time read
E atat de cald incat realitatea se topeste intr-un vis ciudat, ca o pictura cu ceasuri lichide a lui Dali. Zilele sunt lungi si noptile albe. Nimic, dar nimic nu poate aduce ploaia. O cerem in soapte trimise catre cer, insa norii se ascund dupa raze de soare. Norii isi topesc ploile departe si nu le pasa. De ce le-ar pasa? Atunci cand ploaia va cadea vom cere iar soarele. Suntem nemultumiti. Mereu am fost. Iarna cerem vara. Vara cerem frig. Ziua asteptam seara… Poate doar noaptea in vis ne linistim, dar cred ca si atunci visam iubiri demult uitate, iubiri inchipuite.
E atat de cald incat ne scurgem din picioare. Marea toropeala este aici si noi suntem ghetari rapusi de foc. Ne ascundem in masini, in case, ne ascundem dupa ochelari si evantaie. Ziua suntem zombie si noptile cautam somnul pierdut undeva in alta luna.
Era ianuarie acum cateva minute. Dadeam zapada lopata cu lopata si ea se aseza mai abitir. Trageam pe mine haina dupa haina, bocancii noi si caldurosi, caciula peste ochi si parca tot avea sa fie frig, carceii urmau sa-mi chinuie picioarele pana la baia fierbine. Si acum? Acum imi ard talpile pe asfalt, il simt prin sandale, il simt cum arunca spre mine grade multe si simt cum ma sufoc.
Ma uit la ceas si imi dau seama ca maine va fi sfarsit de an, sfarsit de lume. Credem ca niste naivi ca avem timp, dar timpul tare mai rade cand zboara pe langa noi. Nu avem si nu vom avea niciodata timp. Ni se scurge printre degetele ca nisipul grabit al marii. Ne amagim cu senzatia ca „e si maine o zi”. Nu va fi niciodata un maine, pentru ca este mereu azi. Maine e doar iluzie. Maine e deja azi, intotdeauna a fost asa.
As vrea sa prind timpul pentru o clipa macar, sa il scurg intr-o sticla si sa-l privesc indeaproape. Si uneori reusesc, caci visele mi-s de sticla. Vad prin ele catre infinit, insa nu le pot pastra niciodata pentru mine. Se pierd in secunda in care vad ziua strecurandu-mi-se printre gene. Sa imi spuna cineva cat este ceasul! E deja maine?
2 Comments
Add Comment