Mergeam de câteva ore pe șosele de țară, drumuri ce păreau a fi uitate de lume. Încetasem să privesc câmpiile și copacii, casele și curțile. Erau toate la fel, cenușii, fără viață. Am căutat o vreme să văd ceva mișcându-se, un om, un animal. Nu era nimic. Nici măcar o frunză uscată nu mi-a atras atenția. Timpul încremenise în jurul nostru. Mi-am sprijinit capul de geam și am închis ochii. Mi-am imaginat cum ar fi ca pe acel drum pustiu să ne găsim sfârșitul. Nimeni nu ne va auzi țipetele, nimeni nu va sări să ne scoată din măruntaiele mașinii. Ne vom stinge acolo, într-un sat uitat de lume sau pe un câmp înghețat.

Am revăzut scena de zeci de ori, mașina aleargă cu viteză de la un sat la altul, noi ne minunăm de ceața care se lasă și povestim scene de groază cu ființe ce trăiesc într-o mare de alb. Râdem, muzica se aude în difuzoare cu un bubuit surd, ca o inimă. Bum, bum, bum. Privirea îmi fuge pe bord și-i spun să o lase mai moale. Mașina parcă plutește. Drumul e drept. Am intrat într-un sat și pare că mergem la pas. Privesc fiecare curte cu atenție. Ceața atârnă de crengile copacilor, pe garduri, în curțile oamenilor – dacă sunt oameni aici. Vreau să ieșim mai repede. Nu mai pot respira. Mașina prinde iar viteză, nu mare, dar suficientă încât să nu fie timp să ocolim acel dâmb. Ne pierdem în ceață și nu aud decât bubuitul de mai devreme. Încerc să-i prind mâna, dar nu mai e nimic acolo. Văd alb. Într-una dintre variantele imaginate cineva mă trage afară. Îi simt respirața aproape de ureche atunci când își înfășoară brațele în jurul meu. Nu are sens. Nu trebuia să fie nimeni în jur, doar noi și albul de după.

Nu am povestit nimănui cum, de nicăieri, a apărut cineva care să mă salveze din propria fantezie. Am încercat să pun pe hârtie acea poveste, dar totul se oprea la momentul în care eram înghițiți de alb. Nu-i găseam un început, nici un sfârșit potrivit. Mi-ar fi plăcut ca acela să fie sfârșitul, dar nu a fost să fie. Cuvintele vin când vor ele, iar de data aceasta au rămas departe de mine. Am lăsat povestea într-un sertar al minții. Nimeni, nici măcar prietenii cei mai apropiați nu aveau să afle vreodată la ce mi-au zburat gândurile în acea călătorie.

***

Într-una dintre zilele lui martie, o fostă colegă de liceu a pus la cale o întâlnire. Nu ne mai văzuserăm de peste douăzeci de ani. Știam că unele dintre fete erau măritate, altele aveau și copii. Am reușit cu greu să găsim o zi potrivită, o zi în care fiecare dintre noi să putem evada din prezent pentru o întâlnire cu trecutul. Oare cum sunt acum? Mai sunt fetele pe care le știam sau viața le-a transformat? Voi regăsi în ochii lor lumina de odinioară? Cu cât mă gândeam mai mult la ziua întâlnirii, cu atât emoțiile erau mai mari. Îmi aduceam aminte de fiecare dintre ele, culoarea ochilor, felul în care râdeau, cum își plecau privirile, pe cine iubiseră și viitorul la care visau. Acum eram în acel viitor și singura teamă pe care o aveam era că nu voi regăsi lumina pe care o văzusem cândva în ochii lor. Ne-am întâlnit într-o seară, la finalul lui martie. Una câte una, am ocupat locurile de la masă. Le-am îmbrățișat pe toate și îmi venea să țip de bucurie, o bucurie pe care nu o mai simțisem de mult. Eram din nou fetele din liceu, dar cu gențile doldora de experiențe adunate de-a lungul anilor, iar lumina era acolo. Cine mai trebuie să vină, am întrebat? Mi s-a spus că eram toate. Nu, suntem unsprezece la masă, noi eram doisprezece. Fetele s-au uitat una la alta, au zâmbit și mi-au spus că nu am fost niciodată doisprezece. Am zâmbit și eu, dar mintea îmi era în altă parte. Făcusem rezervarea pentru doisprezece persoane, în amintiri eram mereu doisprezece, iar acum aflam că amintirile mele nu erau cele corecte. Oare în ce privințe mă mai înșelasem?

