Creative Writing Sundays

Tema: O proză pornind de la 2 fotografii în care ești personaj printre alții (una din copilărie și alta mai recentă). Folosiți persoana întîi singular, persoana a doua singular și persoana a treia singular! (și/și nu sau/sau).

—————–
Aceasta este tema ultimei întâlniri CWS din acest sezon, întâlnire la care nu am ajuns. Feedback nu am primit, de aceea mi-ar plăcea tare mult să aflu cum vi se pare povestea mea. Aștept cu interes impresiile voastre (în comentarii, în privat, cum doriți). Mulțumesc!
—————–

Sâmbăta trecută m-am apucat de curățenie. Aceeași poveste plictisitoare, dat cu aspiratorul, șters praful, spălat pe jos. Starea de spirit se animă când ajung la bibliotecă. În acele momente în care șterg praful de pe rafturi, în care aranjez cărțile, am impresia că nimic altceva nu mai contează. De obicei mă apucă noaptea înconjurată de cărți. De această dată, însă, am făcut o mică greșeală. Am început de sus, iar sus înseamnă partea aia de pe bibliotecă la care ajung mai greu și unde umblu foarte rar. M-am ridicat pe vârfuri și am tras una dintre cutii. Câteva secunde mai târziu stăteam întinsă pe jos, urlând ca apucata.

Momentul în care a căzut cutia care se sprijinea de cea pe care o trăgeam a fost atât de scurt, că nu am realizat de unde a venit trosnetul acela surd. Apoi durerea. Vai! Știi cum e când dai cu degetul mic în piciorul unui scaun sau al patului? Ei bine, durerea pe care o simți când realizezi că degetul mic a făcut trosc este de-a dreptul îngrozitoare. Nu îmi mai aduc aminte cum am ajuns la spital, cum am ajuns înapoi acasă. Durerea îmi luase mințile.

După un somn lung, forțat de pastile, am revenit la locul faptei. Cutia pe care pusesem mâna prima dată își revărsase conținutul în jurul bibliotecii. Nu m-am uitat la cealaltă cutie, îmi dădea dureri de deget, de picior, mă durea tot corpul. M-am concentrat asupra fotografiilor revărsate pe jos, un curcubeu de fețe zâmbitoare, de oameni tineri, fără griji. M-am așezat în mijlocul lor și am început să le strâng. La final eram epuizată, parcursesem într-o oră, ultimii douăzeci de ani. Anii cei mai frumoși. Am lăsat cutia pe jos, aveam să o urc mai târziu.

Când să ies din cameră, am văzut cu coada ochiului a doua cutie. Mă chema la ea. Am ieșit repede, însă nu am putut rezista tentației și am revenit. M-am apropiat de ea încet, de parcă avea să se trezească dacă făceam gălăgie. Am deschis-o. În interior era o piatra mare, dreptunghiulară, pe care era lipită o fotografie îngălbenită de vreme. Uitasem de ea. Uitasem figurile acelor fete.

–          Cine sunteți? am întrebat privind imaginea.

Sunetul unui tren plecând din gară se auzi de nicăieri. Fetele zâmbeau și se mișcau ba într-o parte, ba în alta. În spatele lor era un zid din beton vopsit cu un grena urât. O mână apăru în cadru și le făcu semn să se dea mai la dreapta. Am scuturat fotografia și m-am uitat din nou. Fetele se mișcau în continuare și râdeau. Păreau a fi niște copile cu tricourile lor albe și pantalonii largi.

–          Cine sunteți? am întrebat din nou.
–          Cine suntem? m-a întrebat una dintre ele.

S-a apropiat cu zâmbetul ei senin lipit de față, cu părul ars de soare și pielea ei bronzată și s-a uitat în ochii mei de parcă mă cunoștea de-o viață.

–          Privește-mă, spune-mi tu cine sunt, adu-ți aminte!

