Cei doi bărbați așteaptă să fie chemați. Au ajuns mai devreme. Discută în șoaptă aruncând din când în când câte o privire către secretară. Femeia nu le acordă atenție. Privește monitorul calculatorului și apasă câte o tastă la răstimp de câteva zeci de secunde. Țârâitul telefonului atrage privirile celor prezenți. Secretara îi invită pe cei doi în biroul domnului avocat.

Bărbații intră în birou. Sunt invitați să se așeze. Pe peretele din spatele avocatului este agățat un tablou impunător. Un vulcan fumegând tronează în mijloc. Surprinzându-le privirile, avocatul le spune că e locul în care dorește să revină cândva, este vulcanul Arenal din Costa Rica, o adevărată minune a naturii. Bărbații îl ascultă indiferenți, apoi trec la subiect. A venit timpul ca avocatul să tragă anumite sfori pentru ca șeful lor să fie eliberat. Avocatul își aprinde o țigară și suflă fumul spre tavan. Pictura din spate pare a fi o fereastră și, dincolo de ea, vulcanul începe să arunce roci incandescente. Cei doi, iritați de atitudinea indiferentă a avocatului, încep să amenințe. Bărbatul din fața lor se ridică de pe scaun și se apropie de ei. Nu pot, spune. E vinovat. Cu fiecare amenințare pe care o primește, avocatul începe să respire din ce în ce mai rar. Pielea își pierde culoarea și mâinile îi tremură. Țigara cade pe jos, lăsând scântei în urma sa. Cei doi ridică pumnii în aer, însă avocatul încetează să mai respire. Îi privește fix pentru câteva secunde și cade pe spate.

Vulcanul e din nou doar o pictură. Avocatul este alb precum camașa de pe el.

*

O fetiță merge pe cărarea de lângă lac. Cară după ea un ghiozdan jerpelit. Căciula roșie îi acoperă ochii și e nevoită să ridice bărbia pentru a privi înainte. Se oprește pe marginea apei și își cufundă mâna în apă. O retrage repede. E fierbinte. Sticla cu apă îi este goală. Trebuie să ajungă acasă. Se întoarce la cărare și merge mai departe, privind spre apus. Soarele se ascunde după munte. Ultimele raze par a fi flăcări. Un tremur îi străbate fetei tot corpul. Trebuia să o asculte pe bunica și să nu mai plece singură în vale. Grăbește pasul. Tot privind în spate se împiedică și cade. Căciula i se rostogolește în lături și un firicel de sânge se prelinge pe piatra de care s-a lovit. Chipul rozaliu al fetei este alb. Albul norilor de deasupra, al aburilor care se văd în jurul muntelui. Din depărtare se aude zgomotul unui motor. O mașină se apropie.

*

Un bătrân merge pe șoseaua pustie. Chitara de pe umărul lui pare la fel de veche ca el. Bătrânul ține în mână o fotografie îngălbenită de vreme. O privește o datăla câteva minute. Cu cât se apropie de munte, cu atât privește mai des fotografia. Un zâmbet i se ivește în colțul gurii. Cutele din jurul ochilor i se strâng într-un evantai de ani. Visează de atâta timp la momentul ăsta și acum, uite, e chiar în fața lui. Se oprește pentru a-și trage sufletul și frânturi de amintiri îi trec prin fața ochilor. Când vei simți o durere puternică sau poate o supărare mare, atunci vei ști ce să faci. Muntele te va chema la el. Asistenta aceea drăguță îi lăsase o fotografie. Un munte pierdut în nori, cu bulgări aurii odihnindu-se la poalele lui. O minune a naturii, asta era. Când el era la cel de-al patrulea atac de cord, soția lui s-a stins din viață. Un somn adânc din care nu s-a mai trezit, atât a fost. A văzut-o cum zace acolo, în pat, albă ca varul. Nu putea face nimic. Nici măcar să moară. A plecat în căutarea minunii. Amintirea îi dă fiori reci pe șira spinării. Pornește mai departe însă, cu fiecare pas, îi este tot mai greu să avanseze. Simte chitara grea. Se lasă în genunchi în mijlocul șoselei și lacrimile încep să-i alunece pe obrazul alb. Când cade, se aude un sunet sec. Fotografia este mototolită între degetele încleștate pe ea.

*

O femeie însărcinată citește pe o bancă, în parc. Vântul adie ușor și îi saltă poalele rochiei. Ridică privirea din când în când și se uită la copiii care aleargă pe alei. Mâna i se așază involuntar pe burta proeminentă și zâmbește. În fiecare zi merge în parc și stă pe aceeași bancă. Obișnuia să stea acolo împreună cu iubitul, să-și povestească despre trecut, să-și facă planuri de viitor. Tot acolo l-a văzut căzând toamna trecută. A căzut și nu s-a mai ridicat. L-a privit neputincioasă cum se albește. Când a ajuns ambulanța, era prea târziu. Acum, copilul parcă-i citește gândurile. Începe să dea din piciorușe facând-o să se îndoaie de durere. Femeia scapă revista din mână și paginile sunt fluturate de vânt până la pagina cu vulcanul. Același vulcan despre care îi vorbise el în acea zi oribilă. Se întinde pe bancă și își privește mâinile. Îi sunt amorțite. Copilul s-a liniștit. Femeia este cuprinsă de panică. Nu-l mai simte pe cel mic. Își caută telefonul și sună. Are nevoie de ambulanță. Câteva minute mai târziu, un băiețel aleargă speriat la bunica. Îi spune dintr-o suflare ca tanti care citea e albă ca hârtia și nu respiră.

Mâna femeii strânge în pumn articolul din revistă.

*

Un grup de bărbați îmbrăcați în halate albe stau în jurul mesei. Trebuie să ia o decizie. Ultimele teste au ieșit bine. Aceasta pare a fi singura soluție de a salva omenirea, deși sunt șanse foarte mari ca unii să nu fie de acord. Ușa sălii de ședințe se deschide și intră directorul împreună cu Femeia de Gheață, așa îi spun ei psihoterapeutei. Ea a fost prima care și-a dat acordul ca, în cazul în care va păți ceva, să se facă teste pe ea. Cu un an în urmă a făcut un atac de panică și inima i s-a oprit. Pielea i-a devenit albă, la fel de albă ca a celor care mureau zi de zi în lume. Dar ea și-a dat acordul. Globulele roșii care fuseseră mâncate de cele albe – asta susțineau ei – i-au fost înlocuite cu globule albastre. Cercetătorii de la Institutul Internațional de Hematologie au găsit soluția, însă aceasta a fost respinsă în repetate rânduri de Conducere, argumentându-se că folosirea globulelor albastre ar fi încălcat regulile și ar fi adus întreaga lume în pragul nebuniei. Cercetările au continuat, însă aceste globule păreau a fi singura șansă de salvare. Când Eliza Ghețea s-a stins din viață, au profitat și au făcut primul test pe o ființă umană. Inima și-a revenit aproape instantaneu. A pompat lichidul albastru cu o oarecare dificultate, însă starea ei se ameliora văzând cu ochii. După cinci zile Eliza a deschis ochii. Starea ei era bună. Dacă nu ar fi avut pielea aceea albăstruie, nimeni nu ar fi zis că în urmă cu câteva zile murise de Moartea Albă.