În zilele următoare am căutat poze din vremea liceului. În niciuna dintre ele nu eram toate. Ba zece, ba șase, ba trei, ba opt fete. Niciodată unsprezece sau, cum știam eu, doisprezece. Dar oricât aș fi încercat să mă conving că păstrasem o amintire eronată, cu atât îmi apărea în minte umbra unei colege al cărei nume nu reușeam să mi-l amintesc. Am avut mereu o problemă cu numele, nu am reușit să le rețin de la prima întâlnire sau, dacă reușeam să le rețin, șansele erau foarte mari să le uit după un timp. Dar fețele, ei bine, cu fețele era o cu totul altă poveste. Îmi puteam aminti figurile străinilor dacă îi vedeam pentru a doua oară, indiferent câți ani trecurseră. Mi s-a întâmplat să mi se facă cunoștință cu o fată al cărei nume nu mi-l aminteam, dar pe care o văzusem într-o stație de autobuz, cu niște ani în urmă. I-am spus asta și, mirată, mi-a spus că e posibil să fi fost acolo, nu își mai aducea aminte, dar, da, avea o haină verde cu un buzunar galben și unul portocaliu și anul acela fusese prima dată când purta breton. Nu îmi dădeam seama de ce nu îmi puteam aminti chipul colegei, a doisprezecea colegă de clasă. Tocmai acesta era motivul pentru care nu le-am contrazis când mi-au spus că nu am fost niciodată doisprezece.

Am încercat să-mi ocup mintea cu altceva. Fiecare zi era copia celei din urmă. Dimineața mă trezeam greu, după o noapte cu vise pe care nu mi le aminteam. În drum spre serviciu nu îmi ridicam privirea din carte, urmau apoi opt ore lungi, cu pauze puține, de butonat. Uitam să mă ridic de pe scaun, să răspund la telefon sau să respir. Plecam apoi spre casă și, pe drum, îmi veneau în minte frânturi de povestiri pe care le-aș fi putut scrie. Acasă, totul se pierdea. Uneori îmi puneam un pahar cu vin și priveam cerul de pe balcon. Acolo mi-ar fi plăcut să fiu, departe, printre stele. Aș fi vrut să fiu în locul în care zilele sunt diferite, în care sunt mai mult vie decât moartă, locul în care știu să respir. Timpul zbura și venea o nouă zi. Într-una dintre aceste zile am primit un mesaj pe telefon. Una dintre colege mă invita la o cafea, voia să mă întrebe ceva. I-am răspuns două zile mai târziu. Știam că voia să mă întrebe de acea colegă. Pur și simplu, știam.

Ai spus că eram doisprezece, a rostit ea după ce ne-a fost servită cafeaua. Spune-mi mai multe. Eu nu sunt sigură că am fost unsprezece. Nu le-am putut contrazice, dar nu îmi pot lua gândul de la asta. Poate că nu sunt nebună, mi-am spus. Ei i-am zâmbit. Ești sigură că vrei să-ți spun ceva de care nici eu nu sunt sigură? Nu era sigură, dar era curioasă. I-am povestit despre umbra de care îmi aduc aminte, de chipul pe care nu reușesc să-l văd, de toate celelalte chipuri pe care le văd, deși nu ar trebui. M-a întrebat dacă am încercat să scriu. Nu fuseserăm apropiate în liceu, dar își aducea aminte că scriam. Își mai aducea aminte chipul meu când profesoara îmi lăuda poveștile, știa că îmi plăcea să scriu. M-a întrebat dacă mai țineam jurnale. Nu îmi aduceam aminte să-i fi povestit de jurnalele mele. I-am spus că am încetat să mai scriu în jurnal când am terminat facultatea. Am scris în schimb o carte, dar nu am avut curajul să o public. Am scris povestiri citite doar de prieteni, dar pe care le-am distrus cu niște ani în urmă.

De ce îi povesteam toate astea? Am privit-o în ochi și o amintire a ieșit la suprafață. Stăteam amândouă pe terasă și fumam. Priveam cerul și suflam fumul spre stele. Nu îmi aduceam aminte cum ajunsesem la ea, dar eram acolo, pe terasa blocului, într-o noapte cu stele și povesteam despre viitor. O ascultam și îmi doream să țin minte fiecare cuvânt pe care îl rostea. Era îndrăgostită și povestea ei parcă era ruptă dintr-o carte. Nu vei spune nimănui, da? Promiți? Am promis, dar mintea mea încerca să rezolve un puzzle. Noi suntem aici, tu mi-ai povestit despre o colegă pe care nu o putem vedea, nici tu nu ești sigură că o vezi. La un moment dat ea va dispărea din viața ta, dar tu nu vei înceta să te gândești la ea, dar știi că vă veți revedea mai târziu, mult mai târziu, și totul va fi alb și frumos. Am întins mâna și i-am atins degetele. Cuvintele i-au înghețat pe buze, iar eu auzeam doar bum, bum, bum. Mi-a fost teamă să-mi retrag mâna, teamă ca ea să nu dispară, teamă ca muzica să nu se oprească, teamă să nu fiu nevoită să închid o nouă poveste în sertar.

