La capătul celor nouă luni am găsit fericirea

time read

Articolul are 2773 cuvinte și se citește în 9 minute.

Twinkle, twinkle, little star
Do you know how loved you are?

Singurul lucru pentru care nu am fost pregătită, și cred că nicio o mămică nu este, a fost sentimentul care m-a încercat când l-am simțit pentru prima oară pe bebe, obrazul lui lipit de al meu. El încetase să plângă, mie îmi venea să vărs râuri-râuri. 

Acestea sunt cuvintele pe care le-am scris la două săptămâni după naștere. Au fost două săptămâni lungi cărora li s-au adăugat alte săptămâni, apoi luni ce par a fi ani. Cu toate astea, nu trebuie decât să închid ochii și amintirile revin în valuri: sarcina, nașterea, primele zile cu bebe, sutele de scutece schimbate, nenumăratele nopți albe…

Sarcina

M-am întrebat de multe ori înainte de a fi însărcinată dacă sunt pregătită pentru asta. De fiecare dată răspunsul era clar: nu. Apoi, ce să vezi, cele nouă luni au fost o perioadă bună de training. Primul trimestru a fost crunt. Am avut niște probleme de sănătate care s-au rezolvat cu o intervenție chirurgicală, nu aveam voie să iau antibiotice, nici analgezice. Cumva, durerile acelea m-au pregătit pentru naștere. Nu îmi dau seama dacă grețurile pe care le-am avut atunci au fost din cauza durerilor sau din cauza sarcinii, dar am reușit să le controlez cu ajutorul sucului de grapefruit. Apoi, ca să închei primul trimestru în glorie, m-am ales cu o răceală de mama focului. M-a ținut în casă vreo două săptămâni. Ziua lucram din vârful patului înconjurată de șervețele și ceaiuri, noaptea tușeam de aveam impresia că-mi dau duhul. Din nou, nu puteam lua cine știe ce pastile, doar vitamine, ceaiuri, frecție la picior de lemn. Îmi aduc aminte că m-am trezit într-o dimineață cu o durere de cap îngrozitoare. Am sunat doctorul și am întrebat plângând ce să fac, că nu mai pot de durere. Mi-a spus să iau NoSpa și MagneB6. Eram disperată. NoSpa luasem și după operația de care v-am spus anterior, nu avea să se întâmple niciun miracol. Dar, surpriză, miracolul era în mine.

Am reușit să trec de fiecare hop cu bine. “One day at a time” mi-a fost un fel de mantră. Ori de câte ori mă apuca panica, închideam ochii, respiram adânc și rosteam aceste cuvinte. A fost nevoie de multe luni, de multe discuții cu mine și de niște seriale (în special Friends și One Day at a Time) pentru scăpa de stările de anxietate care mă încercau. Deși a trecut repede timpul, mai ales că din martie am stat mai mult în casă, m-am bucurat de fiecare zi, am numărat săptămânile și zilele de la o ecografie la alta.

Dacă începutul sarcinii a fost unul dureros, din trimestrul doi parcă s-au așezat lucrurile. Dosarul de sarcină aduna din ce în ce mai multe analize, ecografii și mici bucurii. Singurul lucru neplăcut, ca să nu zic că m-a zguduit destul de rău, a fost vestea că nu pot naște natural, aveam placenta praevia. Cred că întrebam la fiecare vizită la medic, „și, placenta cum e? tot cezariana vrea?”, iar răspunsul era mereu același. Dar BabyB era bine. Burtica creștea, eu începeam să mă simt ca un pinguin nedormit și veșnic transpirat. De asemenea, am avut suficient timp pentru a mă împăcata cu ideea că nu voi naște natural.

