Gândul mi-a zburat la perioada grădiniței, nu vă spun câți ani sunt de atunci, sunt destui! Am fost mult timp supărată că nu aveam uniformă de șoim, ci rochița bleu care mă plasa în grupa mică, picii. Mi se explica de fiecare dată când mă plângeam, că la început trebuie să port uniforma de grupa mică, apoi, când voi crește, voi fi și eu șoim. Dar uniformele astea puneau o barieră între noi. Cei cu uniforma de șoim (orbila uniformă portocalie cu albastru, plus cravată și șapcă – albastre și ele) erau cei mari, cei care ne priveau pe noi de sus. Noi eram doar picii care se joacă la nisip și mănâncă iarbă, așa ne spuneau. Până să merg la grădiniță, nu am simțit așa diferența de vârstă, diferență care s-a simțit și mai puternic odată ce am început școala.

Ați fost cu toții în clasa I, bănuiesc că vă amintiți emoțiile din acele prime zile la școală, când copiii din clasele mari strigau: uite, bobocii! Nu știu voi, dar mereu am privit către cei mari cu interes, cu dorința de a fi și eu mare, visam la ziua când voi termina școala și voi intra la liceu. Și am intrat la liceu, dar am luat-o de la zero. Ba chiar, în prima zi de liceu, era să iau bătaie. Eram împreună cu noile mele colege la ieșirea din curtea școlii și am auzit din spate niște voci de fete și băieți, ne studiau și hăhăiau. Una dintre fete le-a strigat celorlalți: uite, boboaca aia are ghiozdan cu Pocahontas, se crede la gădiniță. M-am întors și am privit-o în ochi, cred că mă uitam urât tare, că mi-a zis să fac pași dacă nu vreau să mi-o iau din prima zi. Cu ce drept râdea de colega mea? Cu ce drept îmi vorbea așa? Cu ce drept se lua de noi, bobocii?

Abia în clasa a XII-a m-am relaxat. Poate e mult spus (nu am fost prea stresată în liceu, și, oricum, nu de colegii din anii mai mari), dar atunci nu am mai avut către cine să privesc, iar a fi mai mare decât ceilalți nu mai părea a fi atât de important. Am mai avut momente în care acea diferență de câțiva ani îmi dădea o stare ciudată, dar prea puține. Ba chiar, în perioada masterului, mi se părea chiar fain să fiu mai mică. Aveam colegi cu mult mai în vârstă, eram cu toții un cocktail de ani: douăzeci și puțin, treizeci, chiar și patruzeci.

Acum, când mă gâdeasc la anii aceia în care diferența de un an era wow, când, dacă erai mic (și fără tupeu) riscai să-ți iei o palmă din senin sau să rămâi fără bani de buzunar, mi se par ani rupți din filme. Mai mult, dacă ieșeai cu cineva dintr-un an mai mare, prindeai aripi. Cam a așa a fost clasa a VII-a pentru mine, când mă plimbam prin curtea școlii cu un tip din clasa a VIII-a. Era ca și cum eu aș fi fost în anul terminal, iar colegii de an păreau a fi mult mai mici. Aere ce aveam în cap.

Vorbeam acum ceva timp cu a mea colegă (de „bancă”) de la serviciu legat de acest subiect. Ea este cu zece ani mai mică, însă nu simt diferența de vârstă așa cum simțeam un an sau doi când eram la școală. Cel mai mic coleg din echipă este cu cinsprezece sau șaisprezece ani mai mic și, deși povestește despre cum mai e pe la facultate, despre profi, examene, și alte nebunii, nu percep diferența de vârstă așa cum o percepeam acum mulți ani. Odată cu școala, parcă s-au topit barierele, atât în sus, cât și în jos. Vârsta nu mai are importanță nici la serviciu, nici în relații. Dacă a avea un prieten cu un an sau doi mai mare în școala generală sau la liceu era un subiect de bârfă pentru toate bisericuțele, acum o diferență de zece ani sau chiar mai mult, e ceva normal. Nu mai știu cum e în școală, sunt prea mulți ani de când am părăsit-o, dar tare sunt curioasă dacă cei mici vor în continuare să fie mari, să cucerească lumea repede, repede.

