time read
A trecut atât de mult de la ultimul articol scris aici, pe blog, că mă întreb uneori dacă eu chiar am scris. A fost o perioadă, destul de lungă, în care credeam cu tărie că voi scrie mereu. Simțeam în mine un izvor nesecat de povești. Mă trezeam cu idei de articole, le visam, adormeam făcând liste de subiecte care apăreau de nicăieri. Îmi aduc aminte că mergeam pe stradă și mă opream să notez un gând, să creionez o imagine în jurul căreia să construiesc o lume. Erau gândurile mele despre nimic, Thoughts about nothing – expresia care a rămas cu mine de la prima temă de blog (noiembrie 2007).
Da. Și aveam impresia că voi scrie tot restul vieții. Apoi, într-o zi ca oricare alta, filmul s-a rupt. Am încercat să lipesc banda, să reiau poveștile, dar ele nu și nu. Cele vechi au rămas pe pagini de reviste, unele în bibliotecă, altele în foldere sau pe pagini virtuale. Cele noi au încetat să mai vină.
Cineva obișnuia să mă întrebe, cel puțin o dată pe an, când aveam de gând să mai scriu. A renunțat. A fost ca prietenul acela care vine și bate la ușă în fiecare zi, iar tu îi spui că „nu azi”. La un moment dat, bătăile în ușă se opresc și tu speri că poate, poate va reveni, poate te va auzi din nou spunând „nu azi”, iar el va spune „ba azi” și vei ieși din casă, vei vedea cerul și soarele și lumea-ntreagă. Sau poate, pur și simplu, vei scrie. Dar el nu mai vine, iar tu simți că nu mai are rost.
Mergeam spre birou zilele trecute. Am privit cerul, cum obișnuiesc să fac. Am privit copacii din jur și m-am trezit cu dorința de a scrie despre culorile frunzelor, despre frumusețea toamnei, despre bucuria de a fi. Am scris mai târziu că sunt recunoscătoare pentru că sunt. Atât. Dorința de a scrie a mai pâlpâit puțin și s-a stins. Unde-mi sunt cuvintele? Cândva am scris o carte. Eram tânără și neliniștită pe atunci, dar am găsit timpul și spațiul de a scrie o carte întreagă. Nici măcar nu știam că va fi o carte. Dar, pagină cu pagină, capitol cu capitol, a crescut și s-a transformat într-o dorință împlinită. De atunci am mai scris, am mai învățat, am mai crescut. Iar acum, când simt că scriu mai bine decât oricând, când am acumulat cunoștințe și experiență, când aș avea ceva de spus, dincolo de dantelăriile de altă dată, acum nu mai iese.
Știi, e amuzantă viața asta. Avem impresia că știm, că facem, că suntem, pentru ca apoi să ne trezim ca loviți de tren. Nu știu exact când mi s-a întâmplat asta: poate după ce am devenit mamă, poate după 40. Ceva în mine s-a schimbat. Scrisul, marea mea iubire, a rămas în umbră.
Nu mai scriu, zic eu după ce am umplut o pagină de cuvinte, după ce am închis ziua la work (unde scriu). Nu mai scriu cum și ce obișnuiam. Mi-e dor de poveștile acelea dubioase, de scenele romantice sau ușor horror. Mi-e dor de senzația aceea de împlinire pe care o aveam când dădeam drumul în lume unei noi povestiri.
La final de zi, cred că ar trebui să ne întrebăm fiecare: ce am făcut azi pentru mine care să-mi aducă bucurie? Dacă nu ai un răspuns, să știi că mâine e o nouă zi. Iar mâine e posibil să iasă soarele chiar dacă prognoza arată ploaie cu fulgere și tunete.
Gata, am scris.
Aici ar trebui să las un cârlig, ceva care să te facă pe tine, cititorule, să vrei mai mult, să revii. Te dezamăgesc. Nu am un cârlig. Nu am decât dorința de a picta puțin, alea 10 minute, și de a citi „măcar o pagină pe zi”. Atât.
Pa.
Foto: pexels.com
Add Comment