Te va salva, mi-a spus. Tu crezi că e doar imaginația ta, crezi că mintea îți joacă feste. Dar nu e așa. Ce ai văzut chiar s-a întâmplat, dar mai târziu, în viitor. Și acel viitor nu e departe. I-ai simțit respirația, nu-i așa? O priveam și încercam să-mi aduc aminte când i-am povestit despre fantezia mea. Bubuitul pe care îl auzeam era din ce în ce mai aproape, urca din piept spre gât. Îl auzeam, îl simțeam. Bum, bum, bum. Nu am putut articula niciun cuvânt, dar ea a continuat. Și eu i-am simțit respirația pe obraz, eram pe terasa blocului unde am locuit în copilărie. Stăteam pe margine, așa cum stătusem atunci, în liceu. Priveam cerul și îmi doream să ajung printre stele. Printre oameni nu-mi găsisem rostul. Mă gândeam la iubirea pe care o simțisem cândva și care, cel mai probabil, fusese pentru o persoană care nu exista. Dacă ea nu exista, atunci viața mea fusese o minciună. M-am ridicat în picioare și cerul s-a apropiat de mine. Un pas, de atât era nevoie, și stelele erau ale mele. Atunci i-am simțit respirația pe obraz. Am crezut că-i voi simți buzele, dar nu, era doar respirația caldă a cuiva. M-a prins de mână și am făcut un pas înapoi, și încă unul. Era ea, eram sigură de asta. Am stat mult timp acolo, privind în gol. M-am trezit dimineața, îmi era frig, iar mâinile îmi erau împreunate, dar nu ca pentru rugăciune. Păreau că atunci se întâlniseră pentru prima dată și se salvaseră una pe alta.

O priveam năucă. De unde îmi știa povestea? De ce povestea ei semăna atât de mult cu a mea? Am vrut să mă ridic, să plec, dar nu mă puteam mișca. A vrut să-mi ia mâna, dar i-am cerut să nu mă atingă. Bubuitul era acum asurzitor. Bum, bum, bum. Am dus mâinile la urechi și mi-am lăsat capul pe masă. Vedeam din nou drumul de țară, și ceața, și casele vechi, dărăpănate. În stânga mea era un bărbat cu chip frumos, fredona o melodie. În spate era un cuplu, îi știam de-o viață. Ea dormea, el se juca pe telefon. Ceața era din ce în ce mai deasă. Eram fascinată. Bărbatul din spate a spus că nu a mai văzut ceața ca aia de mult timp și că nu se știe niciodată ce monștri se ascund în marea de alb. A râs. Eu mi-am adus aminte de un film. Nu am spus nimic. Am privit către bord și am văzut cum viteza crește. Las-o mai moale, am spus. Cuvintele mi-au fost o șoaptă. Nu eram sigură că le-am rostit sau doar mi-am imaginat că le rostesc. L-am prins de mână pe cel din stânga mea. Atât am putut face înainte de a ne rostogoli în albul din fața noastră. Și apoi bubuitul a încetat. Respirația de pe obraz a fost de această dată o șoaptă, scrie povestea, mi-a zis, scrie și nu se va întâmpla.

Foto by darksouls1 via pixabay.com

The post Scrie și nu se va întâmpla. Ultima zi first appeared on Andreea Ban.

Mi s-a atras atenția că nu am mai scris nimic pe blog, desi mă lăudam anul trecut cu o revenire în forță. Nu am căutat scuze, doar m-am bucurat că încă e vizitat. Am sperat ca noua față a blogului să-mi dea și doza de inspirație pentru a scrie. Nu a fost așa. Îmi aduc aminte cum scriam acum niște ani…

La început a fost un blog cu o temă urâtă, dar cu o fată verde care mi se părea că îmi seamănă. Se întâmpla prin toamna lui 2007. Câteva luni mai târziu, un coleg s-a milostivit de mine și m-a desenat o temă frumoasă tare, plecând chiar de la fata verde a temei inițiale. Am scris pe acel blog mulți ani, multe tâmpenii, aproape zilnic. Erau gânduri despre nimic, erau recomandări de filme, de cărți, muzică, bancuri, evenimente, bucurii mici, nemulțumiri mari, cuvinte multe înșirate fără vreun scop anume. Îmi plăcea să scriu, să citesc impresiile celor care-mi citeau bazaconiile – pe atunci nu exista Facebook, vizitatorii păreau că vin din eter și, marea bucurie, reveneau. Chiar îmi aduc aminte de primele mele zile pe Facebook. O prietenă mă convinsese să îmi fac cont, la noi nu era încă în vogă, dar la ea, în Canada, era mare nebunie. Mi-am făcut cont pentru a comunica cu ea, apoi am început să spun în stânga și dreapta de acest nou Hi5, care avea să fie cu mult peste așteptările noastre, ale celor care căutam să socializăm prin intermediul rețelelor de tot felul.