Am aruncat fotografia din mână. Era imposibil. Aceea nu eram eu. Nu avem cum să fiu. Am mers la bucătărie și mi-am făcut o cafea tare. Am stat acolo cu ochii pironiți în ceașcă până m-am convins că era doar imaginația mea. Când am revenit în cameră, fotografia era tot acolo. Am ridicat-o și am privit din nou.

–          Haide, chiar nu te recunoști? mă întrebă fata.
–          E imposibil!
–          Și totuși…
–          Tu ești… eu?
–          Ai reușit, bravo! În sfârșit! zise fata bătând din palme.
–          Dar cum e posibil? o întreb.
–          Contează?
–          Dar cum, cum e posibil? Și de ce nu îmi aduc aminte?
–          Ba îți aduci aminte. Trebuie doar să începi să spui povestea, îmi zise.
–          Ce poveste?
–          Povestea mea, povestea noastră. Cum a-nceput totul…

Se făcu liniște. Nu se mai auzea trenul, iar fetele nu se mai mișcau. Am stat acolo, pe jos, cu fotografia în mână câteva ore bune. Cel puțin așa cred. Poate că trecuseră doar câteva minute, nu îmi dau seama. În momentul în care am atins piatra pe care fusese lipită fotografia, amintirile au început să revină.

***

Draga mea,

Nu știu cum am putut uita. Sunt lucruri care nu se uită, care nu ar trebui uitate. Mă uit la tine și la fete și cele mai frumoase amintiri îmi revin clare, luminoase. Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Tocmai vă întorseserăți din cea mai frumoasă excursie, sărbătoream sfârșitul liceului. Da, cu siguranță a fost cel mai frumos week-end petrecut împreună. Erați voi patru și restul lumii. Erați îndrăgostite și nici bac-ul nu avea cum să vă umbrească fețele senine. Erați fericite.

V-ați promis în ziua aia, în fața gării, prietenie veșnică. Când tata a ajuns și i-ați cerut să vă facă poză, aveați deja un secret al vostru. Aveați pietrele acelea în genți și jurământul deja făcut. Nimeni nu avea să afle ce se petrecuse, de fapt, în acele zile.

Îmi pare rău, îmi pare atât de rău că am plecat de lângă voi. Îmi pare rău. Știu că și voi sunteți la fel ca mine, că trăiți în uitare. Poate că pietrele ne vor aduce împreună într-o bună zi.

A ta,

A.

Am trimis scrisoarea prietenelor mele dragi. Poate că amintirile le vor reveni și lor. Poate că nu. Mai bine nu. Dacă eu am avut parte de un deget rupt, cine știe ce li se poate întâmpla și lor. E dureros să știu că sunt acolo trei persoane care cunosc acest secret, dar care nu și-l pot aminti. E vina mea. Am rupt lanțul, mi-am încălcat promisiunea. Din cauza mea au uitat și ele. Nu-mi rămâne decât să sper că vom fi din nou împreună.

***

Cu vreo doi ani în urmă s-au împlinit douăzeci de ani de la terminarea liceului. Unul dintre foștii elevi, mai zelos din fire, a reușit să strângă mare parte dintre colegi. A fost o petrecere mare, cu amintiri și povești din alte timpuri. Dintre toți, patru chipuri ieșeau în evidență. Nu numai că erau recunoscute de toată lumea, dar părea că timpul nu trecuse peste ele, peste chipurile lor.

–          Îți mai aduci aminte? întrebă C.
–          Da, da! Seara aia a fost fantastică, zise L.
–          Doar seara aia? Zilele alea… zise S.
–          Îmi pare rău că am stricat tot, nici nu știți, zise A.
–          Hai, tu! Asta e, nu a fost vina ta. Oricum, tu ești cea care ți-ai revenit și ne-ai readus împreună.
–          Credeți totuși că e bine așa? Adică, la un moment dat își vor da seama. Cât credeți că poate ține povestea asta cu operațiile?
–          Ei, și tu, găsim o soluție, ne mutăm…

Fetele erau din nou ele însele. Secretul ascuns în pietrele aduse de pe munte revenise mai puternic. Nimic nu avea să le mai stea în cale. Văzuseră tot ce era de văzut, trăiseră și suferiseră. Acum erau libere. Erau doar ele.

