O altă imagine pe care o am cu tataie, vi se va părea morbidă poate, e aceea în care ne ducea la cimitir. Era locul pe care eu și vărul meu îl preferam. De acolo ne procuram pietrele strălucitoare, ghidele și castanele perfecte pe care urma să i le vindem lui tataie. Bunica nu știa, și sigur nu ar fi fost de acord cu afacerile noastre dubioase, de aceea negoțul avea loc în spatele casei. Un ban, trei bani, chiar și cinci bani ne dădea tataie. Și, pentru acei bănuți, căutam cele mai frumoase pietre pe aleile cimitirului. Dincolo de vânătoarea de comori erau poveștile pe care ni le spunea tataie în drum spre locul de veci. Vizitam de pe atunci locul în care mulți ani mai târziu avea să se odihnească pentru totdeauna. Toamna era cel mai frumos. Alergam pe alei încercând să păstrăm liniștea (pentru a nu trezi chiriașii, ne zicea tataie) și răvășeam toate grămezile de frunze pe care le găseam în cale. Din când în când, tataie ne lăsa să curățăm cavoul de frunze. Adică, da, coboram acolo și în timp ce puneam fiecare mâna la treabă, tataie ne spunea povestea locului în care el și bunica vor dormi când se vor fi plicisit de lumea asta mare. Eu voi sta aici, și arăta unul dintre cele opt locuri, și bunica aici. Când va fi înghesuială, mai zicea el anticipându-ne întrebările, îl vor lua pe cel mai vechi dintre noi și îl vor pune într-un borcan la picioarele celuilalt. Eram fascinați.

Aș putea scrie mult și bine despre plimbările noastre fantastice, despre corcodușii din cimitir, de tiribombă și leii care păzeau intrarea, de cheia pe care doar eu și vărul meu o aveam. Tataie mi-a dăruit o lume de poveste, a făcut ca cimitirul (un loc horror pentru unii) să fie o oază de liniște, de verde și sursă nesfărșită de povești. Îmi plac cimitirele, da.

Tot tataie este cel care ne lua apărarea atunci când făceam câte-o boacănă. Și am făcut destule! Bunica îl avea pe Moș Nicolae, nuiaua de alun cu care ne alerga prin curte. Acum, dacă stau bine să mă gândesc, e foarte posibil ca ea să se fi amuzat pe seama noastră. Nu de alta, dar avea o grădina de trandafiri cu o alee pe mijloc. Practic, erau două grădini despărțite de acea alee. Când știam că urma să-l vedem pe Moș Nicolae, fugeam de rupeam pământul și dădeam ocol uneia dintre grădini până obosea bunica. Și râdeam, ce mai râdeam! Ne cam plăcea să o tachinăm pe femeia aceea micuță.

Bunica a fost o femeie tare frumoasă, mignonă, cu ochii verzi, strălucitori. Îmi aduc aminte că era mereu aranjată, deși era casnică. Până și rochiile de casă erau deosebite, de parcă aștepta mereu musafiri. Avea grijă de mâinile ei, îmi spunea mereu că vârsta unei femei se vede nu pe față, ci pe mâini. Și gătea, vai cum gătea! Cele mai bune plăcinte cu brânză și cu mere ea le făcea. Cea mai bună ciorbă cu perișoare, cele mai bune…

Una dintre poveștile care îmi plăceau tare mult era cea în care tataie a venit la părinții ei acasă și a ales-o pe ea dintre toate fetele. Închideam ochii și o ascultam. Nu mă săturam niciodată de acea poveste.

Acum privesc fotografia de mai sus și gândurile mi se duc departe: o casă cu o curte micuță undeva pe șoseaua Giurgiului, în stânga biserica, vis-a-vis cimitirul. Pe atunci erau zeci (poate sute) de copaci de-a lungul șoselei și niciun bloc în zonă. Timpul a schimbat cartierul, timpul i-a luat și pe ei. Bunicii mei, deși s-au dus de mulți ani, sunt mai vii ca niciodată. Poveștile pe care mi le-au spus, ticurile lor, lucrurile care le plăceau sau care nu le plăceau… au rămas cu mine. Fiecare toamnă îmi aduce aminte de ei, fiecare cimitir pe care îl văd sau vizitez, fiecare parc în care văd castane sau ghinde, fiecare piatră strălucitoare și fiecare trandafir.