Să revenim la partea cu blogul. Spuneam că am scris tot felul de bazaconii. Uneori intru pe blog și dau peste câte un articol care pare a fi din altă viață, îmi vine să râd de mine, dar, în același timp, realizez de unde am plecat și unde am ajuns. Obișnuiam să scriu fără diacritice din motive de SEO. În anul de grație 2014, cineva mi-a atras atenția că un scriitor (chiar și unul wannabe) folosește cuvintele corect, dacă suntem români, păi să scriem corect românește. Nu există “mă grăbesc”, “nu sunt instalate”, “nu mă pricep”. Dacă nu te pricepi, mi s-a zis, fă altceva. Din acel moment am fost mult mai atentă la felul în care scriu, blogul meu a primit minunatele diacritice, iar cititorii au trecut pe primul plan, înaintea lui SEO sau orice alte bariere apăreau drept scuze. Nu vă spun câte palme (imaginare, da!) mi-am luat pentru greșelile pe care le găseam în articole. Pe unele mi le-au semnalat cititorii (mii de mulțimiri!), pe altele le-am descoperit singură și astea erau cele mai urâte. Mi se părea că nimeni nu-mi citește blogul, dacă ar fi citit, sigur ar fi observat și mi-ar fi spus.

Dacă vă plimbați puțin pe aici, veți descoperi articole care au și zece ani. Sunt dantelării mărunte, poezii și proze care, dacă ar fi fost scrise pe un caiet, probabil ar fi murit într-un sertar al unui birou vechi ascuns într-o mansardă. Pe atunci aveam multe de spus și spuneam – scriam. Acum, deși am la fel de multe de spus, parcă nu mai văd sensul să pun pe hârtie tot ce-mi trece prin minte. Cu fiecare carte pe care o citesc, devin mai pretențioasă cu mine. Apar întrebările, frustrările, dorința de a veni cu idee mai bună, de a o așeza într-o formă deosebită. Sunt zile în care îmi vin în minte titluri de povestiri (am și titluri de carte salvate într-un folder în telefon) care aduc după ele personaje, locuri, văd scene întregi în care personajele se manifestă, trăiesc sau mor. A fost o perioadă în care desenam povești macabre, mă șocau și pe mine, dar îmi plăceau al naibii de mult. Acum e liniște. De câte ori încep să citesc câte o carte îmi spun că apoi voi face o pauză, pauza minune în care voi scrie o povestire. Dar apare altă carte și altă carte. Iar unele sunt atât de bune încât mă întreb aproape resemnată ce sens mai are să scriu și eu. Nu sunt oare suficiente cărți? Nu sunt destui scriitori în lumea asta? De ce să scriu când mai am atâtea cărți de citit?

Tot în anul minunat 2014 am publicat cartea Încă o dorință. Am scris-o în 2008-2009 și timp de cinci ani am tot bibilit-o. Am trimis-o la edituri, am corectat-o, apoi am dat-o pe mâna unui redactor și am corectat-o iar. După ultima corectură, i-am mai oferit o corectură, pentru că na, era nevoie. Păcat că am trimis-o editurilor în forma brută. Aceasta este, probabil, greșeala pe care o fac toți scriitorii la început de drum. Își iubesc atât de mult “copilul”, că refuză să-l mai aranjeze un pic înainte de a-l trimite în lume. Este perfect, da, aur, diamant, bestseller-ul care va rupe gura târgului. Iar editura primește zilnic astfel de “copii perfecți”. La unii nici nu se uită, cum să se uite la manuscrise fără diacritice? Am învățat din greșeli, da. Încă învăț.

Nu știu dacă voi mai scrie vreo carte, nu știu dacă voi reuși să mai scriu vreo povestire care să bucure ochiul precum au reușit să o facă cele scrise acum niște ani, pe când urmam cursul de Creative Writing cu Florin Iaru și Marius Chivu (anul 2014, an bun), nu știu ce idei mă așteaptă în zorii zilei de mâine sau în visele de peste noapte. Știu doar că mai am mult de citit, iar fiecare experiență trăită e notată într-un colț de minte sau de telefon.

Povești pot spune în fiecare zi. Chiar râdeam zilele trecute, la serviciu, de faptul că eu nu pot răspunde la o întrebare cu da sau nu, cu un cuvânt, ci răspund cu o poveste. De la o întrebare simplă, precum “ce liceu ai urmat”, am ajuns la o poveste despre clădirea plină de iederă care m-a atras cu peste douăzeci de ani în urmă și care mi-a fost un fel de acasă timp de patru ani aproape minunați. Cândva puneam aceste povești pe hârtie, acum nu mai e așa simplu. Am alte așteptări de la poveștile pe care le dăruiesc cititorilor, pe care mi le dăruiesc mie.

V-am spus, este un articol despre nimic. Sunt întrebări la care încerc să-mi răspund, de ce nu mai scriu e una dintre ele. Dar faptul că e cineva acolo care ar vrea să găsească un articol nou pe blogul meu, cineva care mă trage de mânecă din când în când și mă întreabă când am de gând să scriu o nouă poveste, mă readuce pe linia de plutire. Îmi aduce aminte că e un lucru care îmi oferă bucurie și că orice aș face, voi putea oricând reveni la el: scrisul.