***

Ieri am primit o scrisoare. Este un plic alb, fără destinatar. E scris doar numele meu. Nu știu de ce, dar nu am îndrăznit să o deschid. Îmi fac curaj și deschid plicul. În interior este doar o fotografie, una ciudată. Se văd două siluete, de parcă cadrul ar fi fost mișcat. Una dintre ele este ca o umbra, a doua se vede ceva mai clar. Dincolo de ele este un tip, pare că butonează telefonul. Dar ele… ele suntem noi. Eu și L. E momentul în care ea își aduce aminte de mine. Atunci revine și ea la starea inițială, chipul ei începe să fie ca al meu. Aceasta este ultima noastră fotografie. Așez fotografia în cutia cu piatra. Acum o țin pe raftul de jos. Telefonul începe să sune.

–          Da…
–          Ai primit și tu?

Zâmbesc. Cu siguranță nu vom mai putea participa la următoarele întâlniri, cea de treizeci sau chiar de patruzeci de ani. Poate că vom merge acolo, pe munte, cu pietrele și amintirile noastre. Noi patru, doar noi.

The post Umbre first appeared on Andreea Ban.

Ele, dragele de ele, reusesc sa dea intelesuri nebanuite celor mai banale intamplari. Reusesc sa-si faca probleme tocmai pentru ca nu au probleme. Si iubesc. Vai cat de mult iubesc! Cu fiecare zi iubesc mai mult si sufera la fel de mult. Sau ar vrea sa iubeasca mult si sufera pentru ca nu au pe cine. Sau au pe cine, dar cineva-ul acela se afla pe alte lungimi de unda, in alte lumi sau alte imbratisari. Si da, sufera imens, sufera pana ce corabiile toate se vor fi inecat pentru a se trezi si ele la viata. O iau de la capat. Pana cand? E buna intrebarea asta. Pana le vine mintea la cap sau, cel putin, pana gasesc ceea ce cauta. Dar oare stiu ele ce cauta?

Intorcandu-ma la fraza de mai sus, ma intreb si eu, la randul meu, cate dintre noi nu si-a pus acele intrebari macar o data in viata? Cate dintre noi nu am idolatrizat, macar o data, un el? Un el atat de frumos, de mirobolant, incat parea ca cerurile ni s-au deschis in fata si ne-au lasat sa plutim pe aripi de inger. Da. Am fost fiecare dintre noi stupide la un moment dat. Si nu spuneti nu. Stiti ca asa e! Dar hai sa nu generalizez, ca mi-e ca ma aleg cu vorbe strambe si usi trantite in nas… virtuale, cel putin. Sa iau un caz aparte. Al meu.

Mi s-a intamplat acum niste ani, sa tot fie vreo 7 sau 8, sa-l intalnesc pe prince charming. Eram prin anul 4 de facultate. Il vedeam zi de zi pe holurile facultatii, il sorbeam din priviri. Era inalt ca bradul, frumos in toate cele, se imbraca elegant si isi purta mapa de student in an terminal intr-un fel anume. Eram fascinata de-a dreptul. Un tip, mai uratel asa, m-a vazut la un moment dat cum il sorbeam din priviri si mi-a trantit replica replicilor: „dupa Ricky Martin ala te uiti? uite la el ce infumurat…” M-am uitat la prietena mea (la care el se tot dadea, fara succes), ea la mine, si am izbucnit in ras. Dar baiatul cel urat l-a botezat frumos pe baiatul cel minunat. Nu am incercat niciodata sa-i atrag atentia lui „Ricky Martin”. Credeam cu tarie ca daca avea sa fie ceva, atunci se va intampla de la sine. Am sperat pana la final de an ca poate, poate ma va observa si vom trai povestea povestilor. Dar el nu m-a vazut. Eu nu l-am tras de maneca. Ba chiar, o colega a lui binevoitoare si asa-zisa prietena a mea, mi-a taiat elanul spunandu-mi ca sunt impreuna si ca… De aici s-a dus interesul asa cum s-a dus si facultatea. Pe negandite.