— Doamnă doctor, trebuie să folosim globulele albastre, știți bine că e singura soluție, zice unul dintre bărbații de la masă.

— Da, știu asta, însă Conducerea nu este de acord tocmai pentru că rezultatul folosirii globulelor este o aberație. Credeți voi că vor fi de acord să arate… așa ca mine? Priviți-mă! Voi știți că sunt tot eu, dar dacă m-ar vedea cineva pe stradă, un om obișnuit, ce credeți că s-ar întâmpla?

— Eu zic că ar prefera asta decât moartea, zice directorul.

— Și totuși, Conducera nu este de acord, adaugă femeia.

— Ce altă soluție avem? întreabă un doctor.

— Găsirea cauzei. Asta e soluția. Dacă vom ști cauza, vom ști ce decizie să luăm. Am vorbit cu inspectorul care cercetează împrejurările în care au avut loc morțile și se pare că toate au în comun două lucruri: starea subiectului – panică, depresie, durere, și muntele. Vulcanul Arenal din Costa Rica.

— Cum adică vulcanul?

— Da, fiecare dintre subiecți avea o oarecare legătură cu acel vulcan. Unii nici nu știau că ar fi vulcan. Eu, de exemplu, credeam ca e un simplu munte. Înainte de… ei bine, înainte de a muri, îl visam. Mă visam mereu în drum spre munte și mă trezeam de fiecare dată când apăreau nori de fum sau foc în jurul meu. Nu m-am gândit niciodată la însemnătatea acestor vise până nu am vorbit cu inspectorul.

— Și ce este de făcut?

— Așteptăm. A strâns o echipă și va pleca să vadă ce se ântâmplă acolo.

— Dar oamenii aceia… crezi că vor rezista? În fiecare zi apar alte și alte cazuri.

— Nu știu de bătrân și de copilul femeii însărcinate, dar ceilalți sigur vor rezista. De fapt, e posibil să o pierdem și pe cea mică. Lovitura la cap a fost destul de gravă.

*

Șapte siluete negre privesc în jos de pe creasta vulcanului. Pe fundul craterului se vede o lumină roșie. Nu e țipenie de om, nici vântul nu se aude.

— Poate că ar trebui să cobor eu, spune Eliza.

— În nici un caz! Știi bine că nu am fost de acord să vii cu noi, d-apoi să te trimitem la înaintare.

— Dar eu am murit deja, ce pot să mai pățesc?

— Nu! zice inspectorul apăsat.

— Atunci vino cu mine.

Douăzeci de minute mai târziu, cei doi privesc sfera lichidă ce plutește în inima vulcanului. E înconjurată de o substanță lipicioasă care, de la distanță, aduce cu un nor de fum alb. Eliza se apropie. Când inspectorul încercă să o oprească, îi simte mâna rece. Se întoarce către el și îl privește de aproape.

— Trebuie să pleci. Acum! Ești foarte palid.

— Nu plec fără tine, zice bărbatul, cu o voce tremurândă.

— Pleacă, eu sunt bine. Nu mai are ce să-mi ia.

Eliza îl privește pe inspector cum se retrage și revine la „subiectul” ei. Substanța din jurul sferei se lipește de ea pentru câteva secunde, dar se retrage din calea ei. Îi lasă un culoar până la sferă. Eliza își lipește palma de globul acela lichid și simte o bătaie repetată, ca un puls. Mâna îi intră în glob și acesta începe să tremure tot mai tare, ca o gelatină. Eliza mai face un pas. Buzele ei schițează un zâmbet, de parcă ar primi răspuns. Formulează întrebări în gând și zâmbetul îi crește încet-încet. Când ajunge în mijlocul sferei, femeia râde în hohote. E pentru prima dată, după foarte mult timp, când râde cu atâta poftă. Își imaginează cum va arăta lumea peste câteva zeci de ani.

*

— Soluția, singura soluție de fapt, sunt globulele albastre, zice femeia.

Un murmur umple sala de conferințe, dar privirea ei rece îi reduce pe toți la tăcere.

— Vulcanul nu se va opri și nici noi nu avem cum să-l oprim. Nu va erupe niciodată, deci nu e un pericol din punctul ăsta de vedere. Visele, halucinațiile și dorința cu care ne-am trezit fiecare dintre cei care am murit, de a merge către el, au fost date de substanța aceea care s-a așezat în crater. Este un fel de ființă venită din altă galaxie, care a găsit în noi soluția problemei cu care se confruntă speciile de acolo. Globulele noastre roșii.

Tace o clipă pentru a-și trage răsuflarea, apoi continuă:

— Noi suntem salvarea lor, așa cum globulele albastre sunt salvarea noastră. După cum vă poate confirma și inspectorul aici de față, cu cât ești mai aproape de acea substanță, cu atât crește starea de panică, inima începe să pompeze din ce în ce mai tare pentru ca apoi să se oprească. Gobulele roșii sunt extrase din corp, absorbite de acea substanță. Este un fenomen pe care nu am reușit să mi-l explic.

— Dar, mă scuzați doamnă doctor, nu putem să exterminăm acea… substanță, materie, ce-o fi?

— Nu. Încercarea asta ne va induce starea de teamă și teama ne duce mai aproape de moarte. Mă rog, aceia care sunt cuprinși de teamă vor fi atrași de vulcan și, mai departe știți povestea.

În sală se lasă o tăcere adâncă.

*

O femeie cu un copil de mână intră în biroul avocatului. Are pielea de un albastru-palid, ușor sidefie. Îl sărută pe bărbat și lasă copilul să sară în scaunul de la birou. În spatele scaunului, pe perete, se vede același vulcan fumegând. Biroul e neschimbat, mai puțin oamenii care îi calcă pragul. Tot mai puțini oameni normali îl vizitează. Majoritatea sunt albaștri. În curând, avocatul o să se întrebe ce înseamnă, de fapt, să fii normal, care sunt criteriile normalității.