Dacă ați ajuns până aici, să îmi spuneți dacă v-ați îndepărtat de pasiunile voastre și cum ați reușit să reveniți la ele. Ce v-a făcut să le lăsați deoparte? Au apărut altele?

Foto cover: Pixabay.com

The post Un articol despre nimic first appeared on Andreea Ban.

Am intrat în acel grup în perioada în care se anunța lansarea cărții sau cu puțin înainte. Pe atunci, Florin încă se ocupa de grup. Temele se schimbau de la săptămână la săptămână, iar eu sciam și citeam, scriam povestiri, citeam povestirile colegilor din grup. Nu mai știu de ce n-am mai scris, dar am rămas cu cititul. Florin s-a retras la un moment dat, dar Abel duce mai departe povestea Ficțiunilor Reale.

Zilele trecute am dat din întâmplare peste folderul în care mi-am salvat o parte dintre povestiri, iar unele s-au cerut (re)publicate. Le puteți citi mai jos. Nu îmi mai aduc aminte și temele, dar, la unele, nu e greu să vă prindeți despre ce e vorba.

Lectură plăcută!

Olandezul
Era un tip simpatic. Se însurase cu o româncă, pentru că na, româncele-s frumoase şi date dracu. O luase la el, în ţara lalelelor şi nu voia neam să prindă vreo boabă de română. Dar, cu timpul a învăţat trei cuvinte în limba nevesti-sii. Şi le zicea cu mândrie: mici met muştar ook bere.

Tabla înmulțirii
De câte ori greșeau o înmulțire, învățătorul îi punea să aleagă, o linie la palmă sau nota trei în catalog. Timp de o săptămână au avut cu toții palmele umflate și roșii. Atunci au înțeles sensul bărilor dintre bănci. Nicicând metalul nu le fusese mai bun prieten. Tabla înmulțirii? De neuitat.

Mașina mică
I-am promis că-l duc acasă. Am pornit motorul, am tras frâna de mână şi, după ce mi-am pus centura, am pus maşina în mişcare. Drumul era liber. Am accelerat. Motorul a-nceput să huruie. Mă întreabă de ce se aude acel zgomot. Dă muzica mai tare, îi zic. O dă. Acum se mai aude? întreb. Se face alb.

Becul
Corpurile luminau puternic. După un timp, cel mic s-a stins. A lăsat în urmă tristeţe, oftatul bătrânei şi multe găuri în pieptul început. După câteva zile electricianul a schimbat becul. Bătrâna a ciocnit corpurile de atâta fericire şi cel mare s-a spart.

Degetul mare
De câte ori voia să spună că este bine, că este în regulă, ridica degetul mare în sus. I s-a întâmplat apoi o nenorocire, şi-a prins degetul în strung şi a rămas fără el. Acum, când vrea să spună că totul e în regulă, arată cel mai mare deget care i-a rămas. Nu pricepe de ce se supără lumea.

Îngerul păzitor
L-am privit cum se îndreaptă spre gaura de canal. Nu i-am spus nimic. Pedala ca nebunul. Aş fi putut să-i şoptesc ceva şi ar fi ocolit lejer locul acela, dar la ce bun să fii îngerul păzitor al duşmanului tău dacă nu îi faci şi câte o poantă din când în când? Şi ce am mai râs apoi.

Mașinăria infernală
Dimineaţa sună cu răutate. Plec. Mă anunţă că am mesaj, răspund. Primesc mail, răspund. Prietenii stabilesc întâlnire la bere, spun da. Sună, răspund. Îl uit pe masa de la bucătărie, panică. Seara la bere, stăm cu toţii relaxaţi şi ne butonăm maşinăriile infernale. Frumoasă viaţa. Suntem conectaţi.

În tren
Trenul se târâie de la o stație la alta. Am terminat de citit cartea și vocile încep să se audă. “Cine crezi că o mai ia p-aia? A fost măritată, are copil”, zise o dudie către alta. “E, cum cine, o ia unu’ cu copil. Mai sunt și bărbați lăsați de” și îmi pun repede căștile. E liniște. Liniștea urlă.

Surpriză
Mi-am pierdut ochelarii. Sunt uitucă, recunosc. Îi las pe unde apuc, aşa, din cochetărie. Văd câte un tip simpatic şi îi dau repede jos de la ochi. Nu mă simt tocmai în largul meu cu un strat de sticle pe faţă. Acum îmi pun mâna în cap de exasperare şi, surpriză, uite ochelarii.

Caniculă
Ne uitam unul la altul şi transpiram. Cuvintele se încăpăţânau să rămână ascunse. Îmi frământam mâinile şi parcă i-aş fi spus ceva despre ochii ăia-ntunecaţi. La următoarea zdruncinătură a tramvaiului m-am topit în braţele lui. O babă a râs în barbă: ”uite ce face canicula”.