Povestea lor a început în 1937 și continuă și azi prin copiii lor, prin nepoții lor…

The post Poveste cu bunici first appeared on Andreea Ban.

Doctorul mă întreabă cum mă simt. Aceeași întrebare, același răspuns. Îi zâmbesc, dar zâmbetul nu e al meu. Îi spun, de această dată fără a ezita, că a fost o greșeală. Am crezut în experiment, am sperat că vom fi toți, că voi reuși să fiu puternic prin ei și că ei vor trăi prin mine. Doctorul îmi aduce aminte de performanțele mele. De testele pe care le-am trecut cu punctaj maxim, de misiunile îndeplinite, de realizările mele. Sunt agentul perfect.

Sunt o aberație, îi spun. Mă folosesc de frumusețea lui Patru, de forța lui Trei, am veselia lui Doi, dar gândurile…, dorul pentru ei mă chinuie. Sunt agentul perfect, dar tocmai aceasta perfecțiune mă face să mă simt mic, fără loc pe pământ. Și mai este și visul.

Nopțile mă trezesc transpirat. Visul mă duce mereu în același loc, o încăpere albă și oameni agitați în jur. Aud zgomotele ustensilelor metalice lovidu-se unele de altele. Văd paturile. Cele patru paturi pe care stăm întinși. Ultimele priviri, zâmbetul lui Doi, pumnul strâns al lui Trei, chipul lui Patru. Rămășițele copiilor care și-au pierdut copilăria printre gloanțe. Un ac îmi străpunge pielea gâtului și totul se stinge. Visul dispare și rămâne amintirea primului apus. Soarele alunecă după dealuri iar eu plâng. Îmi privesc mâinile și plâng. Sunt mâinile fratelui meu. Și inima lui Doi îmi bate în piept și…

Au rămas durerile. Fericirea acelui moment s-a stins la scurt timp. Cincizeci și șapte de ani și nicio zi fără junghiuri cumplite. Poate că, îi zic doctorului, dar vocea mi se stinge.

Îmi spune că nu trebuie să mai privesc așa lucurile, să înțeleg că acum sunt unul singur. Dar asta nu ar însemna că i-aș renega pe ei? Nu ar fi ăsta sfârșitul lor? Și dacă e așa, atunci pentru ce am mai acceptat experimentul? Ședința se termină. Imaginea e mereu acceași, eu privind imaginea din oglindă. Un minut. Eu salutându-i pe ei.

Am vrut să-i salvez, am vrut să-i iau cu mine, dar am eșuat. Oamenii mor și nimic nu-i poate aduce înapoi, nici iubirea și nici tehnologia. Rezultatul e o iluzie și această iluzie s-a destrămat. Oglinzile spun adevărul. Adevărul mi-a apărut în față, auriu ca apusul din acea primă zi a morții mele, a noastră. Adevărul e că tot ce a rămas din noi este o fotografie a patru copii. O cioară!, a strigat unul dintre ei în acea ultimă zi. Ceilalți s-au ridicat de pe scaune lăsându-și jucăriile pe jos. Râdeau. Și copiii au plecat la război.

Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. Tema: povestea să se lege de una dintre fotografiile date. Am ales-o pe cea de sus.

The post Eu sunt Unu first appeared on Andreea Ban.

Tema: Scrieţi o povestire (la liber), în care să adoptaţi una din cele trei aitudini narative din povestirile de la curs: aventuri, conflictuală, combinată.