Eu mă bucur că am lăsat în urmă băncile tuturor școlilor cu diferențele de orice fel. Acum, când stăm dimineața la cafea, colegi de toate vârstele, suntem ca acei copii din parc cărora nu le pasă că unul are trei ani, altul șase, important e să fie pe picioarele lor și să alerge până se lasă seara.

Foto: Pexels.com

The post Cândva am fost copii. Despre diferența de vârstă (atunci și acum) first appeared on Andreea Ban.

Ma gandeam zilele trecute la prieteniile mele cele mai vechi… 15 ani, 17, 25 de ani… Nu mai am degete la maini sa numar anii. Si nu stiu unde s-au dus, in ce sertare ale trecutului s-au ascuns. Parca ieri eram… si mai apoi am crescut si am plans si am ras impreuna, am iubit si am oftat. Am fumat pe jos in bucatarie si am invatat la materii idioate cu denumiri care mai de care mai inteligente. Am ascultat radio tarziu in noapte si ne-am dedicat melodii stupide. Am iubit din nou si am sperat in vise care s-au stins mai apoi. Uneori numaram stele impreuna de pe covoare groase de iarba tanara si ne promiteam prietenie nesfarsita. „Nu mai vorbesc niciodata cu tine!” strigam la ei sau ele – prietenii cei mai buni. Si a doua zi alergam intr-o suflare si arboram steagul verde al eternei impacari.

Imi aduc aminte ca aveam o prietena cu care ma certam, ma impacam, uneori ne paruiam si ne mai ardeam cate una. Au fost ani lungi in care ba eram cele mai bune prietene, ba invers, dusmance inchipuite. Ea concura mereu cu mine, iar eu eram mereu mai buna. Cu cat eram mai buna la una sau alta, cu atat se incapatana sa ma intreaca. Uneori reusea si atunci imi era cea mai buna prietena din lume. Si apoi am crescut… un an, doi. Am facut un pact. Daca ne certam la scoala, ne impacam acasa. Daca ne certam acasa, ne impacam la scoala. Si a mers. Acum ne certam, cateva ore mai incolo ne impacam. Suna atat de stupid acum. Insa cred ca acolo era o prietenie mai presus de noi. Mai tarziu, cand scoala si locul de joaca nu ne-a mai legat, nu am mai avut ocazia sa ne certam, dar nici sa ne vorbim prea mult. Uneori mi-e dor de ea, de noi. Alteori ma gandesc la acele momente si zambesc. „Nu mai vorbesc niciodata cu tine!” spuneam atunci. „Nu te voi uita niciodata!” spun acum.

Ceva mai tarziu au aparut iubirile mele. Si au ramas. An dupa an, anotimp dupa anotimp. Au trecut pe langa noi cele mai mari iubiri, s-au stins in apusuri de soare dorintele cele mai arzatoare. Ne-am schimbat in ochii unora si totusi am ramas aceleasi suflete deschise. Ne iubim mai presus de orice si inca mai stim sa stam in varful patului la povesti. Mai vesele sau mai triste, intrerupte de un telefon sau un planset de bebe frumos, vorbele ne sunt la fel. Doar cuvintele sunt mai grele. Cafeaua a ramas aceeasi, ca si lacrimile si zambetele. Niciun rid nu le-a brazdat.

Cat de norocosi sunt cei care isi au prietenii aproape, care numara anii pana le pierd sirul? Le imbratisez pe fetele mele pana la cer si inapoi, ca doar aia e iubirea adevarata, cea care se intoarce la tine. Imi doresc alti 15 ani si inca 15 si inca 15 pana la sfarsit!

The post Amintiri cu drag… first appeared on Andreea Ban.

Pe cand eram mici chiar si un an diferenta ne facea sa-i privim pe ceilalti cu aroganta sau cu admiratie. Am fost cu totii boboci, am fost poate luati in ras de aia mari si visam la momentul ala magic in care aveam sa fim noi cei mari, cei interesanti, in fata carora sa nu sufle nimeni. Un an. Doar un an si lumea parca era alta. Clasa a 4a – pici. Clasa a 5a – ii priveam de sus pe pici. Clasa a 7-a – ce dragut e baiatul dintr-a 8-a! Clasa a 9-a – din nou boboci (offf!). Clasa a 10-a – ce bine ca nu mai sunem boboci! Clasa a 11-a – ce viata… Clasa a 12-a – ce mari suntem azi, inca putin si vine BACul peste noi si ne ia naiba! Apoi facultatea. An dupa an privim inainte si inapoi. Ce mici eram ieri, ce mari suntem azi, ce maturi vom fi maine (da, sigur!).