Ea
Aburii cafelei se amestecau cu ceaţa dimineţii. Alergătorii matinali o ştiau. Era tipa cu ochelari de soare, fără zâmbet, fără expresie. Credeau că e vreo dilie care aşteaptă răsăritul zi de zi. Ea doar îl simţea. Aştepta ca razele să-i sărute pielea. Nu ştiau că dincolo de ochelari erau lacrimi.

Ceață
Am deschis ochii şi m-am uitat pe geam. Alb. Nu vedeam nici măcar copacul din faţa blocului. Am deschis geamul şi albul a-nceput să se reverse în cameră. Am privit vălătucii cum se insinuează prin toate ungherele şi apoi am strigat: să nu cumva să mai fumezi afară, orbeşti oraşul.

Act divin
Nu, în mintea lui nu este vinovat, zise femeia privind hârtiile de pe masă. Cum nu, doamnă? A ucis cu premeditare, se răsti avocatul. Da, e adevarat, reveni femeia, dar el crede, ba nu, e convins ca a-nfăptuit un act divin. Da, clar, adăugă avocatul, a curăţat-o de păcate şi de organe.

Bunica
Mă plimb pe strada plină de toamnă. Inspir aerul impregnat cu fum și mă văd acolo, pe câmpul plin de maci. Parcă ieri alergam și râdeam, pentru ca mai apoi un trosnet să crape fereastra bunicii. O clipă, ochii aceia plini de lacrimi au spus “nu vă voi vedea crescând”. Încă îmi bântuie nopțile.

Fulgi
Privesc dansul fulgilor de dincolo de geam. Sunt mici, sunt mari, sunt mulţi. Unul se lipeşte de geam. Se uită curios la mine. Fac un pas în spate. I se alătură unul mare, e umflat de râs. Poate am ceva pe faţă. Vine altul, râde şi el. E haos acolo. Să vă topiţi cu toţii, strig şi trag perdeaua.

Tatuaje
Nu îmi puteam lua privirea de la ea, de la tatuajele ei, brăţări în versuri. Într-o zi m-am apropiat şi i-am cerut să îmi dedice şi mie un vers pe care să mi-l aşez la gât, colier nepreţuit. A râs. M-a întrebat ce am păţit, de ce voiam sa fac asta. Am observat apoi cicatrcele de sub tatuaje.

Zâmbet
Privesc în oglindă şi zâmbesc. Ochii îmi plâng, dar faţa îmi zâmbeşte de la o ureche la cealaltă. Strâng lama în mână şi adâncesc zâmbetul. Încă puţin. Zâmbeşte şi vei fi fericită, mi-au spus. Zâmbesc, dar nu simt nimic. Negrul de la ochi se amestecă cu roşul zâmbetului. Faţa mi-e o cicatrice.

Inima
Simt lama rece cum îmi spintecă obrazul. Vreau să mă zbat, să urlu, dar mâna aceea murdară îmi strânge gâtul ca-ntr-o menghină. Un șuvoi fierbinte de roșu se scurge amestecându-se cu lacrimile. Nu simt durere, doar gust de fier. “Vei zâmbi mereu” , îmi șopti în ureche. Respirația mi se acceleră și inima, inima urma să iasă din cușca ei. Mi-a spus ca o va elibera.

Cafea
Cafea neagră. Cer albastru. Gândul zboară la ape turcoaz, la valuri până la cer și pietre albe. Sărutări sub clar de lună, pași de dans pe nisipul ud, gemete dincolo de draperii. Artificii înfloresc aproape de stele. Aburii cafelei se ridică și-nlănțuie gândul. Devine cenușiu, devine trist.

Anul nou
De câte ori închid ochii simt cum mă duc în gol, cum gaura aceea neagră mă înghite cu totul şi mă scufund în lichidul puturos. Deschid ochii şi visul se topeşte. Gaura aceea de canal rămâne coşmarul meu de anul nou. Rămân cu ochii deschişi. La mulţi ani şi vise colorate să a(ve)m.

Dacă vi se pare interesantă ideea povestirilor foarte scurte, intrați în grupul Ficțiuni Reale. Puteți citi astfel de povestiri și puteți scrie poveștile voastre – reale sau inventate.

The post 20 de povestiri (foarte) scurte, reale sau inventate first appeared on Andreea Ban.

Acum ne despărțim, carte dragă. M-ai minunat cu ale tale povestiri, paisprezece momente excepționale. Te voi recomanda prietenilor mei cititori. Ești de luat acasă, de citit și recitit. Acestea mi-au fost cuvintele atunci când am terminat de citit cartea lui Truman Capote, Acum ne despărțim. Povestiri inedite.

Pentru a mai sta puțin în lumea lui Capote am citit Postafața semnată de Hilton Als, redactor la revista The New Yorker, dar și Postfața semnată de David Ebershoff, editor la Random House. Am fost surprinsă. Recunosc, nu am fost interesată până acum de viața autorului, de povestea lui. Auzisem doar că scrie bine, citisem anterior Mic dejun la Tiffany și câteva povestiri, dar cam atât. Faptul că povestirile de față au fost scrie în adolescență și în prima tinerețe m-a lăsat fără cuvinte. “Am început să scriu serios cam pe la unsprezece ani”, spune el.Eu spun doar că povestirile denotă o maturitate de care puțini scriitori (aflați la prima tinerețe) dau dovadă.