Copilul se învârte în scaun mormăind un cântecel. Femeia îi privește pe amândoi,  mulțumind în sinea ei acelui munte-vulcan care i-a adus împreună. Au murit și au pășit împreună într-o nouă viață. O viață ca un cer de primăvară.

Povestire aleasă de Michael Haulică la Creative Writing Sundays (2014), la tema „ce ar fi dacă”, și publicată în revista Argos nr. 8 / 2014.

__________________________________

Foto: Gimel Volcano Costa Rica – wallpapers, pictures, photos (zastavki.com)

The post Vulcanul, o poveste scurtă first appeared on Andreea Ban.

Nu îmi aduc aminte să fi vorbit vreodată cu ei. Erau verii mai mari de la șosea. Eu le spuneam frații Ceaușescu. Nu numai că purtau numele răposaților, Nicu și Elena, dar aveau și trăsăturile celor doi. Ceva la ei mă speria. Poate privirile reci, poate felul în care gesticulau, poate faptul că mă priveau de sus de pe gard când treceam prin fața curții lor. Atunci când mamaie se oprea să schimbe două vorbe cu mama sau tatăl lor, mă ascundeam după fusta ei și nu scoteam o vorbă. Îmi spuneau că sunt timidă. De fapt, eram foarte atentă la ce se discuta și urmăream fiecare mișcare de dincolo de poartă. Știam că ei sunt acolo și că mă urmăresc.

Când am ieșit pentru prima dată cu bicicleta pe șosea era cât pe ce să mă lovească o mașină. Pedalam ușor pe uliță când am văzut șapca de brigadier mișcându-se prin curte. Nu era tatăl, eram sigură de asta. Doar Nicu era suficient de înalt încât să poată fi văzut dincolo de gard. M-am ridicat de pe șaua bicicletei și am pedalat mai repede. Îmi imaginam că, dacă voi avea viteză suficient de mare, voi trece neobservată. Ulița se unea cu șoseaua la capătul curții, așa că nu trebuia decât să pedalez, să urc panta și să fac dreapta pe lângă șanț. Curtea lor era pe partea stângă. Fiind prima dată când pedalam într-o pantă așa abruptă, nu mă așteptam să fie atât de greu. Forța cu care pedalam nu a fost suficient de mare, astfel că la mijlocul pantei, în loc să avansez și să cotesc la dreapta, mă chinuiam pur și simplu să avansez. Am intrat pe șosea cu cea mai mică viteză posibilă, apoi, pentru că tot împingeam la pedale lanțul a pus în mișcare foaia și pinionul iar eu am avut impresia că îmi iau zborul. Claxonul pe care l-am auzit m-a speriat atât de tare, încât nu am mai fost în stare să iau dreapta sau stânga, am traversat șoseaua și am intrat pe ulița din față. I-am simțit privirea în ceafă, știam că m-a văzut și că va merge să mă spună mamei lui, iar mamaie mă va lua la ceartă cum voi intra pe poartă. Când am trecut înapoi, erau amândoi pe podișcă. Am oprit la șosea să mă asigur că nu trece nicio mașină, timp în care ei s-au oprit din discuția pe care o aveau. Îi vedeam cu coada ochiului cum mă privesc. Ochii ei mici îmi aruncau fulgere. Le simțeam cum mă ard. Mi-aș fi dorit să fie un zid mare între noi. Ei să nu mă vadă, eu să nu trebuiască să trec prin fața lor.

În ziua în care mamaie mi-a zis că mergem în vizită la verii de la șosea, am avut un atac de panică. I-am spus că nu vreau să merg, m-am rugat de ea cu cerul și cu pământul, dar nu m-a ascultat. Mergem, a zis. Verii de la șosea nu erau acasă. De fapt, îi vizitam pe părinți. M-am relaxat când am aflat că nu e nimeni care să se uite de sus la mine, care să mă disece din priviri. Ba chiar, mi-am luat libertatea de a mă juca prin curte cât timp femeile puneau țara la cale. Am intrat în vie, acolo unde îi vedeam adesea pe cei doi jucându-se și m-am uitat cu atenție la fiecare porțiune de pământ, la butucii de vie, la pietrele și jucăriile împrăștiate prin iarba de lângă gard. Nu căutam ceva anume, pur și simplu mă uitam și loveam cu piciorul când un bulgăre de pământ, când un borcan.

Întâi a fost mirosul greu. Ar fi trebuit să plec, dar ceva mă ținea în loc. Curiozitatea îmi era cu atât mai mare, cu cât mirosul era mai deranjant. La capătul viei era un boschet ce ascundea un maldăr de lemne, de șipci și araci. La prima vedere părea că cineva făcuse curat prin curte și pusese gunoiul în acel loc pentru a-l arde mai târziu. Dar era mai mult de atât. O bucată de tablă legată cu sârmă ascundea intrarea într-un fort. Am răsucit sârma și mi-am făcut loc printre șipci. Îmi tremurau genunchii, dar nu de teamă ci pentru că eram la un pas de marea descoperire. Aveam să le aflu secretul și atunci voi avea curajul să îi privesc în față. Dar mirosul acela…

