Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se întâmple, 

În urmă cu vreo doi ani, pe când lucram undeva, pe lângă parcul Regina Maria, schimbam câteva mijloace de transport în comun printre care și binecunoscutul tramvai 41. Era frumos tare dimineața! Venea repede, lumea cobora la Crângași, eu fluieram cele două câteva stații până peste pod. Seara, în schimb, când mă lovea dorul de mall, nu mai era așa frumos. La Crângași urca puhoiul. Mai mult, îmi aduc aminte de iarna aia când a nins de s-a blocat orașul și toate tramvaiele 41 au râmas pe undeva, nu am aflat unde. Acela a fost momentul în care am urât acel traseu. A trebuit să traversez podul la picior, cu viscolul din toate părțile. Aventură și altceva nu! Noroc că eram echipată bine. Ceea ce nu am înțeles atunci și nu pricep nici acum e de ce nu m-am întors eu frumușel acasă. Atât de mult să-mi fi placut la muncă?

De aproximativ două luni mi-am schimbat (a nu știu câta oară!) traseul. Am dat metrorexul pe ratb și, mai exact, pe tramvai. Orice traseu aș alege, trebuie să merg cu un tramvai sau altul. Săptămâna trecută am experimentat plimbarea cu 25. Dintre toate tramvaiele cu care am fost, acesta este de departe cel mai primitiv. Bine, sunt și tramvaie mai noi, pe traseul lui, dar s-a întâmplat să nimeresc cutiuțele infernale. În fiecare zi. Haideți să vă descriu cutiuța infernală… Știți tramvaiele acela vechi, cu câte două vagoane micuțe, de trebuia să te apleci când urcai în ele? Cele cu romburi pe post de antene (nu știu care-s termenii, să mă scuzați!). Da, alea de pe vreme bunicilor, adică de acum vreo 15-20 de ani.

Tramvaiul cutița infernală este unul de acel gen, dar cu un singur vagon. Și vagonul ăsta circulă vara ca un cuptor pe roți. (Iarna este congelator, așa mi s-a spus.) Cum urci în el, aerul pe care-l respiri e altul, e încins de-ți arde plămânii. După ce l-am așteptat vreo cinci minute a venit ca o balenuță și m-a primit în burtica lui fără să ezite. Au cam ezitat tantilele care se grăbeau să prindă locuri pentru cele două stații până la piață (sau e doar una?!). Dar am trecut de ele și ele de mine căutând locuri și oftând dezamăgite către vreun ocupant de scaun. Nu aș fi în stare să le suport respirația și sughițul în ceafă așa că nu-mi rămâne decât să îi compătimesc pe cei care au prins locuri și au atașate de umeri câte-o bătrânică ofticată că nu poate sta jos juma’ de stație, dar și mai ofticată că o bate soarele atunci când vreun domn politicos îi cedează locul.

Vi se pare cunoscută imaginea asta? Puneți acum vreo 10 grade peste cele de afară și veți obține cutiuța infernală. Nu am spus nimic de domnii care duhnesc a băutură la primele ore ale dimineții sau de cei care put pur și simplu. Soluția e simplă, fiți atenți! Trebuie să stați mereu pe mijloc, cumva între două geamuri deschise, dar nu fix între ele, ci un pas mai în spate pentru ca vânticelul să vă ajungă la nări mai bine. În plus, e nevoie de un parfum, de preferat fresh, dat și pe încheieturi sau pe o eșarfă ce nu are voie să vă lipsească. Căștile sunt și ele foarte utile. Muzica dată la maxim face ca circul cu oftaturile de care vorbeam mai sus să se estompeze, chiar să dispară.

Bun. Despre oameni voiam să mai vorbesc, dar am încredere că v-ați prins cu ce avem de-a face. Mirosuri, vociferări, datul din coate, băbuțe încruntate, neni clătinându-se… și astea în câțiva metri de vagon îngust. Tramvaiul 25. Este adorabil! Mergând cu el am realizat cât de lejere erau plimbările cu 41. Mi-e dor de el.

Între timp am schimbat traseul, plimbarea de dimineață se face cu două autobuze pentru a lua același 25 de mai încolo. Nu știu cum se face, că prind foarte rar câte un 11 sau 1. 25-ul se ține după mine ca o umbră, dar una mică. Își deschide burta și mă înghite repede, dar acum îmi dă câte un loc pentru o stație sau două. Citesc. Momentele alea sunt neprețuite. Câte două pagini citite în cutiuța infernală sunt magie curată. Simt priviri curioase peste umăr, pentru că, nu știu cum să vă zic, foarte rar văd oameni citind în acel tramvai. E făcut pentru oameni rezistenți, oameni care, oricât s-ar scurge (a se citi „transpira”), tot ar mai avea câte un pahar sau două de apă de dat jos de pe ei, oameni răciți și surzi. Tâgâdâm, tâgâdâm. D-aia nu vin niciodată controlorii pe 25, niște fițoși!

Foto

The post Mi-e dor de 41 first appeared on Andreea Ban.

E atat de cald incat ne scurgem din picioare. Marea toropeala este aici si noi suntem ghetari rapusi de foc. Ne ascundem in masini, in case, ne ascundem dupa ochelari si evantaie. Ziua suntem zombie si noptile cautam somnul pierdut undeva in alta luna.

Era ianuarie acum cateva minute. Dadeam zapada lopata cu lopata si ea se aseza mai abitir. Trageam pe mine haina dupa haina, bocancii noi si caldurosi, caciula peste ochi si parca tot avea sa fie frig, carceii urmau sa-mi chinuie picioarele pana la baia fierbine. Si acum? Acum imi ard talpile pe asfalt, il simt prin sandale, il simt cum arunca spre mine grade multe si simt cum ma sufoc.

Ma uit la ceas si imi dau seama ca maine va fi sfarsit de an, sfarsit de lume. Credem ca niste naivi ca avem timp, dar timpul tare mai rade cand zboara pe langa noi. Nu avem si nu vom avea niciodata timp. Ni se scurge printre degetele ca nisipul grabit al marii. Ne amagim cu senzatia ca „e si maine o zi”. Nu va fi niciodata un maine, pentru ca este mereu azi. Maine e doar iluzie. Maine e deja azi, intotdeauna a fost asa.

As vrea sa prind timpul pentru o clipa macar, sa il scurg intr-o sticla si sa-l privesc indeaproape. Si uneori reusesc, caci visele mi-s de sticla. Vad prin ele catre infinit, insa nu le pot pastra niciodata pentru mine. Se pierd in secunda in care vad ziua strecurandu-mi-se printre gene. Sa imi spuna cineva cat este ceasul! E deja maine?

The post Timp lichid in vis de sticla first appeared on Andreea Ban.