Trimestrul trei. Cu cât mă apropiam mai mult de momentul zero, cu atât cred că eram mai liniștită. Bine, eram atât de obosită, că simțeam cum îmi vâjâie capul, dar m-am bucurat de burtică mai mult decât am plâns de oboseală. Apoi, faptul că am putut lucra de acasă m-a salvat de altele, cum ar fi de picioare mai umflate decât erau. De fapt, mi s-a umflat rău un singur picior, cel stâng, dar trecem peste asta. Nu are rost să vă spun ce caltaboși am avut în ziua cununiei, la câteva ore după ce am spus DA. Dar erau caltaboși încălțați într-o minunăție de sandale fucsia. Și dacă n-ar fi fost, ce aș mai fi povestit acum?

Cu două zile înainte de momentul zero, la monitorizare, mi s-a spus că bebe se pregătește să vină, să mă aștept ca în orice moment să intru în travaliu. Eu îl așteptam în jur de 25 iulie, asta era data probabilă. Doctorița care mi-a urmărit sarcina trebuia să revină în țară pe 20, pe 21 trebuia să merg să mă vadă. Da, chiar eram relaxată.

Nașterea

Luni, 20 iulie, pe la ora 11 mi-a scris doamna doctor că a prins avion mai devreme și că ne putem vedea la spital. Bucurie! Pe la 12 vorbeam la telefon cu mătușa mea. Mă sunase să vadă ce fac, să îmi spună să nu mă sperii dacă mi se rupe apa. Am povestit noi ce am povestit, apoi i-am spus că merg să mânânc ceva. Pupete. M-am ridicat din pat și, pam-pam, s-a rupt apa. Nu a fost ca-n filme, dar am știut că a venit momentul. M-am bucurat enorm pentru toate discuțiile avute cu fetele, pentru tot ce citisem înainte, pentru că acel “one day at a time” funcționa. Dacă am avut emoții? Desigur, îmi tremurau genunchii și-mi simțeam stomacul ghem, dar mi-am păstrat calmul. Aveam să-l văd pe bebe.

În jur de ora 13 eram deja la spital (am născut la Medlife), pe monitor. Contracțiile erau la intervale regulate și le simțeam din ce în ce mai intens. I-am scris soțului, care mă lăsase la intrare, că rămân la spital, urma să nasc. Testul Covid? Aveți testul? Da, aveam testul făcut, îl făcusem în fiecare săptămână în ultima lună, dar nu venise rezultatul. Panică. Nu la mine, ci la asistente. Au dat niște telefoane, eu eram relaxată (cel puțin în privința testului). Nici nu mai știu ce îmi trecea prin minte. Apoi bomba, doctorița mea nu putea intra în spital căci nu avea testul valabil. Îmi venea să plâng, era atât de aproape și totuși… Totuși m-a liniștit, mi-a spus că a sunat la laborator și testul meu e negativ, dar că voi naște cu un alt doctor și că nu trebuie să-mi fac griji, o să fie totul bine. Nu mai aveam timp de panică. O să fie bine, mi-am spus.

În acele ore am avut impresia că burta mi s-a dublat. Mi se părea îngrozitor de greu să mă așez și să mă ridic, nu vă mai spun cum a fost să mă ridic de pe masa de control ginecologic. Mă puteți trage, vă rog, am întrebat neputincioasă. Da, da. A sărit asistenta. Nici nu mai contau scurgerile, contracțiile, picioarele umflate, urma să-mi țin în brațe bebelușul. Gândindu-mă acum la acele momente, îmi vine să râd, dar tare greu a fost, tare grea mă simțeam. Am fost dusă apoi în rezervă, mi s-a pus în față un teanc de hârtii de completat, am făcut câteva poze – ca să mă minunez mai târziu de burtoiul care părea a fi din alt film, a venit să mă vadă doctorul cu care urma să nasc – chiar și cu masca pe față a reușit să-mi dea încredere că totul va fi bine, apoi hai în sala de nașteri.

Am ajuns într-o cameră în care am așteptat cam 20 de minute, poate mai mult. A stat cu mine o moașă, o doamnă foarte drăguță care mi-a pus o branulă și o perfuzie. Am schimbat câteva cuvinte despre starea mea, „aha, a zis, doamna cu placenta praevia”. Am râs, eu eram și aveam să aud cuvintele acestea de multe ori în următoarele ore: „doamna cu placenta praevia”. Mi-a spus că poate face ea câteva poze dacă doresc. O, daaa! Cum să nu vreau?!

