Se plimbă cu fluturi în lesă. Nu știe că păianjenii deghizați în zâne nu pot da din aripi. Îi roagă să vibreze și să-i amintească de mare. Nu înțelege liniștea…

Știți care e frumusețea volumelor de proză scurtă? Că este imposibil să nu dai peste o povestire care să-ți meargă la coarda sensibilă, să o gâdile, să o facă să vrea mai mult.

Atunci când am citit alter.ego, cartea cu care a debutat Ana Mănescu, nu am putut scrie imediat despre ea. Au trecut luni în care am ținut-o pe birou. La fel mi s-a întâmplat cu Quasar, cea de-a doua carte a autoarei. Dar în cazul acestei cărți senzația a fost cu totul alta. Mi-a plăcut și nu mi-a plăcut. Am rezonat și nu am rezonat cu ea. Deși se întâmpla ca unele povești să fie la distanțe mari de mine (apropo de quasarii care sunt obiecte cosmice foarte îndepărtate!), altele veneau și mă învăluiau în mantii de lumină caldă pentru a mă surprinde până la ultimul cuvânt. Cumva, a existat un echilibru.

Cele trei povestiri care mi-au tăiat respirația, pentru că da, exact așa s-a întâmplat, au fost Umbra contesei, Hanul și Prima bătaie, ultima tresărire.

Dacă închid ochii le pot vedea clar, le pot descrie pe fiecare dintre ele în culori. Umbra contesei este gri, un gri petrol înfășurat într-o ceață albăstruie, iar Mino este pata de culoare pe care nu numai că o vezi alergând de colo-colo, dar o și auzi. Întreaga povestire te ține în tensiune, te atrage spre ruinele unei iubiri, se joacă cu imaginația ta și te trezești la un moment dat prins în ceață. Nu înțelegi ce se întâmplă. De fapt înțelegi dar nu vrei să fie așa, creierul nu vrea să accepte pentru că, nu-i așa, ne plac rezolvările care să ne aducă zâmbet. Totuși, personajul principal (favoritul meu e cel principal, desigur) primește finalul pe care mi l-am dorit. Este finalul pe care îl alege cititorul, unul deschis, unul în care poți înlocui griul de care spuneam mai sus cu cea mai frumoasă nuanță de verde primăvăratic.

Hanul este roșu. Povestirea este toată roșie, roșul sângeriu care te sperie și te atrage în același timp. Finalul nu a fost pe gustul meu. Aș fi preferat ca povestea să se termine în cea mai frumoasă nuanță de roșu, un roșu lichid care să înghită… povestea protagoniștilor. Dar nu mă luați în seamă, am o plăcere sadică în a omorî personaje. Și, da, pe acestea le-aș fi văzut torturate nu pentru că mi-au displăcut, ci pentru a vedea ce taine ascundea hanul, pentru a trece în partea lichidă a roșului și a ultimelor strigăte venite din beci. Cred că povestirea asta ar putea fi transformată într-un roman horror și ar prinde. Vai, cum ar prinde!

Prima bătaie, ultima tresărire este mai mult decât o culoare. Este o toamnă colorată. Este o pictură magnifică. Am rezonat cu povestirea aceasta de la primul și până la ultimul cuvânt. Ana a reușit să pună pe hârtie imagini, așa cum numai un pictor poate. A folosit cele mai frumoase culori, le-a combinat pentru a le da nuanțe vibrante și a capta atenția cititorului. Mai mult, citind povestirea, îți vor fi gândilate toate simțurile, chiar și cel olfactiv. De această dată finalul a fost pe gustul meu. O singură nemulțumire am avut, că a venit prea devreme.

Dacă ar fi să tragem linie aici, ați spune poate că mi-a plăcut enorm această carte. Dar nu. Mi-au plăcut aceste povestiri. Vă spuneam la început că nu am rezonat cu toate. Unele m-au zăpăcit de-a dreptul, a trebuit să reiau pasaje, să prind din urmă dialogurile. Unele dialoguri mi s-au părut lipsite de esență, iar vocile băieților nu m-au convins. A fost un anume J. care mi-a displăcut tocmai pentru că nu am regăsit nimic masculin în cuvintele lui. Poate era prea tânăr, prea visător…

Quasarul Anei nu este, cu siguranță, pentru oricine. În același timp, acel oricine care va pune mâna pe carte va rezona cu o povestire sau cu alta. Este imposibil să spui că această carte ți-a displăcut total tocmai datorită echilibrului de care vă spuneam mai devreme. Poveștile sunt așezate perfect astfel încât să vrei să citești încă una și încă una. E ceva de genul ăsta: „nu am rezonat cu grădina, hai să văd ce e cu această contesă. Vaaai, ce tare! Să văd cum e următoarea. Au, poate că omizile mă inspiră…” Da, e un fel de plimbare cu montagne russe-ul după care vei amuți o perioadă.

Când începe, iubirea însumează fluturi, libelule, basme, parcuri, ploi… Când începe, iubrea înseamnă totul. Când se termină, totul înseamnă altceva.

Vă recomand cartea. E posibil să vă placă mult, foarte mult sau foarte puțin. Este un fel de road trip, veți bifa mai multe destinații – 11 mai exact – și veți afla și care este treaba cu quasarii. Chiar credeați că voi spune ceva despre quasari? Sunt curioasă câți dintre voi l-au întrebat pe Google ce e un quasar. 🙂

Quasar, de Ana Mănescu
Editura Herg Benet

*Cartea o găsiți pe  sau pe 

The post Quasar, de Ana Mănescu first appeared on Andreea Ban.

