time read
Am intrat pe strada proaspăt asfaltată povestind despre meniul zilei. Ne-am oprit să verificăm castanele căzute ici și colo, doar una era întreagă, netedă, lucioasă. A vrut să o țină în mânuță pentru a i-o oferi doamnei. Uite, mami, a zis, acolo e coaja. E toamnă. I-am zâmbit. Am privit în jurul meu și am simțit bucurie. Eram doar noi pe acea stradă, ne îndreptam spre grădiniță. De pe o altă stradă se auzea un zgomot surd de buldozer la lucru, aici era liniște. Toate utilajele se mutaseră în alte părți. Ne puteam bucura de culorile toamnei, de frunzele care pluteau ușor spre pământ, de acel moment care părea să se lungească ca-ntr-un vis din care nu vrei să te trezești. Nu vreau supă de morcov, mi-a spus. Știu că nu vrei, dar măcar o guști. S-ar putea să-ți placă totuși. Am auzit ceva ce a sunat a „bine, dar totuși nu”. Era ceva nou. Nu discuția despre mâncare, ci faptul că discutam despre orice altceva decât “nu vreau la grădi fără tine”.
Primele zile de acomodare au fost crunte. Apoi a răcit și a stat acasă. Corpul lui a spus nu, ca în cartea lui . Am luat-o de la capăt următoarea săptămână, dar cu mai multă încredere, cu mai mult curaj din partea lui. În luna septembrie am construit acomodarea pas cu pas. Fiecare zi a fost o nouă bătălie câștigată. Avea zile în care voia să vorbească despre grădi, zile în care îmi spunea că nu îi place fără noi și subiectul era închis, apoi zile în care îmi povestea despre un coleg sau o colegă care erau și ei triști sau care îl alinau. Nu am insistat. Îmi cerea să îi spun povești din capul meu despre orice. Bine, asta îmi cere de când a început să vorbească. Așa ajungeam să aflu una alta de la grădi, cum că, de fapt, nu e chiar rău acolo, doamnele sunt drăguțe, copiii sunt simpatici, locul de joacă e mare, toaletele micuțe, jocurile multe. Ultimul pas a fost cu rămasul la somn. Și, aici, am avut o armă secretă. O zână bună mi-a dat un pont. Desenează, a zis. (Mulțumesc!) Și am desenat.
Am desenat zilele săptămânii, ce urma să facă piticul în fiecare zi: drumul spre grădi, preluarea de la ușă, mesele, activitățile, apoi somnul și “uite, mami vine imediat după gustare”. Să fi fost desenele, să fi fost toată pregătirea pe care am făcută de-a lungul timpului, nu știu. Dar a funcționat. Proteste au fost, încă sunt, dar acum am intrat în rutina de grădiniță cu somn și tot tacâmul.
Când văd străzile acelea pline de utilaje care sparg, și sapă, și toarnă, și nivelează, parcă văd luna septembrie în care am pornit la drum cu un copil care nu a dormit niciodată cu alte persoane decât noi, părinții, și am sfârșit cu unul trezit din somn care strigă “maaaaaami, ce dor mi-a fost de tine, uite gustarea, hai”. Am ajuns pe o stradă frumoasă, curată, care așteaptă noi aventuri.
Și, pe această stradă, pe la mijlocul ei, eram astăzi, ne-am uitat unul la celălalt și am zis: clătite! Era ora 8 și 10 minute, nu ne grăbeam. Ne-am oprit în loc și am inspirat mirosul acela, parfum de fericire. Cine face clătite la ora asta? Ce frumos miroase! Da, mami, miroase tare frumos. Facem și noi clătite diseară, ce zici? Daaaaa, a zis piticul și am pornit spre grădi. Nu știu dacă au fost clătitele de vină, dar Chris nu a mai vrut să-l țin în brațe pe ultima porțiune de drum până la intrarea în curte, a cerut jos după câțiva pași. Dacă mai spunea și că e băiat mare picam acolo leșinată. E și mâine o zi. Astăzi facem clătite. Să miroasă bucătăria și casa toată, să-mi miroasă părul și hainele, să fie o zi cu bucurie.
Add Comment