Ți s-a întâmplat să mergi într-un loc în care ai fi preferat să nu ajungi vreodată și, după câteva ore de stat acolo, să ajungi să te simți… confortabil?

Fie că a fost vorba de școală, de un loc de muncă sau de o instituție publică, nu mi-au plăcut niciodată acele momente de început. Cumva, la fiecare nouă astfel de experiență, am senzația aceea de primă întâlnire. Nu îl cunoști pe celălalt, ai senzația că mergi pe becuri, speri să apară un subiect de discuție care să spargă gheața. Apoi, după un timp, se face lumină.

La fel se întâmplă cu locurile. După un timp petrecut într-un loc (mai mult sau mai puțin) dezagreabil ajungi să te simți de-al casei. Săptămâna trecută a trebuit să merg la spital, tataie a fost internat acolo. (Nu voi intra în detaliile legate de orele petrecute pe holul spitalului în speranța că doctorul se va milostivi de noi și ne va adresa două cuvinte.) Am ajuns pe la ora 10, după cum ni se spusese. Curtea spitalului e un mic parc, aleile cred că sunt minunate vara, cu multă verdeață și liniște. În ziua în care am fost acolo totul era cenușiu, câte un bolnav în pijamale și halat pe o alee sau alta, corpuri ale spitalului înșirate ca niște buncăre printre alei. Cum să te simți confortabil într-un astfel de loc? Dar, după primele trei sau patru ore petrecute în zona de așteptare cu scurte plimbări până la chioșcul de cafea, am ajuns să mă simt de-acolo. Nenea de la cafea îmi zâmbea larg, îmi ura sănătate și să vin iar că e bună cafeaua, asistentele care spre uimirea mea ofereau și zâmbete celor din jur, curtea aceea ce promitea cântece de păsărele odată cu venirea primăverii… m-au făcut să mă simt confortabil. E adevărat că după opt ore petrecute în incintă mi s-a luat complet (deși doctorul ne-a oferit cele două vorbe și trei căscaturi), dar nu mai este un loc dezagreabil, cel puțin nu așa cum îl vedeam în acea dimineață.

În timp ajung să mă atașez de locuri așa cum mă atașez de lucruri. Cele care la început par cu totul dezagreabile ajung să fie acceptabile.

Mă plimbam în ziua aceea cu cafeaua aburindă și căscam ochii la oamenii din jur, doctori, asistente, bolnavi, vizitatori, la clădirile vechi cu termopane albe, la copacii stingheri. M-am așezat pe-o bancă, am privit cerul și am sunat o prietenă. O prietenă cu care obișnuiam să stau ore în șir la vorbă, deși ne vedeam în fiecare zi la școală, o prietenă al cărei număr de telefon (fix) nu l-am uitat, deși nu mai răspunde la acel număr de mulți ani. Și timpul a stat în loc. Eram din nou la ea în bucătărie, ea își fuma țigara, eu îmi fumam visele. Am cunoscut-o în prima zi de liceu. Locul era atât de rece și neprimior, iar ea avea ochii atât de verzi. Prietenia noastră s-a legat mai târziu, mult mai târziu, dar ochii ei au făcut să uit de cenușiul locului. După un timp liceul a căpătat o strălucire nesperată, locul neprimitor și-a deschis brațele și pentru mine. Am închis telefonul și aș fi vrut să îi spun că vorbind cu ea locul acela urât și-a pierdut urâțenia. Ne atașăm de locuri din motive diverse. Și ne atașăm de locuri din cauza (sau datorită?!) așteptărilor.

Poate că din același motiv, al așteptărilor, ne atașăm și de oameni. Dar asta e altă poveste. Acum vorbim despre locuri, locuri urâte, locuri frumoase, locuri cărora le pot spune că-s minunate. Dar nu din prima clipă. Niciodată din prima!

Foto: Pexels.com

The post Toate acele locuri… first appeared on Andreea Ban.

Ma gandeam zilele trecute la prieteniile mele cele mai vechi… 15 ani, 17, 25 de ani… Nu mai am degete la maini sa numar anii. Si nu stiu unde s-au dus, in ce sertare ale trecutului s-au ascuns. Parca ieri eram… si mai apoi am crescut si am plans si am ras impreuna, am iubit si am oftat. Am fumat pe jos in bucatarie si am invatat la materii idioate cu denumiri care mai de care mai inteligente. Am ascultat radio tarziu in noapte si ne-am dedicat melodii stupide. Am iubit din nou si am sperat in vise care s-au stins mai apoi. Uneori numaram stele impreuna de pe covoare groase de iarba tanara si ne promiteam prietenie nesfarsita. „Nu mai vorbesc niciodata cu tine!” strigam la ei sau ele – prietenii cei mai buni. Si a doua zi alergam intr-o suflare si arboram steagul verde al eternei impacari.

Imi aduc aminte ca aveam o prietena cu care ma certam, ma impacam, uneori ne paruiam si ne mai ardeam cate una. Au fost ani lungi in care ba eram cele mai bune prietene, ba invers, dusmance inchipuite. Ea concura mereu cu mine, iar eu eram mereu mai buna. Cu cat eram mai buna la una sau alta, cu atat se incapatana sa ma intreaca. Uneori reusea si atunci imi era cea mai buna prietena din lume. Si apoi am crescut… un an, doi. Am facut un pact. Daca ne certam la scoala, ne impacam acasa. Daca ne certam acasa, ne impacam la scoala. Si a mers. Acum ne certam, cateva ore mai incolo ne impacam. Suna atat de stupid acum. Insa cred ca acolo era o prietenie mai presus de noi. Mai tarziu, cand scoala si locul de joaca nu ne-a mai legat, nu am mai avut ocazia sa ne certam, dar nici sa ne vorbim prea mult. Uneori mi-e dor de ea, de noi. Alteori ma gandesc la acele momente si zambesc. „Nu mai vorbesc niciodata cu tine!” spuneam atunci. „Nu te voi uita niciodata!” spun acum.

Ceva mai tarziu au aparut iubirile mele. Si au ramas. An dupa an, anotimp dupa anotimp. Au trecut pe langa noi cele mai mari iubiri, s-au stins in apusuri de soare dorintele cele mai arzatoare. Ne-am schimbat in ochii unora si totusi am ramas aceleasi suflete deschise. Ne iubim mai presus de orice si inca mai stim sa stam in varful patului la povesti. Mai vesele sau mai triste, intrerupte de un telefon sau un planset de bebe frumos, vorbele ne sunt la fel. Doar cuvintele sunt mai grele. Cafeaua a ramas aceeasi, ca si lacrimile si zambetele. Niciun rid nu le-a brazdat.

Cat de norocosi sunt cei care isi au prietenii aproape, care numara anii pana le pierd sirul? Le imbratisez pe fetele mele pana la cer si inapoi, ca doar aia e iubirea adevarata, cea care se intoarce la tine. Imi doresc alti 15 ani si inca 15 si inca 15 pana la sfarsit!

The post Amintiri cu drag… first appeared on Andreea Ban.