Pe mâine, fată cu nume simplu.

Sunt cărți pe care le citesc pentru că mi-au fost recomandate în repetate rânduri, pe altele le aleg pentru că îmi place titlul sau coperta. Sunt cărți ale căror descrieri mă atrag printre pagini și nu-mi pot lua gândul de la ele. Trebuie să le citesc. Mai sunt cărți de care mă lovesc iar și iar în plimbările mele prin librării. Cu alter.ego. a fost o combinație între cele menționate mai sus. Am dat cu ochii de fata cu păr lung și ochii ascunși și am știut că voi citi cartea. Am știut că trebuie să aflu secretul din spatele mâinilor rebele.

Și l-am aflat. L-am găsit printre pagini, printre cuvinte și fum de țigară. Ana Mănescu mi-a oferit-o pe Sonnja și Sonnja m-a cucerit. Citindu-i povestea, am avut o senzație ciudată de salt în timp. Cumva, am trecut prin zbuciumul personajului. Acum niște ani, acum o viață, am fost eu Sonnja.

Aș fi vrut să spun că povestea e simplă, se întâmplă asta și asta. Dar nu, nu pot. Povestea este la fel de complicată precum vârsta de douăzeci de ani, vârsta aceea la care începem să ne construim viitorul, vârsta marilor decizii, a marilor iubiri, a dezamăgirilor și nopților nebune.

Au trecut prea mulți ani de când am terminat liceul. Pragul de douăzeci a rămas și el o amintire. Cu toate acestea autoarea a reușit să mă ducă înapoi în timp, să revăd ultimele zile de liceu, vacanța de după și să retrăiesc acele prime clipe din restul vieții.

Douăzeci de ani. Anii aceia în care prieteniile pe care le ai deja rămân pentru totdeauna. Cele trei fete, Thèa, Rin şi Petra sunt, cum îmi place mie să spun, oglinzile personajului principal, prietenia lor fiind, poate, elementul central al cărții.

Douăzeci de ani. Anii în care iubirile par a fi pentru totdeauna, dar, de fapt, sunt acele șuturi în fund care te fac mai puternic. Aparent, Sonnja are trei iubiți, K., S., V., trei tipi cărora nu am putut să le atribui chipuri, nu am putut să mi-i imaginez. Au fost trei inițiale, dar atât. Deși am avut tendința să acuz personajul de o prea mare naivitate, dar și pe autoare că nu i-a conturat suficient de bine, am înțeles la final intenția, aceea de a scoate în evidență iubirea, marea iubire, și nu relațiile. Mi-a plăcut. M-a intrigat, dar mi-a plăcut mult felul în care Ana a jonglat cu literele, cu imaginile și trăirile (ale personajului, ale ei, ale mele).

Douăzeci de ani. Anii în care ne luam viața în mâini și pășim către restul vieții. Sonnja este scriitoare, dar acea scriitoare care acumulează experiență pentru momentul în care va debuta. Scrie în jurnal despre ce ar vrea să scrie:

Vreau să scriu un roman vulgar, trist şi nepotrivit despre iubirile mele atât de speciale şi să-mi dau cu el în cap când o să vină o grămadă de oameni la mine şi o să-mi spună că s-au regăsit. Vreau ca megalomania mea să fie călcată în picioare şi apoi să scriu cărţi pentru copii.

Și, mai departe, la final de roman, veți descoperi și voi că i-a ieșit. Sper ca momentul cu cărțile pentru copii să fie amânat câțiva ani. Chiar mă întreb cum va fi Sonnja – Ana peste zece ani. Voi fi cu ochii pe ea!

***

Au trecut câteva luni de când am terminat de citit cartea, au trecut luni de când am așezat-o pe birou cu gândul de a scrie despre ea. Da, nu am putut să o așez în bibliotecă fără a spune mai departe despre alter.ego. Dar timpul a trecut și nu am putut scrie mai mult de două trei idei. Și știți ce? Am realizat că, cu cât mă voi gândi mai mult, cu atât cuvintele vor fi mai departe. A scrie despre alter.ego înseamnă să vorbesc despre mine. M-am regăsit în trăirile personajului, am dat nas în nas cu adolescenta care am fost, visătoare, revoltată, neînțeleasă și îndrăgostită, mereu îndrăgostită. Am lasat declarația Sonnjei la o parte și am privit dincolo de imaginea oferită de ea: “vicioasă, singură, răzvrătită şi mizerabilă”. Am ales latura ei sensibilă. Veți spune că bat câmpii, că am scris deja destul despre carte. Ei bine, nu. alter.ego e ceva mai mult decât aceste idei. Mi-a fost o oglindă și o-ntoarcere în timp. Nu reușesc prea multe cărți să facă acest lucru.

O recomand cu drag, vouă, celor care sunteți încă la vârsta adolescenței, dar și celor care ați depășit acest prag. Vă veți regăsi printre pagini și trăiri, veți petrece câteva ore cu Sonnja, dar și cu voi. Cred că este o carte cameleon, se schimbă în funcție de tine, cititorule, oricine ai fi.

alter.ego., de Ana Mănescu
Editura Herg Benet 

*Cartea o găsiți pe Elefant, aici >> sau pe Libris, aici >>

The post alter.ego, de Ana Mănescu first appeared on Andreea Ban.