Va intrebati poate ce s-a intamplat cu povestea mea. Ei bine, a fost asa cum am spus mai sus. Cand e sa fie, pai e. Si e bine. Sau asa cum ar trebui sa fie. „Ricky Martin” s-a intors in viata mea. Mie imi trecuse. El abia ma descoperea. Si as vrea sa spun ca am trait fericiti pana in zilele noastre. Ar fi prea frumos, nu-i asa? Cunoscandu-l pe mirobolantul, am realizat ca tot ce avea el minunat, era plasmuirea imaginatiei mele. Era un barbat inalt, frumos, dar lipsit de acel ceva care face inima sa tremure, stomacul sa se stranga… A fost una dintre cele mai bune lectii pe care mi le-a dat viata. Sa nu ma las cucerita de aparente. Sunt atat de inselatoare! „Ricky Martin” mi-a las un mare gol in suflet. Nu pentru ca l-as fi iubit, ci pentru ca a distrus o imagine frumoasa, o iluzie. A devenit un om mic, neinsemnat, caruia in afara de buna ziua nu as mai avea ce sa ii spun. Si da, m-am intrebat atunci, la primele intalniri „Oare cate s-au lasat impresionate de farmecul lui?”. Totul a fost iluzie. Am desenat-o atat de frumos. Dar el m-a ajutat sa cobor cu picioarele pe pamant.

Acum, dupa atatia ani, imi dau seama ca nimic nu e mai frumos decat sa descoperi mirobolantul intr-un om zi de zi. Sa pornesti de la zero si sa descoperi fiecare trasatura, fiecare bucata de minune, sa descoperi ca ai langa tine ceva la care visasei candva. Si acum are un chip.

Am adunat in timp atatea temeri, am adunat dezamagiri si sertare pline cu lacrimi. Povestea asta cu „Ricky Martin” a avut si ea tristetile ei. Incerc sa-mi aduc aminte intamplari frumoase, insa imi vin in minte cuvinte stupide, incruntari si o ploaie rece. Da, am obtinut ceea ce mi-am dorit, dar oare a meritat? Nu tot ce-i frumos de pica, e pentru noi, nu tot ce ne dorim, e ceea ce avem nevoie. Si am lasat trecutul sa adoarma. Am lasat visele sa se transforme, sa creasca, sa caute mai departe, mai bine, mai frumos.

De multe ori ne lasam prinsi in trecut, influentati de trecut. Pasii pe care ii facem sunt tematori, sunt ghidati de umbrele trecutului. Si e atat de gresit! Nu vom putea fi niciodata cu adevarat fericiti, daca deciziile ne sunt influentate de suferintele de ieri. Si ce daca am suferit, ce daca am fost cazuti in marele hau al deznadejdii! Ceea ce a fost ieri, ramane acolo. Ceea ce e azi conteaza. Daca ieri am spus da si ne-am ars, astazi vom spune din nou da si poate vom zambi. Stiu ca e un risc. Unul cu atat mai mare cu cat e vorba de o biata inima trecuta prin atatea. Dar imi asum riscul cu zambet si cu speranta intr-o zi mai buna, mai frumoasa.

Femeile-s nebune, da. Si eu printre ele. Si sunt atat de frumoase in nebunia lor. Doar ele pot transforma un simplu barbat in semizeu, doar ele pot iubi pana la lacrimi si pana la epuizare, pot desena povesti de vis dintr-o singura imbratisare. Odata ce ati gasit femeia a carei imbratisare sa fie desenata dupa imbratisarea voastra, nu ii mai dati drumul. Imbratisarea spune tot. Zic si eu… nu trebuie sa ma luati in seama… nebuna si eu.

The post Femei nebune, femei frumoase first appeared on Andreea Ban.