—————–
Bucureşti, 2050. Au trecut 36 de ani, dar Valeria nu a reuşit să-l uite. Merge în fiecare zi la Poştă şi întreabă dacă nu cumva astăzi a ajuns scrisoarea. Răspunsul e mereu acelaşi. Poştăresele o privesc cu milă cum strânge borurile pălăriei între degete. Atunci când nu-ul vine spre ea, îşi ţine pentru o clipă respiraţia, după care faţa i se luminează puţin şi spune plină de speranţă, poate mâine. Merge apoi în port. Stă acolo ore în şir pe a treia bancă de pe chei. De acolo se văd bine toate vasele care se apropie.

S-a întâmplat într-o zi de iunie, pe când teii îmbrăcau oraşul în parfumul lor. El i-a spus că va veni şi ziua aceea, să mai aibă puţină răbdare. Ea a tăcut. Îi era teamă că secretul pe care-l purta cu ea de câteva zile, avea să-l sperie. Trebuia să mai aibă puţină răbdare. Ajunseseră în Cişmigiu când s-a dat alarma. El trebuia să plece, îl chema datoria. Ea a rămas. A sunat-o mai târziu să-i spună că pleacă din ţară, dar îi va scrie.

Încă aşteaptă acea scrisoare de la el. Aşteaptă cuvintele lui scrise cu litere ondulate pe hârtia îngălbenită de timp. L-a visat scriindu-i, l-a visat întorcându-se la ea. Toată lumea ştie că bărbatul ei va veni pe mare, adus fiind de unul dintre vasele acelea cu pânze mari şi albe. El îi scrie mereu, dar scrisorile probabil se pierd pe drum, atât de departe este, le spune ea celor care întreabă dacă a primit vreo veste. Când apune soarele se ridică de pe bancă şi pleacă spre casă. Îşi scoate pălăria boţită şi o flutură pe lângă rochie. Cei mici trebuie să meargă la culcare, îi spune în treacăt bătrânei de la chioşcul de ziare. Aceasta ridică din umeri şi se uită plictisită după umbra aceea de femeie. O vede zi de zi acolo, pe chei. Uneori îi răspunde la salut, alteori o ignoră. De cele mai multe ori îi este teamă ca nu cumva femeia să nu arunce asupra ei vreo nenorocire.

În drumul ei spre casă, Valeria trece de fiecare dată prin parc. Astăzi însă, se opreşte la intersecţie, priveşte spre parc pentru câteva secunde şi merge mai departe. Este o zi specială. Micuţii au împlinit 36 de ani. Abia aşteaptă să ajungă acasă să îi legene, să le spună povestea lor preferată. Scrisoarea, mi-ai scris, ştiu asta. Mă aşteaptă acasă plicul. Poştaşul a trecut între timp. Case. Ce de case. Parcă sunt ciuperci. Acum 36 de ani au căzut blocurile şi au crescut case. Multe case. Toate casele. Şi au iederă. Casele sunt verzi. O rochie verde o să-mi iau, o să fiu o casă. Ba nu, trebuie să fiu o uşă. Vei veni şi vei bate la poartă. Voi deschide şi atunci îi vei vedea. Vom fi o familie. O familie. O familie mare… Valeria mergea legănat şi cânta. Lovea din timp în timp câte o poartă cu pălăria. Ultimele raze ale soarelui îi colorau pielea cenuşie.

Ajunsă acasă, intră în curte şi călcând cu grija peste dalele lipsă, împinse uşa. Un scârţâit prelung veni dinspre balamalele ruginite. Dragilor, strigă ea, am venit, nu plângeţi. Uşa scârţâi din nou când o închise. A venit mama, haideţi să vă spun povestea. Da! Povestea voastră.

Se aşeză pe balansoar şi privi cu drag cele trei borcane de pe masă. În fiecare plutea câte un nou-născut cu pielea încreţită.

Eram în parc, începu ea…

—————–
Curs: Florin Iaru
Observații: Scrierea e bună, însă trebuia să insist mai mult pe descirerea orașului.

The post O pălărie şi trei borcane first appeared on Andreea Ban.