Am descoperit în volumul Acum ne despărțim povestiri în care am avut impresia că sunt prezentă, că sunt alături de personaje ca-ntr-un film. Am empatizat cu personajele, le-am trăit spaimele, micile sau marile bucurii, am pășit în noapte alături de ele și am ascultat foșnetul pădurii. Dacă începutul primei povestiri, cea care dă numele volumului, mi s-a părut fad, finalul ei a fost ca un pocnet din degete. M-am trezit brusc și am pornit spre următoarea povestire. Fiecare povestire în parte e minunată. După ce le citești pe primele, să zicem șase sau șapte, vei avea așteptări mari de la restul, iar mie mi-au fost depășite așteptările.

Mai departe voi vorbi despre trei dintre povestiri, cele după care a trebuit să iau pauze lungi pentru a le „digera”.

Domnișoara Belle Rankin. În această povestire am sorbit fiecare cuvânt al autorului. De la introducerea personajului, domnișoara cu pricina, până la ieșirea acestuia din scenă am citit fără a clipi. “Aveam opt ani când am văzut-o prima oară pe domnișoara Belle Rankin. Era o zi toridă de august. Soarele asfințea pe un cer brăzdat de dâre stacojii, iar căldura se ridica uscată și tremurândă din pământ.” Așa începe povestirea. Am fost eu copilul de opt ani care privea o femeie îmbrăcată în negru trecând pe stradă. Părea “incredibil de bătrână și de zbârcită” și în urma ei se ridicau “norișorii roșii de praf”. Finalul a fost ca un nou început. “…în dimineața aceea rece de februarie arăta de-a dreptul încântător cu o floare lipită de obraz…”

Ăsta este pentru Jamie. Citisem povestirea cu vreo două luni înainte în revista Iocan. Am recitit-o știind care va fi finalul și, de această dată, nu numai că m-a impresionat, dar a trebuit să o las deoparte căci vedeam în ceață din cauza lacrimilor. Momentul în care Teddy, băiețelul din poveste, află despre Jamie – un băiețel bolnav, că îi plac revistele cu benzi desenate și promite că îi va aduce câteva, apoi frenezia cu care alege revistele și le ascunde în „remorca roșie” pentru a le oferi cadou, mi-au dat făcut stomacul să se strângă ca un ghem. Atenția mi-a fost îndreptată spre felul în care autorul și-a desenat personajele, cadrele, dar mai ales pe Jamie, băiețelul pe care îl vedem prin ochii mamei lui și prin felul cum și-l imaginează Teddy. Este povestire care vă va răscoli, vă asigur!

Traffic West. Trebuie să recunosc că această povestire s-a jucat puțin cu imaginația mea. În primele patru părți (numerotate în sens invers: IV, III, II, I) ne sunt descrise patru situații total diferite. După ce le-am citit pe primele două, m-am întrebat care e faza, o fi vreo greșeală la mijloc? Nu aveau legătură. Când s-a încheiat capitolul I era cât pe ce să scap cartea din mână. Am scapat doar un what the fuck! și am trecut la capitoul 0. Mi-am imaginat pe parcus că povestirea ar fi fost scrisă invers, că ultimul capitol se dorește a fi de fapt primul, vreo ciudățenie a autorului. Dar nu, ultimul capitol e momentul 0, e acela în care personajele se întâlnesc. Nu vă spun mai mult. Povestirea asta trebuie citită! Dacă aveți ocazia să mergeți într-o librărie, puneți mâna pe carte și, după lectura povestirii, e foarte posibil să luați cartea acasă.

În ultima perioadă m-am lovit de replici de genul: nu îmi place proza scurtă, prefer roman, vreau să petrec mai mult timp într-o poveste, sună a articole de revistă etc. Și eu credeam la fel. Între timp am citit proză scurtă, am scris povestiri și am descoperit că o povestire bună te bântuie mai ceva ca un roman. E ca o ploaie într-o zi toridă de vară. Nu te aștepți la ea, dar te răcorește și rămâi cu gândul la ea. A doua zi parcă ai vrea ca senzația să se repete. Așa treci la următoarea povestire.

Vă recomand cu mare drag Acum ne despărțim. Povestiri inedite! O găsiți în librării sau online, pe și .

Acum ne despărțim. Povestiri inedite, de Truman Capote
Editura Art

The post Acum ne despărțim. Povestiri inedite, de Truman Capote first appeared on Andreea Ban.

Creative Writing Sundays

Tema: „Science-fictionul este un exercițiu care pleacă de la întrebarea CE-AR FI DACĂ? și speculează linia de dezvoltare a unuia dintre răspunsurile posibile. Tema povestirii va fi Science-fiction fără nave cosmice și roboți. Mai exact, aștept o povestire (maximum 20000 de semne cu spații) care speculează o ipoteză din domeniul în care lucrează autorul. 

