time read
Astăzi nu voi scrie despre grădiniță. Nici despre cărți. Dacă stau bine să mă gândesc, parcă nu aș mai scrie nimic. Ieri, în timp ce plimbam aspiratorul prin casă, mi-a venit ideea unui text care nu avea nicio legătură cu grădinița, cu parentingul, cu preocupările mele curente. Pe când ajunsesem să șterg praful, deja aveam o întreagă poveste de pus pe hârtie. Dar am lăsat-o pe mai încolo, eram prea obosită și nici măcar o cafea nu mă putea ajuta să deschid laptopul. Ce s-a întâmplat cu povestea? S-a dus. S-a dus așa cum se duc toate ideile care apar în momente inoportune și nu apuc să le notez. Am pierdut idei apărute la duș sau când învârteam în mămăligă, am pierdut idei apărute la plimbare cu trotineta sau când călcam vagonul de rufe, idei care pe moment mi se păreau wow și care mai apoi dispăreau ca visele nepovestite. Iar textul de care vă spuneam mai sus s-a redus la primele șase cuvinte: astăzi nu voi scrie despre grădiniță.
Am băut două cafele, una fără cofeină. Am citit câteva pagini din carte (citesc Elena Ferrante zilele acestea), am avut o discuție interesantă cu pisica, apoi, în drum spre bucătărie, m-am împiedicat de un tractor. Cineva, nu spun cine, a uitat să-l pună la locul lui. Și durerea din degetul meu mic a fost atât de intensă că mi-a resuscitat o amintire.
Am deschis ochii. Mâna pe care o ținusem sub cap îmi amorțise. Norii acopereau cerul dimineții. De undeva se auzea un hurducăit care se apropia. M-am ridicat scuturând mâna și atunci l-am văzut. Tractorul se deplasa încet în direcția noastră. Am simțit cum mintea mi se golește de orice gând, iar inima mi se urcă în gât. Trezește-te, i-am spus celui care dormea cu un sforăit ușor alături de mine. Trezește-te, tractorul! Nu știu dacă am strigat, dacă am șoptit, simțeam cum rămân fără aer. Broboane de transpirație mi se formau pe frunte, creșteau precum roua dimineții și alunecau ușor pe tâmple. Noaptea trecută s-a întors la mine ca o înșiruire de fotografii vechi. Tractorul se apropia, eu trăgeam de omul de lângă mine și încercam să înțeleg ce caut acolo. Apoi a fost un sunet: bum. Timpul a stat în loc.
Cu două ore înainte ne plimbam prin satul de vacanță. Stomacul meu a scos chiorăit prelung. Poate ar trebui să mâncăm ceva, am zis. Mai era o oră până la răsărit și aveam la noi doar două prosoape. Pe la orele mici ale dimineții, să fi fost două sau trei, am hotărât să văd răsăritul. Plaja nu era aproape și parcă nu-mi venea să merg singură, deși era un cartier în care reveneam an de an și mă simțeam ca acasă. Dintre toți prietenii, pe atunci închiriam un apartament și ne îngrămădeam cu toții în două camere pentru câteva zile, a fost unul care nu a refuzat să mă însoțească. Nu iubitul meu, el dormea deja. Când a sunat ceasul la cinci și un pic, eram deja trează. Am luat prosoapele, l-am luat pe M și am ieșit în aerul rece al dimineții. Abia când s-a luminat am realizat că sunt șanse slabe să vedem vreo rază de soare în următoarele ore, cu atât mai puțin răsăritul. Dar nu mai era loc de întors. Ne-am luat câte o shaorma rece de la prima dugheană deschisă, cea mai bună shaorma din lume în acel moment, și am devorat-o până am ajuns la plajă. Norii, spre dezamăgirea mea, se adunau deasupra. Punctul de unde soarele ar fi trebuit să răsară avea o nuanță pală de portocaliu. Sau poate asta era doar în mintea mea, atât de tare îmi doream să văd răsăritul.
Am întins prosoapele pe nisip și am pornit spre mare. Am salutat-o și mi-a răspuns cu un val mic și rece. Da, nu e zi de văzut răsăritul, i-am zis. Alt val mi-a spălat nisipul de pe picioare și un tremur m-a scuturat ușor. Dar nu sunt singură, am zis. Am privit înapoi spre amicul care deja se întinsese pe prosop și, cel mai probabil, sforăia deja. Un val m-a izbit peste picioare și stropii de apă mi-au udat mâinile. Da, da, sunt singură. Un val mic mi-a mângâiat picioarele. Nu eram tristă, marea știa. Voia, așa îmi imaginam atunci, să îmi fac ordine în gânduri.
Bum, s-a auzit din nou. Apoi liniște. Nu m-am întors să văd unde e tractorul, am închis ochii și cenușiul cerului s-a făcut negru. M-am trezit mai târziu. Un soare palid se chinuia să pătrundă norii cu razele sale. Amicul era undeva, tractorul nu era nicăieri. Poate că nici nu fusese vreun tractor. Poate că visasem și senzația din vis rămăsese cu mine. O teamă că ceva urmează să mă facă să dispar. Și acel ceva avea să iasă din viața mea. Aceea a fost ziua în care am spus adio unui om care nu a știut să mă țină de mână în zorii unei zile în care ar fi trebuit să văd răsăritul.
Nici astăzi nu scriu despre grădiniță. Este o cu totul altă zi. Gândurile de săptămâna trecută s-au împletit cu cele de azi și le-am așezat pe hârtie în ritmul lor. Alte jucării stau împrăștiate prin casă, mă feresc cum pot. De unele nu reușesc, dar durerea se stinge așa cum s-a stins imaginea tractorului care, așa mi-a rămas în minte, era să mă facă să dispar.
P.S. Am terminat de citit Elena Ferrante, Viața mincinoasă a adulților, și m-am apucat de E. A. Poe, Prăbușirea Casei Usher și alte povestiri.
Photo by Paul Hanaoka on Unsplash
Add Comment