Ştiţi cum mi-a fost ziua de 13? Mi-nu-na-tă!

A plouat, da. Dar, pentru prima dată în viaţă, am primit ploaia ca pe un cadou. Spun asta pentru că an de an, de când mă ştiu, de ziua mea plouă. Nu îmi aduc aminte fiecare aniversare (s-au strâns câteva!), dar cele pe care mi le amintesc au ataşată o ploicică. La 18 ani, la 20, la 25, la 30… cineva acolo sus a zis că uite, e ziua ei, să-i trimit o ploaie, nu care cumva să se bucure. Cel puţin aşa gândeam. Mama îmi spunea de fiecare dată povestea naşterii mele: o zi de joi, căldură mare, apoi, odată cu ploaia am venit eu pe lume. Oricât ar fi încercat mama să mă convingă că ploaia e frumoasă, dezamăgirea rămânea. De ce să plouă tocmai azi? De ce am ghinionul ăsta?

Anul acesta a fost altfel. Anul acesta m-am bucurat de fiecare zi cu ploaie începând de pe 1 Mai. De ziua colegei mele de la Serial Readers, pe 8 mai, i-am spus că ploaia e belşug. Eu, cea care înainte stăteam cu ochii pe cer rugându-mă ca norii să se ducă departe, mi-am dorit să plouă şi de ziua mea. Şi a plouat.

Sâmbătă am avut parte şi de ploaie, şi de soare. Am avut alături oameni dragi, iar gândurile voastre bune, prieteni virtuali, mi-au dat aripi. A fost, poate, una dintre cele mai frumoase aniversări de până acum. Asta în ciuda faptului că în ultima perioadă am avut senzaţia că sunt alergată, că lista de to do-uri creşte şi creşte, iar eu nu voi mai avea timp pentru mine decât atunci când voi pica lată. Cu cât se apropia ziua de 13, cu atât îmi doream să fie mai departe.

Să fi fost criza lui 35? Se poate. Dacă la schimbarea prefixului am fost zen, anul acesta am simţit o presiune nu tocmai plăcută – recunosc, a fost artificială. De vreo săptămână am început să citesc o carte care, cumva, m-a ţinut pe linia de plutire. Mi-am regăsit zen-ul. Bucură-te de azi, citeam, bucură-te de fiecare clipă. Împacă-te cu tine, dăruieşte ceea ce vrei să primeşti, iubeşte-te şi iubeşte. Ştiu treburile astea, vei spune. Da, le ştiu şiu eu, dar atunci când eşti cu capul într-un borcan şi ai senzaţia că norii ăia se adună şi se tot adună, o tornadă este inevitabilă. Sau un cutremur, sau un atac de panică, sau o criză. Spune-i cum doreşti. În acel moment e nevoie de cineva care să ne deschidă ochii şi să ne arate că dracul nu e atât de negru, că viaţa merge înainte şi, cumva, ne vom reveni. Acel cineva poate fi un prieten, poate fi un personaj dintr-o carte, dintr-un film… sau un prieten prin intermediul unei cărţi. (Mulţumesc, Anca!)

Anul trecut, de ziua mea, l-am condus pe tataie pe ultimul drum. A fost o zi ciudată (asta ca să nu îi zic înfiorătoare). Mesajele de la mulţi ani curgeau, eu plângeam. Curcubeul pe care l-am văzut în acea zi mi-a rămas întipărit în minte (cel din poza de mai sus) și nu trebuie decât să aud cuvântul curcubeu pentru ca mintea să-mi zboare la acea zi. Nu credeam că mă voi mai putea bucura de ziua mea vreodată. Nu, nu mi-am revenit încă, am momente în care mă uit la pozele cu tataie şi am senzaţia că e încă acolo, pe bancă la ţară. Am senzaţia că mă priveşte de după un nor de fum de ţigară şi aşteaptă să îi spun ce am mai făcut. Dar nu mai e şi nu va mai fi niciodată. Sâmbătă dimineaţă, de ziua mea, am zâmbit cerului pentru norii adunaţi, am deschis larg fereastra pentru a simţi parfumul ploii. Tataie e acolo sus şi e bine, mi-am spus. Nu trebuie să trăim în trecut, viaţa merge înainte… cuvinte din cartea de care vă spuneam îmi treceau prin faţa ochilor. Va fi o zi minunată mi-am zis, aşa cum mi-au fost ultimele zile și pe care nu am știut să le apreciez la justa lor valoare (eram cu capul în borcan).

