Viata ca o joaca

Ne jucam! Doamne ce ne mai place sa ne jucam!

Avem impresia ca “joaca” este activitatea caracteristica alora mici, insa ne inselam atat de tare… Pornim pe drumul vietii jucandu-ne. Nici nu stim sa mergem si ne jucam… cu parul mamei, cu degetul tatalui, cu orice obiect care straluceste, canta, zdrangane, cu pisica sau catelul, cu mancarea. Ne jucam si radem, ne jucam si plangem, ne jucam pana adormim si ne trezim pentru a ne juca din nou.

Si apoi vine dimineata. O dimineata in care lucrurile nu mai par atat de roz ca ieri. Cerul e cenusiu. Miroase a ploaie. Cobor din pat fara nicun chef. Imi beau cafeaua privind in gol pe geam. Mintea imi e plina de aparente griji. “Oare ma descurc azi la lucrarea de la fizica? Oare va urla iar dirigul la mine ca nu am facut tema la mate? Daca imi da un 2?” Si plec spre scoala. Inainte de ora de fizica aflam ca profa are o problema si nu vine. Lucrarea a picat. Voi plange? Nuuu! Voi sari in sus de bucurie. Vremea de afara nu va ma fi atat de cenusie. Vom iesi cu totii afara in ploaie si vom dansa ca apucatii. Ora de mate ne va prinde cu apa siroindu-ne prin par si doiul de la mate va fi ca un premiu pentru cel mai frumos joc al zilei. Dansul in ploaie.

Ma trezesc apoi intr-o dimineata insorita cu o tuse ingrozitoare. Poate ca nu ar fi trebuit sa stau ieri in ploaie. Parca nu mai am metabolismul ala din liceu. Ma dau jos din pat cu greu. Incep sa stranut, ochii imi lacrimeaza. Sunt o epava! Si nu am nicio tragere de inima sa merg la munca. Numai cand ma gandesc la proiectul pe care trebuie sa-l prezint in sedinta de azi ma ia cu frisoane… de fapt chiar am frisoane. Sunt bolnava. Imi beau cafeaua admirand peisajul de afara. Te invita la plimbare, la visare… Si apoi tuse. Stranut. Tuse. Nu pot iesi din casa. Nu azi… Nu sunt in stare. Imi sun seful si reusesc sa-i explic printre accese de tuse ca nu am cum sa ajung azi. Rade. Imi spune sa ma calmez, nu e nicio urgenta. Sa ma fac bine. Inchid telefonul. De uimire nu mai sunt in stare nici sa tusesc. Imi sun prietena. In doua ore e la mine cu ceaiuri si alte nebunii pentru raceala. Ne uitam pe pozele din liceu si radem de noi care suntem. Finalul zilei imi readuce zambetul. Ziua a fost un alt joc, al amintirii zilelor minunate, al palavragelii cu cea mai buna prietena.

Ma trezesc in toiul noptii. Copilul scanceste in patut. Il iau in brate si il sarut incet pe obrajori. Ma priveste cu ochii lui mari si luciosi de atata plans si incepe sa rada. Ii cant usor la ureche si incepe sa rada ridicand spre mine manutele grasune. Nimeni nu m-a auzit vreodata cantand… copilul meu e fericit cand ma aude si se joaca cu vocea mea pana adoarme. Eu ma joc cu amintirea fiecarei clipe petrecuta cu el. Daca as putea sa renunt la somn as fi cea mai fericita!

Ma trezesc in gradina. Umbra copacului imi spune ca am atipit de ceva timp. Franturi de amintiri imi vin in minte galopand, dar se intrerup din cand in cand. Vad cartea cazuta pe jos si ochii unui copil blondut privindu-ma mirati. Cine o fi? Ce vrea? “Bunico, zice el, ai dormit bine?” Bunico? E nepotul meu? Aaaa, daaaa! Cum sa uit de nepotul meu. “Hai sa ne jucam bunico! Eu te desenez si tu imi citesti. Bine? ” Zambesc apoi. Totul e clar acum. Ma joc cu nepotelul meu. Ma joc de cand m-am nascut si ma voi juca in continuare. O mana tremuranda imi atinge umarul si stiu ca mai am cativa ani de joaca, cativa ani foarte fericiti. Sper doar sa reusesc sa-mi amintesc fiecare clipa. Fiecare moment. “Stai linistita iubito, fac poze. Nu vei uita!”

Textul a fost publicat pe 17 mai 2009 aici. Parca a fost ieri…

The post Amintiri de… ieri (1) first appeared on Andreea Ban.