Si acum imi beau cafeaua. Nu sunt bautoare de cafea. Am aflat asta acum multi ani pe cand am decis eu ca am nevoie de o cafea ca sa-mi pot tine ochii deschisi in timp ce invatam pentru o teza la chimie. Foarte multi ani in urma! Senzatia a fost atat de idioata, cu tremurat de maini si agitatie, incat mi-am spus ca acest lichid minunat nu e pentru mine. Nu sunt bautoare de cafea. Dar e atat de placuta senzatia care ma incearca atunci cand scriu si parfumul de cafea imi gadila simturile, atunci cand stau la o vorba cu o prietena si invart lingurita in negrul si amarul cafelei, incat pot spune sus si tare ca bautul cafelei e o pasiune. Una care imi da tremur de maini, ce-i drept (oare e vorba de emotii?).

Si ce vroiam sa spun de fapt? Ca imi place cafeaua acum si nu dimineata? Cu siguranta nu asta, dar se pare ca m-au luat cuvintele si m-au ametit de cap. Si asta pentru ca (asa cred eu) cuvintele vin singure la mine. Ma gasesc cand nu le caut.

(Pauza de invartit lingurita in cafea, poate se intoarce gandul initial!)

Nu, gandul nu s-a intors. Nu-mi ramane decat sa-mi beau cafeaua si sa-mi mut gandurile la malul marii. Ar fi clipa de relaxare, clipa de „sunt cine vreau, unde vreau, acum”. Daca am putea evada in fiecare zi cate putin, dar evadat din ala de genul acum sunt aici – acum dincolo, ca o meditatie profunda, poate ca am fi mai relaxati, poate ca ne-am putea gasi „innerness-ul” (vorba unui film, nu mai stiu care) si zambetul. Si cand ma gandesc ca toata linistea din lume se afla in noi si ca noi suntem cei care o inchidem si o innebunim cu furtunile noastre zilnice, parca imi vine sa ma duc si sa nu ma mai intorc. Pe un drum. Catre ceva…

Cafeaua e pe sfarsite. Cuvintele vin in valuri, dar sunt lipsite de sens. Le caut sensul si revin. Pana atunci… zambete multe!

The post Cafeaua de la amiaza first appeared on Andreea Ban.