Si azi? Azi ne indragostim cu nesat de tipul cu 5 sau 10 ani mai in varsta si nu ne intrebam decat tarziu cati ani avem in spate. Azi discutam liber cu prietenii sau colegii mult mai tineri sau mult mai in varsta. Barierele anilor se sting, parca sunt lasate pe scarile scolilor, pe holuri si in banci. Au ramas acolo sa-i agite pe altii. Noi suntem liberi de ani, desi acum ii simtim in ansamblu, ii simtim grei si multi. Ne punem palma streasina deasupra ochilor si ne aruncam privirea in trecut. Ce lungi si grei erau anii aia ai copilariei, ai tineretilor noastre crude si ce grabiti ne sunt anii astia multi. Alearga spre un viitor garbovit de vreme, de ganduri si responsabilitati. De-am mai fi putin copii sa adunam anii cu fiecare secunda, cu naivitatea clipelor de atunci. De-am privi nu zecile de ani, ci doar ce a fost ieri, ce va fi maine, doar anul asta si iubirea mare de azi.

Am momente in care declar sus si tare ce bine e acum, fara scoala, fara stresul ala zilnic. Dar amintirile acelor ani mi-s proaspete, parca ieri ma trezeam cu noaptea in cap pentru a ajunge la prima ora, la primul curs. Si diminetile nu-mi erau atat de grele. Parca. Acum e bine… diminetile sunt dificile, dar merge. Insa timpul trece repede, parca l-a uitat cineva setat pe repede-inainte si s-a blocat butonul.

Ani de liceu... spunea o melodie, un film, un vis de demult. Anii nostri… spun eu…

The post Anii nostri cei de toate zilele first appeared on Andreea Ban.

Si vai! Cum mai aspiram noi la onoarea de a avea voie sa pasim in acel univers, al scarii profesorilor, ca sa nu zic de cancelarie. Dar aveam momentele noastre de glorie, o data la nu stiu cat timp venea ziua de serviciu „pe scoala”. 3 elevi erau de serviciu si aveau libertatea de a pasi pe scara de vis! Ba chiar sa intre si in cancelarie. Cred ca am intrat o singura data in cancelarie… Ufff! Ce emotii! Si in orele lungi pe care le petreceam pazind soneria/cancelaria/usa elevilor traiam ca un profesor. Paseam pe scarile lui, cu mandrie.

Privind acum spre acele clipe… le gasesc puerile si „scara profesorilor” o doza de mandrie fara temei. Poate ca daca s-ar fi amestecat si ei printre noi, ar fi fost mai liniste si s-ar fi pastrat curatenia (de care se plangeau mereu ca ar lipsi 😀 ), poate ca daca am fi fost tratati cu respect si nu cu amenintari am fi fost la randul nostru mai temperati in a face nazdravanii. Dar na, nu pot judeca un fel de gandire, de multi ani invechit, mai ales ca unii dintre copii sufereau de cretinism acut, asa cum sunt convinsa ca sunt si acum… Dragii de ei, profesorii, ne-au lasat amintiri frumoase, unii 2-uri, altii cataloage in cap, cei mai speciali ne-au lasat balbe si cuvinte reinventate sau asa numitele „perle ale profesorilor”. Au fost ani atat de frumosi… Ma incearca o nostalgie si un dor nedefinit de colegi si porecle, de pauza mare si framantarile acelor ani, de concurenta intre scoli si expresiile de genul „aia din 190 cica sunt cei mai buni, dar si 110 are cativa fruntasi…”.

Nostalgia trece insa repede! Nu as mai repeta niciunul dintre ani. Prezentul bate orice trecut si orice amintire! Vorbeam asa, in general.

The post Generalitati first appeared on Andreea Ban.