Am intrat în sala de nașteri în jur de 15.30. O încăpere mare, rece, cu o masă în mijloc. Din acel moment parcă am trăit o scenă dintr-un film. M-au dezbrăcat, m-au ajutat să mă așez pe masă, mi-au pus încă o branulă, apoi epidurala, mi-au luat pulsul. Nu vedeam chipuri, dar vocile din spatele măștilor erau calde, mă întrebau dacă sunt bine, mă încurajau. Apoi a venit doctorul. Eu nu mai simțeam nimic de la brâu în jos, el m-a asigurat că totul va fi bine. Și a fost. Îi priveam pe fiecare, cei doi doctori chirugi, moașa, medicul anestezist, neonatologul, asistentele, și mă simțeam în siguranță. Cu toate astea, am avut un moment de panică. Am simțit cum pulsul mi-o ia razna și nu-l puteam controla, nu-mi puteam controla respirația. Cineva mi-a spus să inspir și să expir lung. Nu reușeam. Senzația pe care am avut-o când au împins bebelușul a fost de parcă mi-au scos sufletul. Și totul se petrecea sus, în piept. La naiba, operația e jos, de ce o simt așa sus? Respiră, îmi spuneam. Totul e bine. Cineva m-a prins de mână, mi-a spus că mai e puțin. În capul mereu era haos, de ce simt presiune în piept, de ce nu aud bebelușul, de ce nu-mi pot controla respirația și gândurile, de ce-uri care mi se învârteau în cap iar și iar, apoi se opreau în gât. Mă sufocam. Apoi, după o mică eternitate, l-am auzit, un plânset de bebeluș. Pulsul mi s-a stabilizat, presiunea a dispărut. Mi l-au arătat de la distanță și timpul a părut să stea în loc. Un băiețel de 4100 grame născut la ora 16.26. O minune! Câteva minute mai târziu, după ce l-au curățat, mi l-au adus să-l văd de aproape. Era atât de mic și plângea atât de tare. Când l-au lipit cu obrazul de obrazul meu s-a liniștit, nu mai plângea. Am plâns eu în locul lui, dar nu chiar atunci. În acele momente habar nu aveam ce simțeam, au fost niște sentimente noi, frumoase, ca o îmbrățișare caldă.

Am rămas în sala de operații pentru încă o oră. Panica dispăruse, presiunea la fel, nu simțeam durere. Simțeam doar obrăjorul acela mic lipit de al meu. Totul era bine în lume.

Au urmat multe ore petrecute la terapie intensivă. „Doamna cu placenta praevia” trebuia ținută sub observație. A fost o noapte lungă, cea mai lungă noapte pe care am trăit-o vreodată. Mi l-au adus pe bebe la sân de două ori. A fost, cum să zic, dragoste la prima vedere. Încă nu-mi simțeam picioarele, dar faptul că-mi puteam ține bebelușul în brațe a fost suficient. Prima dată habar nu aveam ce trebuie să fac. Îl țineam în brațe și îl priveam pierdută. A trebuit să îmi spună asistenta că ar trebui să-l pun la sân. A, da! Așa ar trebui. Nu a trebuit să fac eu mare lucru, bebe a știut ce are de făcut. Uite, mi-am zis, nu e chiar așa de greu.

În noaptea aia am stat pe telefon până nu am mai avut cu cine vorbi. Am încercat să dorm, dar nu am reușit. Din când în când ceream calmante și apă. Am urmărit asistentele cum au intrat și au ieșit din tură, am ascultat sforăitul unui nene din salonul alăturat, am numărat oi și bipăitul de pe monitor. Nu am dormit nici măcar o secundă și tare mi-aș fi dorit.