Nu numai ziua de 13, ci întreaga lună Mai este motiv de sărbătoare. Luna aceasta proiectul meu de suflet, Serial Readers, împlineşte 8 ani. 8 ani superbi! Nu ştiu când au trecut, dar am atâtea amintiri frumoase, am întâlnit atâţia oameni minunaţi datorită Serial Readers, că nu-mi încap în papuci de fericire. Joi, pe 11 mai, am avut ocazia să cunosc o scriitoare a cărei carte m-a răvăşit. O scriitoare care mi-a intrat în suflet cu o frază, titlul cărţii: Oameni fericiţi citesc şi beau cafea. Întâlnirea cu ea, ocazia de a-i mulţumi pentru emoţiile simţite prin această carte, a fost pentru mine unul dintre cele mai frumoase cadouri (pe care nici nu visam că îl voi primi vreodată).

Dorinţele se împlinesc, am mai spus asta. Dar ele se împlinesc doar dacă credem în ele şi în puterea noastră de a le face să se împlinească. Despre asta e şi cartea de care vă spuneam mai sus, din care e citatul cu care mi-am început confesiunea.

Aici aş vrea să fac o mică paranteză. Un exerciţiu pe care l-am făcut în urma citirii unei alte cărţi. Am scris despre ea aici. Într-o zi, acum câteva luni, am văzut într-o vitrină un inel. Era un inel superb, cu un fluture cu cristale albe pe aripi (am o slăbiciune pentru fluturi, se ştie). Am revenit în magazin prin martie, dar inelul nu mai era. Am probat altul, dar fluturele era micuţ, nu era ce îmi doream eu. Nu, nu am primit de ziua mea inelul pe care mi-l doream. Am primul unul şi mai frumos. Şi am râs. Am râs pentru că exerciţiul pe care l-am făcut plecând de la ce am citit într-o carte a funcţionat. Şi am râs pentru că în cartea pe care o citesc acum autoarea, Annemarie Postma, spune că nu primim fix ceea ce ne dorim, ci ceea ce e potrivit pentru noi. Inelul meu are fluturi albaştri. Este o dorinţă împlinită la fel cum e şi blogul acesta, locul în care vă împărtăşesc din bucuriile mele de aproape zece ani, sau cartea mea, Încă o dorinţă. Atât vă spun: Să credeţi în dorinţele voastre!

***

Am împlinit 35 de ani. Niciodată nu m-am simţit mai bine în pielea mea, mai frumoasă, mai iubită şi mai îndrăgostită ca acum. M-am născut într-o zi de 13 şi norocul e de partea mea. Mulţumesc cerului pentru tot ce am primit, pentru tot ce am învăţat, pentru oamenii pe care am avut ocazia să-i cunosc, cu care am schimbat fie şi două vorbe. 35 is the new 18, mi-a spus o prietenă. Aşa este! Vârsta pe care o am acum, vârsta pe care o ai acum, este cea mai frumoasă. Să ne bucurăm de ACUM chiar acum. Fie că ai împlinit şi tu 35, fie că ai orice altă vârstă, bucură-te de ea. Este minunată!

The post 35 este noul 18 sau cum mi s-a mai împlinit o dorinţă first appeared on Andreea Ban.

Mi-e gandul deja acolo. Inchid ochii si ma vad pe plaja insorita, pe strazile pline de cantec. Ma vad printre oameni care vorbesc o limba a iubirii… Imi caut somnul pentru a fi mai repede maine, insa gandurile mi-s agitate. Candva demult mi-am dorit sa ajung in Spania, in Barcelona. Am ratat plecarea doi ani la rand, dar stiam ca va veni si ziua acestei minunate intalniri. Se intampla ca aceasta sa fie maine… sau azi… Dorintele se implinesc, am mai spus. A venit vremea sa mai bifez una.

Vicky Cristina Barcelona mi-a spus cineva cu subinteles. Barcelona i-am spus eu. Doar Barcelona. Pe „Javier Bardem” l-am primit deja. Am incetat sa il mai caut, am incetat sa il mai astept. Imi zambeste deja asa cum nimeni nu a stiut sa o faca pana acum si ma pierd in bratele lui asa cum doar marea stie sa ma imbratiseze. Doar Barcelona si voi bifa o alta dorinta a acestui an, a acestei vieti. Nu imi mai aduc aminte daca filmul a fost cel care m-a indragostit de acest oras, nu imi mai aduc aminte cand am visat prima data ca voi ajunge acolo. Stiu bine insa ca nu am incetat o clipa sa il visez si astfel l-am adus mai aproape de mine cu fiecare zi. Maine voi fi acolo si voi imbratisa vara, soarele si marea din cel mai frumos oras de pe pamant. Da, a venit vara!

Armin van Buuren feat. Ana Criado – Suddenly Summer

The post Barcelona, mi amor first appeared on Andreea Ban.