O imagine face cat o mie de cuvinte, spunea cineva. Daca as fi facut poza de mai sus din alt unghi, ati fi observat trecerea omului prin peisaj plus semnatura lui: gunoaie. Tot ceea ce ne inconjoara, ne reprezinta. O spun cu tristete, una la fel de mare ca aceea care ma incearca privind cuiele alea batute in copac. Ar putea insemna multe: cati s-au inecat in lac, cati au fost prinsi scaldandu-se, cati au trecut pe-acolo la un gratar… De fapt nu inseamna nimic. Nimic important pentru noi. E doar o imagine.

Si imaginea devine mirifica la apus. Tot uratul este poleit cu aur, este imbracat in lumina soarelui dandu-ne speranta ca frumosul e posibil. Ramai mut de uimire in fata unei porti catre o alta lume. Si apoi vine iar dimineata, oamenii continua sa isi lase urmele pe unde trec. Unii le aduna, altii merg inainte fara a se sinchisi. Din nou: trist!

Si intorcandu-ma la scaldat, nu conteaza semnele de interdictie, nu au contat niciodata. Eram saptamana trecuta in Tineretului si grupuri de copii faceau baie in lac. Stiti cu totii – care ati trecut pe acolo – ca nu e cel mai curat lac din Bucuresti. Cu toate astea sareau de nebuni in apa, inotau, se simteau ca la strand. Si grupul cel mai mare era strans langa semnul de interzis. Vedem semnele astea si ne gandim ca cineva ne vrea binele, tine la sanatatea noastra. Dar, tinand cont de faptul ca sunt copii cei care se arunca in apa – si un semn mai mult ii intarata decat sa-i opreasca -, nu ar fi mai inteligenta o curatare a apelor? Poate. Dar cine sa se gandeasca?

Mai bine sa retinem ca „scaldatul e interzis” in locurile cu ape tulburi.

The post Scaldatul interzis first appeared on Andreea Ban.

Sunt momente in care avem nevoie de liniste, avem nevoie sa stergem totul si sa o luam de la capat. Si drumurile au ceva aparte, ne indreapta gandurile spre alte taramuri. Unele cu sori aurii, cu ceruri de spuma si ape line. Vi s-a intamplat vreodata sa va copleseasca un gand, un sentiment? Sa simtiti cum vi se ia aerul si nicicum nu mai puteti respira? Acelea sunt momentele in care am vrea sa evadam. Sa ajungem undeva unde sa ne fie bine…

Eu aleg intotdeauna peisajul in care este o apa, o mare, un ocean si cerul nemarginit deasupra. Aleg o intindere de apa si una de aer in care sa ma pierd pentru a ma regasi. Si peisajele sunt intotdeauna la capete de drumuri. Fie ca sunt largi sau inguste, fie ca sunt pietruite sau drumuri prafuite de tara, ele duc catre departe… oricare ar fi acel departe.

Si privind in urma vad drumuri intortocheate, vad cenusiul gandurilor imprastiat peste zile si nopti. Ma mai opresc uneori din drum si-mi afund picioarele in iarba. Mai apoi ma gadila nisipul in talpa. Ma imbrac in vant adus de valuri inalte pentru a strange clipe, pentru a iubi momente si oameni si vise. Dar oamenii sunt momente in timp, oamenii sunt vise implinite, oamenii sunt iubirile mari… Azi e doar o zi senina cand poti vedea pentru totdeauna. Poti vedea inceputul si poti vedea sfarsitul. Dincolo de azi e un alt soare si un alt maine. Gandurile mi-s prafuite. Au adunat vise multe si poate au nevoie de un drum catre departe…

The post Ganduri prafuite first appeared on Andreea Ban.