A doua zi, în jur de ora 8, m-au dus în rezervă. Eram legumă. Tot ce voiam era să închid ochii și să fug în lumea viselor. Când mi l-au adus pe bebe parcă mi-am mai revenit, l-am ținut la sân, dar părea să nu se mai atașeze ca noaptea trecută. Am simțit la un moment dat că alunec cu el cu tot, era să adorm. Atunci l-am trimis înapoi la neonatologie. Cele trei zile în spital au trecut repede, dar mi s-au părut copleșitoare. Mă mișcam foarte greu, simțeam durere la fiecare alăptat și eram singură. Altfel îmi imaginasem acele zile, cu vizite, familia și prietenii alături de mine, bucurie și gălăgie care să mă ajute să nu mă pierd în gânduri. M-am bucurat că sunt singură în rezervă doar pentru că am putut plânge în voie fără a deranja pe nimeni. Și ce-am mai plâns nopțile alea… Sentimentul de singurătate mi s-a cuibărit în minte și nu m-a lăsat pentru următoarele săptămâni. Erau hormonii, da, poate și un început de depresie, dar a fost groaznic.

În ziua externării totul părea un vis. Nașterea, noaptea la terapie intensivă, recuperarea, sfaturile doctorilor, ochii celor care intrau în rezervă (toți purtau măști), încurajările lor, toate parcă îmi fuseseră povestite de cineva. Ceea ce nu era un vis, era faptul că acum eram trei. Venisem la spital în altă viață. Acum aveam cu mine un omuleț care îmi tăia respirația. Îmi tremurau genunchii de emoție. Am uitat pentru câteva clipe de durerea de burtă care avea să persiste încă niște zile.

Un fel de concluzie

Nu, chiar nu am fost pregătită pentru a fi mamă, dar mi-am făcut lecțiile. Am citit mult, am făcut câteva cursuri și am vorbit mult cu prietenele mele. Poveștile lor m-au ajutat enorm, poate mai mult decât cursurile sau cărțile. Știam teoria și aceasta era confirmată de fete. Le-am mulțumit pentru fiecare sfat, dar nu cred că au ele idee cât m-au putut ajuta.

Mi-a luat cinci luni să scriu povestea asta (varianta scurtă, desigur), sunt cinci luni de când viața mea are un cu totul alt sens. M-am gândit mult la perioada sarcinii, la naștere. Începutul nu a fost cel mai bun, operația de care vă spuneam la început, dar poate că a avut și el un scop, să trec mai ușor peste cele care au urmat.

Mi-ar placea ca povestea mea să fie de ajutor viitoarelor mămici. Fiecare experiență este unică, diferită, așa cum noi și copiii noștri suntem diferiți, dar atunci când citim poveștile altora prindem curaj, căpătăm încredere că totul va fi bine. Asta este sfatul meu pentru voi, dragilor, citiți mult, vorbiți cu mamele, surorile, prietenele voastre, puneți întrebări oricât de stupide vi s-ar părea, orice informație poate fi utilă la un moment sau altul.

Vă las mai jos două cărți și cursurile care pe mine m-au ajutat. Prietenele nu vi le pot împrumuta, dar vă pot răspunde cu mare drag la orice întrebări aveți. Dacă e ceva din povestea mea, un subiect pe care v-ar plăcea să-l dezvolt într-un alt articol, să-mi spuneți.

Vă mulțumesc tare mult pentru că ați rezista până la final!

BabyB la 2, 4, 5  și 10 zile.

• La ce să te aștepți când ești însărcinată, Heidi Murkoff (Editura Trei)
• Cel mai simpatic ghid de sarcină, Vicki Iovine (Editura Humanitas)
• Am urmat cursurile oferite de Asociația SAMAS (curs complet de naștere, de puericultură, întreținerea perineului, de alăptare), mare parte din ele sunt și online: https://www.programsamas.ro/mame/servicii-prenatale/
  De asemenea, am optat pentru consiliere în alăptare tot de la SAMAS. Nu numai că m-a ajutat de perioada de început a alăptării, care nu a fost deloc ușoară, dar am primit suport moral atunci când am avut mai mare nevoie.