Am descoperit un mic laborator. În fort erau alte câteva placaje, bucați de tablă și araci meniți să țină curioșii la distanță. Le-am dat la o parte cu grijă și am descoperit o groapă în pământ. Era ca o grotă în care puteai coborî pe niște trepte săpate în pământ. Nu se vedea nimic înauntru. Mirosul era greu, pământ și animal putrezit. M-am uitat în jur și, într-o oală de noapte, erau pitite niște bucăți de  lumânări arse și câteva chibrituri. Am luat chibritul și bucata cea mai mare de lumânare, era cam cât degetul mic, și m-am apropiat de trepte. Am scăpărat un băț de chibrit și am aprins lumânarea. Flacăra mică, tremurândă, a luminat intrarea. Scările păreau solide. Am pășit cu atenție având lumânarea într-o mână și chibritul în cealaltă. Se auzeau orătăniile din ogradă, găinile, gâștele și porcii. Erau sunetele care mă țineau în priză, afară era lumină și nimic nu avea să se întâmple cât timp le auzeam. Dar, la capătul scărilor, sunetul era mult estompat. Parcă intrasem într-un borcan cu vată. Și atunci am văzut-o. Pisica mă privea cu ochii ei mici și sticloși de pe perete. Parcă era un tablou fără ramă. Lăbuțele erau bătute în cuie, iar capul era aplecat în față cu ochii larg deschiși. Limba îi atârna în partea dreaptă și blănița de pe burtă părea a fi cusută. M-am apropiat de ea pentru a vedea mai bine, dar lumina care s-a reflectat în ceva mi-a atras atenția. Era un borcan. Conținutul lui mi-a întors stomacul pe dos. Nu voiam să mai văd nimic. M-am întors brusc și lumânarea s-a stins. Era întuneric beznă, zgomote slabe se auzeau de afară. Nu știu cum am reușit să aprind lumânarea iar, dar m-am trezit față în față cu chipul ei. Se uita la mine cu ochii aceia mici… ca ai pisicii, mi-am zis. Am întors privirea spre pisică, apoi iar spre ea. Nu puteam scoate nicio vorbă. A întins mâna spre mine, dar m-am tras înapoi. Eram la câțiva pași de scară. Din spatele ei s-a auzit un fâșâit, dar nu am mai așteptat să aflu dacă era el sau dacă era ceva acolo. Am fugit, am aruncat chibritul și restul de lumânare cât colo și mi-am făcut loc printre araci, am împins tabla şi am alergat prin grădină spre mamaie. Femeile s-au oprit din sporovăit şi s-au întors către mine.

– Ce-ai păţit, fată hăi? Cine te aleargă? m-a întrebat mamaie.

M-am oprit lângă ea şi încercam să îi spun ce am văzut, dar nu reuşeam să articulez niciun cuvânt. Scoteam nişte hârâituri de nu mai ştiam de mine.

– Te-am prins, se auzi o voce din spate.

M-am ascuns după mamaie şi am respirat adânc. Trebuia să vorbesc. Trebuia să spun ce era acolo, sub pământ. Tanti l-a întrebat pe Nicu ce s-a întâmplat iar el a dat din umeri.

– Nimic, ne jucam de-a prinselea pe păcăleli.
– Hai, duceţi-vă d-aci, zise mamaie şi mă împinse către băiat.

Nu ştiam ce să fac. Am rămas pe loc şi am dat din cap. I-am spus în şoaptă că vreau acasă, că mă ustură gâtul rău de tot. Mamaie şi-a pus dosul palmei pe fruntea mea, apoi s-a ridicat. Plecăm, a zis ea, apoi i-a şoptit ceva femeii care m-a privit cu subînţeles. Când am ieşit din curte, Nicu a salutat-o pe mamaie şi, privindu-mă, a zis că abia aşteaptă să mai trecem pe la ei. Are şi alte jocuri secrete… Nu am auzit restul frazei, eram deja pe uliţă, iar el vorbea încet. În noaptea aia am visat ca cei doi fraţi se plimbau prin pădure şi au fost mâncaţi de o pisică mare cât un urs. De data asta nu am mai ţipat, am dormit neîntoarsă.

Foto: Pexels.com

The post Verii de la şosea first appeared on Andreea Ban.

Acum ne despărțim, carte dragă. M-ai minunat cu ale tale povestiri, paisprezece momente excepționale. Te voi recomanda prietenilor mei cititori. Ești de luat acasă, de citit și recitit. Acestea mi-au fost cuvintele atunci când am terminat de citit cartea lui Truman Capote, Acum ne despărțim. Povestiri inedite.

Pentru a mai sta puțin în lumea lui Capote am citit Postafața semnată de Hilton Als, redactor la revista The New Yorker, dar și Postfața semnată de David Ebershoff, editor la Random House. Am fost surprinsă. Recunosc, nu am fost interesată până acum de viața autorului, de povestea lui. Auzisem doar că scrie bine, citisem anterior Mic dejun la Tiffany și câteva povestiri, dar cam atât. Faptul că povestirile de față au fost scrie în adolescență și în prima tinerețe m-a lăsat fără cuvinte. “Am început să scriu serios cam pe la unsprezece ani”, spune el.Eu spun doar că povestirile denotă o maturitate de care puțini scriitori (aflați la prima tinerețe) dau dovadă.

Am descoperit în volumul Acum ne despărțim povestiri în care am avut impresia că sunt prezentă, că sunt alături de personaje ca-ntr-un film. Am empatizat cu personajele, le-am trăit spaimele, micile sau marile bucurii, am pășit în noapte alături de ele și am ascultat foșnetul pădurii. Dacă începutul primei povestiri, cea care dă numele volumului, mi s-a părut fad, finalul ei a fost ca un pocnet din degete. M-am trezit brusc și am pornit spre următoarea povestire. Fiecare povestire în parte e minunată. După ce le citești pe primele, să zicem șase sau șapte, vei avea așteptări mari de la restul, iar mie mi-au fost depășite așteptările.

Mai departe voi vorbi despre trei dintre povestiri, cele după care a trebuit să iau pauze lungi pentru a le „digera”.

Domnișoara Belle Rankin. În această povestire am sorbit fiecare cuvânt al autorului. De la introducerea personajului, domnișoara cu pricina, până la ieșirea acestuia din scenă am citit fără a clipi. “Aveam opt ani când am văzut-o prima oară pe domnișoara Belle Rankin. Era o zi toridă de august. Soarele asfințea pe un cer brăzdat de dâre stacojii, iar căldura se ridica uscată și tremurândă din pământ.” Așa începe povestirea. Am fost eu copilul de opt ani care privea o femeie îmbrăcată în negru trecând pe stradă. Părea “incredibil de bătrână și de zbârcită” și în urma ei se ridicau “norișorii roșii de praf”. Finalul a fost ca un nou început. “…în dimineața aceea rece de februarie arăta de-a dreptul încântător cu o floare lipită de obraz…”

Ăsta este pentru Jamie. Citisem povestirea cu vreo două luni înainte în revista Iocan. Am recitit-o știind care va fi finalul și, de această dată, nu numai că m-a impresionat, dar a trebuit să o las deoparte căci vedeam în ceață din cauza lacrimilor. Momentul în care Teddy, băiețelul din poveste, află despre Jamie – un băiețel bolnav, că îi plac revistele cu benzi desenate și promite că îi va aduce câteva, apoi frenezia cu care alege revistele și le ascunde în „remorca roșie” pentru a le oferi cadou, mi-au dat făcut stomacul să se strângă ca un ghem. Atenția mi-a fost îndreptată spre felul în care autorul și-a desenat personajele, cadrele, dar mai ales pe Jamie, băiețelul pe care îl vedem prin ochii mamei lui și prin felul cum și-l imaginează Teddy. Este povestire care vă va răscoli, vă asigur!