–––
Astăzi, la Creative Writing Sundays, scriitorul Michael Haulică ne-a vorbit despre poveștile SF, despre felul în care se scrie un text și pașii care trebuie urmați pentru ca textele să fie publicate. Aș putea spune că a fost una dintre cele mai utile întâlniri de până acum.

Să revin la „happy creative sunday”…  Tema trimisă pentru întâlnirea de astăzi s-a clasat printre cele 5 semifinaliste. Pentru că are niște șanse – destul de mari – să fie publicată într-o revistă SF, nu o voi publica pe blog (cum v-am obișnuit). Pot spune doar că este o poveste cu un vulcan și cu oameni albaștri (nu ștrumfi!). Revin cu detalii sau, în cel mai rău caz, cu povestea aici.

Bucuria mi-e cu atât mai mare cu cât în cazul acestei teme am fost în pană de inspirație și abia am reușit să trimit povestea. Rezultatul a fost neașteptat.

PS. Cu această ocazie l-am descoperit pe Asimov cu al lui „Eu, Robotul” și pe Michael Haulică, un om absolut minunat care a pus SF-ul într-o cu totul altă lumină. Mulți oameni frumoși la CWS. Am zis!

The post Happy creative sunday! first appeared on Andreea Ban.

„Deasupra buricului lui Halston, o gaura neregulata fusese facuta cu ghearele in carne. Din ea se uita fata alb cu negru, manjita de sange, a unei pisici, cu ochii mari si privire intensa.”

In urma cu niste ani am citit Misterul regelui (Despre scris), carte semnata de marele Stephen King. Atunci mi-am facut o promisiune, aceea de a-i citi toate cartile. Abia anul trecut am deschis cea de-a doua carte a acestui minunat autor. Se intampla sa fie chiar a doua carte pe care a publicat-o, dupa Carrie: Salem’s Lot. Nu stiu de ce am amanat-o atata timp, poate din cauza volumului, a genului, habar nu am. Dupa ce am inchis cartea am stiut ca vor urma si altele. Nu a trecut mai mult de o saptamana si mi-a picat in mana La asfintit.

Nu am putut sa-mi refuz placerea de a citi aceasta minunatie de carte, cu atat mai mult cu cat eram in perioada de citit proza scurta.

La asfintit cuprinde treisprezece povestiri care mai de care mai captivante si, de ce nu, terifiante. Bine, eu le-as zice mai degraba inspirate si interesante, caci horror-ul mi-e prieten destul de bun. Prefer in general romanele, insa proza scurta are ceva, sunt povesti concentrate in cateva zeci de pagini care reusesc sa spuna mai mult decat te-ai putea astepta. Daca autorul are talentul de a-si plimba cititorul pe parcursul a sute de pagini, atunci cand vine cu o poveste scurta, dar scurta de tot, cu siguranta vei fi lovit in molalele capului si, dupa ce te vei ridica, vei dori inca o doza – de lectura, desigur!

Dintre povestirile prezente in aceasta antologie, prima m-a lasat cu gura cascata la propriu. In notele de la finalul cartii, autorul spune ca aceasta nu este una dintre cele mai bune. As vrea sa-l contrazic cu aceasta ocazie. Willa este una dintre cele mai bune povestiri citite pana acum. Incepe intr-un fel, pentru ca mai tarziu realitatea sa se suceasca la 180 de grade. Nu va spun mai mult, trebuie sa o cititi.

Mi-a placut foarte mult Fata de turta dulce. Este povestea unei femei care si-a pierdut copilul si care incepe sa alerge. Mai tarziu, alergatul ii va salva viata. Cum se leaga povestea, cat de terifianta reuseste autorul sa o faca, veti afla citind-o. Este geniala!

Pisica diabolica este, din nou, o poveste care mi-a taiat rasuflarea. Un ucigas platit este angajat sa omoare o pisica pentru o suma considerabila. Acesta accepta, desi i s-a spus din start ca nu este o pisica obisnuita si ca ar fi ucis deja trei oameni (as zice ca motivat). Cum reactioneaza pisica, ce pateste asasinul, veti afla citind povestea. Din nou, am ramas fara respiratie.

Nu stiu daca am reusit sa va starnesc interesul, insa eu am fost cucerita de povestirile acestea, motiv pentru care e de preferat sa nu stiti prea multe atunci cand le veti citit. Cele de mai sus alaturi de Lucrurile ramase in urma lor, N, Bicicleta stationara, Dupa-amiaza absolvirii sunt povesti care, cu sigurata, va vor pune pe ganduri.

Stephen King? Un geniu. Trebuie citit. Incepeti cu ceva lejer. La asfintit e cea mai buna optiune.

La asfintit, de Stephen King
Editura Nemira

The post La asfintit, de Stephen King first appeared on Andreea Ban.