mama și râdeam în batistă. Râdeam pentru că Simona mă făcuse să râd. Ea nu era în cutia aceea, ci rămăsese în casă. Se ascunsese în umbra bibliotecii și avea să ajungă în camera ei, apoi, în timp, se va transforma în apusuri de soare și în râsete de copii. Ceilalți habar nu aveau. Am închis ochii și am lasat ploaia să-mi cadă pe față. Mi-a spălat zâmbetul și toate amintirile.

***

Mama m-a rugat să îi iau pe copii și să trecem pe la Veronica. Îi era dor de noi. Casa părea a fi neschimbată, însă ea era peste tot. Pereții oftau pe la colțuri, însă nimeni nu părea să observe. După un timp, i-am luat pe Simi și pe Robert și am pornit spre camera Simonei. Era așa cum mi-o descrisese cândva, demult. Copiii au dat buzna pe terasă și au rămas amândoi privind cercul de foc ce cobora dincolo de casele din față. I-am lăsat acolo și m-am întors în cameră. Oglinda de lângă pat era un tablou lichid. M-am apropiat și, cu fiecare pas, aveam impresia că se aude râsul Simonei. M-am apropiat mai mult. Îi puteam vedea pe cei mici cum se înghionteau și arătau spre soare. Oglinda a tremurat ușor și am auzit o șoaptă: “Verișoara mea dragă…”. Apoi tăcere.

The post Apusul din oglindă first appeared on Andreea Ban.