Traffic West. Trebuie să recunosc că această povestire s-a jucat puțin cu imaginația mea. În primele patru părți (numerotate în sens invers: IV, III, II, I) ne sunt descrise patru situații total diferite. După ce le-am citit pe primele două, m-am întrebat care e faza, o fi vreo greșeală la mijloc? Nu aveau legătură. Când s-a încheiat capitolul I era cât pe ce să scap cartea din mână. Am scapat doar un what the fuck! și am trecut la capitoul 0. Mi-am imaginat pe parcus că povestirea ar fi fost scrisă invers, că ultimul capitol se dorește a fi de fapt primul, vreo ciudățenie a autorului. Dar nu, ultimul capitol e momentul 0, e acela în care personajele se întâlnesc. Nu vă spun mai mult. Povestirea asta trebuie citită! Dacă aveți ocazia să mergeți într-o librărie, puneți mâna pe carte și, după lectura povestirii, e foarte posibil să luați cartea acasă.

În ultima perioadă m-am lovit de replici de genul: nu îmi place proza scurtă, prefer roman, vreau să petrec mai mult timp într-o poveste, sună a articole de revistă etc. Și eu credeam la fel. Între timp am citit proză scurtă, am scris povestiri și am descoperit că o povestire bună te bântuie mai ceva ca un roman. E ca o ploaie într-o zi toridă de vară. Nu te aștepți la ea, dar te răcorește și rămâi cu gândul la ea. A doua zi parcă ai vrea ca senzația să se repete. Așa treci la următoarea povestire.

Vă recomand cu mare drag Acum ne despărțim. Povestiri inedite! O găsiți în librării sau online, pe și .

Acum ne despărțim. Povestiri inedite, de Truman Capote
Editura Art

The post Acum ne despărțim. Povestiri inedite, de Truman Capote first appeared on Andreea Ban.

Când Anca mi-a spus că ar vrea să îi pictez un tricou, am știut că va fi un desen cu lămâi. Ceea ce nu am știut însă, a fost faptul că odată tricoul pictat eu voi fi prinsă pentru câteva zile în povestirile ei. Trebuia să știu povestea feliilor de lămâie, așa că am deschis cartea, am citit povestirea care dă titlul volumului și am rămas locului.

Când vine vorba de volume de proză scurtă, îmi place să las câte o zi între povestiri. Multe dintre ele sunt atât de concentrate, de tulburătoare, încât e nevoie de timp pentru a le asimila, pentru a ieși de sub vraja pe care autorul o aruncă asupra mea. În cazul de față, vraja a avut un efect dublu: pe de o parte aveam nevoie de timp pentru a trăi povestirea, pe de altă parte eram curioasă cu ce voi fi surprinsă în următoarea povestire. Și au fost câteva care mi-au tăiat răsuflarea.

Spuneam mai sus că povestirea care dă titlul volumului, Felii de lămâie, este cea care m-a făcut să dau paginile cărți în căutarea surprizei. Personajul principal, o doamnă care merge cu cățelul în parc, este cea prin ai cărei ochi vedem ce se întâmplă în jur. Este o doamnă care vorbește într-una de când ajunge pe bancă și până pleacă. Ce ar putea fi interesant aici? Vă asigur că povestirea vă va face să dați pagină după pagină până veți ajunge la final. Este minunat scrisă, fluidă, colorată, ba chiar are o poveste centrală pe care o vom descoperi pas cu pas, piesă cu piesă, și, la final, nu numai că vom avea parte de o răsturnare de situație, dar vom realiza că bănuielile de la început au fost reale. Sau poate nu…

Cea de-a doua povestire din carte este Zâni și Iubi. Poate că nu aș fi trecut-o în topul celor preferate, însă în cazul acesteia am avut parte de un final dincolo de finalul din carte. El, naratorul, merge împreună cu soția la Portița, într-o scurtă vacanță. Acolo îi cunoaște pe Zâni și Iubi, un cuplu tânăr și plin de viață. Aceștia reușesc prin felul lor de a fi să scoată în evidență blazarea în care cuplul în vârsta s-a afundat, oferindu-i în același timp un pic de zvâc. Personajele autoarei sunt credibile, la fel și scenele în care se regăsesc acestea. Au fost momente în care am avut senzația că sunt alături de ele, că simt, văd, miros, precum personajele. Finalul dincolo de finalul cărții mi l-a oferit autoarea. Am felicitat-o pentru realismul uneia dintre scene și am întrebat-o ce s-a întâmplat mai departe. Am aflat. (Dacă vreuna dintre povestiri vă va intriga, sunt convinsă că Anca vă va răspunde la întrebări! – avantajul de a trăi în era internetului, a Facebook-ului)

O altă povestire care mi-a plăcut foarte mult este Nimic despre Olimpia. Personajul nostru este o doamnă care citește gândurile celor din jurul ei atunci când stă la semafor. Doar atunci se poate concentra pe gândurile unuia sau altuia care așteaptă alături de ea. De aici și până la final avem parte de o întreagă rețea de gânduri, piese dintr-un puzzle pe care îl vom construi împreună. Gândurile se vor lega și vom avea povești ale unor oameni pe care femeia îi vede în fiecare zi. Ne vor fi familiari și vom dori să aflăm ce se întâmplă mai departe. Încă o dată, Anca m-a lăsat fără cuvinte. Este una dintre povestirile la care aș fi vrut o continuare, aș fi vrut să aflu ce se întâmplă cu acei oameni, cum se vor rezolva “problemle” lor. V-o recomand cu mare drag!

Aș putea continua astfel cu Pașaportul de pe pian, o povestire absolut superbă, cu Zi liberă – am avut senzația că am trăit cândva ziua liberă a Clarei, cu Tradiție în familie la al cărei final mi-am dorit ca tradiția să fie dusă mai departe. Dar mă voi opri la ultima povestire.

Intersecția se îndreaptă spre genul de povestiri pline de suspans pe care eu le citesc cu mare interes. Este creionată povestea unui cartier care, din cauza unei intersecții aparent blestemate, va fi de nelocuit și, în timp, va fi șters de pe hărți. Întreaga povestire este misterioasă, construită cu mare atenție la detalii și, ca în multe dintre povestirile Ancăi, am fost alături de narator privind fiecare casă, fiecare întâmplare, fiecare accident și dorindu-mi să aflu secretul intersecției. Dacă acesta va fi dezvăluit, nu vă spun. Ceea ce vă pot spune e că finalul a fost perfect ales. Cititorul este invitat să pună punct.

Dacă nu ați mai citit proză scurtă până acum, dacă ați încercat și nu v-a prins, atunci ar fi cazul să puneți mâna pe cartea Ancăi Vieru. Este imposibil să nu găsiți măcar o povestire care să vă taie respirația.

Cartea o găsiți pe sau pe .

Felii de lămâie, de Anca Vieru
Editura Polirom

The post Felii de lămâie, de Anca Vieru first appeared on Andreea Ban.

Deși e un lucru pe care-l descoperim întotdeauna prea târziu, cea mai curioasă deosebire între fericire și bucurie este că fericirea e solidă, pe când bucuria e lichidă. (

Sunt cărți care te încântă pe moment, care îți dau o stare de bine, chiar de euforie. Mai sunt și cărțile pe care le citeși câte puțin, azi o pagină, mâine două, până ajungi la final. Odată ce dai ultima pagină îți dai seama că ai vrea mai mult. Sunt cărțile care, după ce le așezi înapoi în bibliotecă, te bântuie. Ai nevoie de câteva zile pentru a putea deschide o nouă carte.

Nouă povestiri scrisă de J.D. Salinger este o astfel de carte. Mă bântuie încă și a trecut mai bine de o săptămână de când am închis-o. Trebuie să recunosc că nu am rezonat deloc cu prea lăudata și cunoscuta De veche în lanul de secară. Se poate să o fi citit cu mult prea târziu, așa mi s-a spus. Dar nu asta e ideea, ci faptul că am ajuns să-l asociez pe Salinger cu acea carte și refuzam să citesc orice altă scriere a lui. Până la acest volum de proză scurtă care m-a cucerit de la prima povestire, de la titlul acesteia.

Cartea începe cu O zi desăvârșită pentru peștii banană. Un titlu ciudat, cum adică pești banană? Ei bine, oricât de ciudat ar una, povestea are sens. Fiecare frază, fiecare scenă este desenată în așa fel încât să dea cititorului indicii despre final, povestea nefiind câtuși de puțin previzibilă. Seymour, veteran de război, este bântuit de fantomele trecutului. Nu numai că poartă cu el traumele războiului, dar suferă de tulburări de personalitate și paranoia. Este exemplul bărbatului întors de pe front care nu se poate reintegra în societate, o societate superficială care nu știe ce înseamnă viața de dincolo de tranșee. Pentru Seymour, singurul refugiu este copilăria, retragerea în lumea imaginară. De aici și povestea pe care i-o va spune lui Sybil, o fetiță de șase ani pe care o întâlnește pe plajă, legată de peștii banană. Discuția soției sale cu mama acesteia, discuția lui cu fetița, gesturile, totul duce către finalul pe care autorul ni-l oferă.

De la acestă povestire am pășit în lumile pe care Salinger le-a desenat cu atâta măiestrite. L-am cunoscut pe Omul-care-râde, un personaj fascinant care și-ar fi găsit foarte bine locul într-un roman. Mai mult decât un personaj din carte, acest om este personajul dintr-o poveste spusă unui grup de copiii. Apoi este Teddy, personajul ultimei povestiri. El e copilul geniu de numai zece ani care-și poate aminti viețile trecute și care se află în căutarea înălțării spirituale pe care nu o obținuse în viața anterioară. Din nou, autorul își face cititorul să trăiască alături de personajul său, să empatizeze cu el pentru ca, la final, să primească lovitura de grație.

Vă recomand această carte, vă va captiva de la prima și până la ultima povestire. Iar dacă, în general, vă feriți de proza scurtă, vă garantez că aceasta este una dintre cărțile care vă vor atrage spre acest gen de lecturi. Sunt nouă povestiri care pot fi citite lejer câte una pe zi. Sunt povestiri care vă vor cuceri pe moment și vă vor bântui mai târziu. Salinger a scris despre război, despre tulburări sufletești și comportamentale, despre viața de adult și întoarcerea la copilărie.

Cele nouă povestiri: O zi desăvârșită pentru peștii banană, Sărmana gleznă scrântită, Chiar înaintea războiului cu echimoșii, Omul-care-râde, Jos, în barcă, Pentru Esme – cu dragoste și abjecție, “Ochii verzi și gura mică”, Perioada albastră a lui de Daumier-Smith, Teddy.

Cartea o găsiți sau .

Nouă povestiri, de J.D. Salinger
Editura Polirom

Dacă ai citit cartea, spune-mi cum ți s-a părut. Mai jos în zona de comentarii. Mulțumesc! ^_^

The post Nouă povestiri, de J.D. Salinger first appeared on Andreea Ban.

Cei doi bătrâni pe care îi văd după-amiaza în parc stau în fața televizorului mână în mână. Îi invidiez. Câteva minute mai târziu ea îi aduce lui o cană aburindă. O fi ceai? El îi zâmbește și ia cana din mâna tremurândă a femeii. Așa visăm cu toții să ajungem, dar cei mai mulți dintre noi ne stingem pe drum.

Un etaj mai jos este un bărbat singur. Stă pe canapea înfășurat într-un halat cu dungi. Citește o carte groasă cu coperte roșii. Oare în câte zile o va citi? Oare îl va prinde? La cartea anterioară își chema amicul să joace șah. A durat cam o săptămână să o termine și era pe un sfert cât asta.

Etajul cinci. Ei, acolo se întâmplă lucruri. Mi se par fascinanți oamenii aceia. În fiecare seară se ceartă, copiii aleargă prin casă sau chinuie pisica, dar înainte de culcare o poveste e citită și lumea zâmbește. Părinții adorm târziu, transpirați, mulțumiți și cu lumina aprinsă.

Mai este și fata din apartamentul de alături. Le bate în perete vecinilor, se agită prin casă, vorbește la telefon și, de cele mai multe ori, pleacă în miez de noapte. Nu am văzut-o cu vreun tip. Nici cu tipe. De ce bate în perete? De ce pleacă? Unde pleacă?

Cum adică ce am cu oamenii aceștia? Ba să știți că am o viață. Da, am și pisică. Care e problema? Îmi place să stau aici, să sorb din lichidul rubiniu și să privesc lumea, să-mi iau notițe. Fumul țigării este cortina ce se ridică și în față am mai multe ecrane. E fascinant.

–          Haide, îmi spune el, este târziu. Lasă lumea să doarmă.
–          Încă puțin, dragule, s-a aprins lumina la Singurica. S-a întors. Poate că…
–          Nu cred. Mai degrabă îi alegi tu un final. Varianta ta.
–          Nu, nu! Ce sens ar mai avea titlul?
–          Ei, da, cine știe că Lumea de peste drum este sau nu o poveste reală? Ți-am spus, dacă pui ca subtitlu Jurnal de observație e perfect!
–          Nu merge așa, chiar nu…

The post Lumea de peste drum. Jurnal de observație first appeared on Andreea Ban.

Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. Tema: povestea trebuie să conțină o frază aleasă dintr-o serie de propuneri. Am ales două:

– Pipăi după întrerupător și îi nimeri sânul.
– De fapt, niciunul dintre noi nu-și dorește să fie aici.

———————

Pipăi după întrerupător și îi nimeri sânul. Tresări, dar nu spuse nimic. Se apropie de ea și o luă în brațe. Era transpirată și tremura.

–          Iar?
–          E mai rău, zise ea cu vocea scăzută.

Aprinse lumina și imaginea ei îl făcu să se simtă mic, neputincios. Femeia brunetă cu buze pline și ochii ca mierea, femeia lui cu nasul mic, pistruiat, era acum o umbră lipită de perete ca o plantă agățătoare. Ochii îi erau portocalii, sclipeau goi. Murmura ceva printre buzele crăpate. Își lipi urechea de ele și ascultă.

–          Capsula, zise.

Rămase lipit de ea. Nu voia. Nu venise momentul. Sau poate că nu era pregătit. O luă pe după umeri și o duse pe pat. O înveli. Parcă era Mia, așa mică, cu pătura trasă până la bărbie. Zâmbi gândindu-se la imaginea aceea de demult.

–          Îți voi citi o poveste, nu pleca, da? Mă întorc repede.

Trebuia să fie puternic pentru ea.

Își trase halatul pe el și ieși din cameră. Mobilele trosneau prin camere iar treptele scării scârțâiau. Parcă erau clapele unui pian de la începuturile timpului, iar el mâna ce unea notele într-o melodie doar de ei știută. Ochii i se umplură de lacrimi. Ea trebuia să plece. Trebuia să-i dea drumul. Cu cât o ținea mai mult lângă el, cu atat lumea era mai tristă, se usca.

Laboratorul, locul unde își petrecuseră ultimii ani îl primi cu lumina lui albă. Alese trei capsule din dulap și coborî la subsol. Mirosul de citrice, de pădure, era pregnant. Îl inspiră cu nesaț și-și clăti ochii cu verdele plantelor. Atinse din mers câteva frunze și acestea se plecară la pământ lăsând florile să se ridice și să-și deschidă corolele. Injectă capsula verde puiului de ficus și frunzele ca niște palme scoaseră un tril scurt. Urmară sunete de păsări, de foșnet de pădure, de animale.

–          Curând, scumpo, foarte curând, zise.

Se întoarse în cameră strângând în pumn capsula portocalie. Fața femeii era ca o scoarță, aspră și maronie. Dar ochii străluceau. Era viață în ei. Îi sărută buzele și gustul de lemn dulce îl făcu să stea nemișcat, să ia cu el acel parfum.

–          A venit momentul, Travi. Vom fi împreună într-o lume mai frumoasă, îi zise și injectă capsula portocalie în pieptul femeii.

Un horcăit se auzi și o spumă galben-portocalie îi ieși din gură, se scurse pe pernă și parfumă camera. O luă în brațe și coborî cu ea în subsol unde o așeză alături de ficus. Trilul se auzea ca o șoaptă.

–          Doarme, îi zise el. Veți cânta împreună peste câteva ore.

Mâna femeii era acum o crenguță subțire, cu muguri din loc în loc. Ochii îi zâmbeau portocalii și gura îi era o scorbură ca o semilună.

Bărbatul scoase capsula albastră din buzunar și și-o injectă în tâmplă. Pielea îi strălucea, broboane de transpirație îi apărură pe frunte. Se așeză pe scaun, cu ochii închiși, și inspiră pentru a inhala parfumul de portocale. Foșnetul pădurii era acum un cântec. Traviata îi șopti cu glasul hârâit:

–          Am avut o viață frumoasă, dar, de fapt, niciunul dintre noi nu-și dorește să fie aici. Locul tău e sus pe cer, să dai viață pământului cu ploile tale.

———————

Aceasta a fost ultima temă din seria de șase scrise acolo, la malul mării. Amintiri frumoase și povești. Așa aș rezuma cursul de Creative Writing din Vamă.

Sper că v-au plăcut!

Foto

 Toate povestirile aici >>

The post Traviata first appeared on Andreea Ban.

Un bărbat se plimbă cu câinele în Parcul Tineretului. Un copil se joacă cu mingea. Mama îl privește de pe bancă.

–          Ionuț, lasă câinele în pace!
–          Nu e nicio problemă, Ahile e un câine blând.
–          Dar îl chinuie…
–          Dacă ați ști prin câte a trecut… e mai mototol așa, nu latră, nu mușcă.
–          Nu a intrat pe mâinile lui Ionuț până acum. Vă recomand să-l țineți la distanță.
–          Ei, ce ar putea păți?
–          Ionuț, nu-l mai trage de urechi. Uite, asta!
–          Veniți des aici?
–          Mda, e o zonă mai liniștită. De când a plecat taică-su nu se mai joacă cu alți copii. Nu-i place agitația și evităm străinii cât putem.
–          Vă întrebam dacă veniți des aici pentru că noi abia am descoperit aleea asta. Ahile mi-a spus chiar azi dimineață că…
–          V-a spus?
–          Da, mi-a spus că a visat o alee unde o să vină toamna în seara asta. Peste… zece minute.
–          Și vacile behăie, pisicile dansează…
–          Nu glumesc, chiar vine toamna peste zece minute.
–          Ionuț, nu-l mai chinui, dă-te jos de pe câine, o să cazi!
–          Ahile, nu așa băiatule. Uite ce-ai făcut! Ionuț e bine?
–          Da, da, așa e el, neastâmpărat. Ar trebui să mergem. E târziu. Ionuț, nu mai plânge, mami. Venim și mâine în parc.
–          Mai venim și noi, Ionuț, Ahile vrea să te vadă din nou. Uite, plânge și el. Pare timid Ionuț…
–          Nu-i deloc timid, doar că are o problemă cu vorbitul. Doctorii spun că nu o să… dar ce știu ei.
–          Îmi pare rău, îmi dau seama cât de greu este să-l creșteți singură.
–          E-n regulă. Nu avem nevoie de nimeni. Îmi pare bine că se joacă cu Ahile, de obicei e foarte retras sau îi supără pe copii. Iar cu animalele e altă poveste, îi place să chinuie tot ce prinde.
–          Nu-i nimic, lui Ahile îi place să fie chinuit de copii cu mame drăguțe.
–          Ionuț, să mergem, mami. E târziu și bate și vântul.
–          V-am spus că vine toamna. Mai sunt doar trei minute. Eu sunt Victor, apropo.
–          Lorena. Ești amuzant, știi asta?
–          Nu, nu sunt amuzant, de fapt mi se spune că sunt prea serios. Ahile, vino înapoi!
–          A fugit să caute toamna? Ionuț! Nu mai alerga, o să cazi!
–          Ahile, unde ești?
–          Ionuț, vino, uite ce vânt. Stai cu fața acoperită, dragule.
–          V-am spus că vine, v-am spus.
–          Victor, ești galben la față. Te simți bine?
–          Da, nu. Ahile, ce ai făcut? Ia frunzele de pe mine, și noaptea, și frigul. Lorena, fugi.
–          Haide, Ionuț, a venit toamna și înghite tot. Să-l luăm și pe Ahile.

–––––––
Text scris în colaborare cu Andrei Panțu în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. Tema a fost una deosebită – realizarea dialogului fără a folosi vocea naratorului. A trebuit să lucrăm în echipe de câte doi și, la final, să ne citim textele. Au ieșit niște scenete minunate!

The post Toamna first appeared on Andreea Ban.

Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. 

Îi plăcea să deseneze, să construiască orașe întregi din puncte și linii, să calculeze rezistența, tensiunea, să măsoare și să ridice spre cer acei coloși care, zicea, aveau să cucerească lumea. Nimic din toate acestea nu se compara cu momentul în care desenele se mutau de pe hârtie pe pământ.

Cu trei ani în urmă erau doar vise, hărți și proiecte pentru facultate. Acum avea în față primul ei copil, „Turnul de veghe”, singura construcție care avea să fie atât clădire de birouri, cât și punct de semnalizare pentru aeronave. Nu înțelegea de ce era atât de complicat pentru cei care încercaseră înainte realizarea unui asemenea obiectiv. Totul era atât de simplu. Arhitectul devenea compozitorul melodiei perfecte, o construia de la primele acorduri și o cizela până ajungea la forma perfectă. Fiecare bucată de metal era o notă muzicală, fiecare încheietură a clădirii era o trecere de la o notă la alta și, când avea să aibă forma finală, avea să știe.

Trebuie să vii la turn, îi zise Matei, șeful de șantier.Nu mesajul primit o alarmă, cât vocea tremurată a bărbatului.

În fața clădirii, privirea lui Ingrid fu atrasă de o fisură ce apăruse pe suprafața de sticlă și care urca de la bază și până spre vârf. O venă îi apăru pe tâmpla dreaptă.

Vino, îi spuse Matei, trebuie să mai vezi ceva. Coborâră la ultimul nivel. Un miros puternic de animal mort o izbi când ieși din lift. Îl urmă pe bărbat pe un coridor îngust și apoi mai jos. Cunoștea fiecare colț al clădirii și putea să jure că nu mai simțise acel miros înainte. Matei se opri și îi făcu semn să se uite prin scobitura din peretele de după colț. În lumina slabă nu putea vedea dacă bărbatului îi e teamă sau scârbă. Mirosul era izbitor.

Poate că toate acele insecte și animalele erau semne, mai zise el și tăcu acoperindu-și nasul cu mâneca.

Ingrid păși în încăperea ai cărei pereți păreau a fi bureți. Îi atinse cu buricele degetelor și o serie de peri minusculi reacționară la atingere. Femeia nu-și retrase mâna, era clădirea ei, era copilul ei. Podeaua era moale ca o plastelină, însă urmele pașilor dispăreau.

Aici se odihnesc cei mulți, șopti ea și se lăsă în genunchi, întinse mâinile pe jos și se lipi toată de solul moale. Îi asculta inima, îi simțea respirația, îi auzea gândurile. Fundația clădirii gemea.

Aici vă odihniți, dar vă e foame, vă e sete, țipetele voastre ies la suprafață. Voi avea grijă să nu vă lipsească nimic și voi veți avea grijă de copilul meu. Turnul va veghea asupra lumii.

Din podea răsăriră mici tentacule, ca niște degețele de nou-născut. Cu fiecare respirație a ei se lungeau, se măreau și le creșteau alte și alte degete. Sute de mâini o îmbrățișară. O mângâiau pe față, pe tâmple, pe gât, pe mâini și-și făceau loc prin haine până la piele. Gemete abia sesizabile îi scăpară de pe buze, ca niște oftaturi, apoi mai tare. Când scăpă din piept geamătul de pe urmă, Matei o strigă îngrijorat.

Imediat, spuse Ingrid, imediat!

Vena îi dispăruse. Chipul îi era scăldat într-o lumină aparte, un strat de sudoare sidefată îi strălucea pe piele.

Acum veți primi cina, șopti ea și sărută degețetele care se retrăgeau de pe buzele ei.

*Sursa foto

The post Turnul de veghe first appeared on Andreea Ban.

Povestirea mea albastră (veți vedea de ce albastră) a fost publicată în numărul 8 al revistei Argos. A fost prima dată când am pășit în lumea lui „ce ar fi dacă?” și unii spun că mi-a ieșit. Nu mă voi lăuda singură, nu se face, dar voi mulțumi cu această ocazie omului frumos care mi-a deschis ușa către minunata lume a SF-ului, Michael Haulică.

Mai departe vă invit să-mi citiți povestea aici: Vulcanul.

Neapărat să cititi și poveștile colegilor, sunt minunate! Le găsiți aici: http://argosmagazine.com

Luna a 7-a se pare că este o lună plină de surprize, de bucurii mici, dar mari. Și acestea sunt bucuriile care ne fac să zâmbim, care ne aduc pe linia de plutire atunci când, știți voi, corăbiile par a fi înghițite de valuri.

The post Micile bucurii, marile bucurii first appeared on Andreea Ban.