Ele, dragele de ele, reusesc sa dea intelesuri nebanuite celor mai banale intamplari. Reusesc sa-si faca probleme tocmai pentru ca nu au probleme. Si iubesc. Vai cat de mult iubesc! Cu fiecare zi iubesc mai mult si sufera la fel de mult. Sau ar vrea sa iubeasca mult si sufera pentru ca nu au pe cine. Sau au pe cine, dar cineva-ul acela se afla pe alte lungimi de unda, in alte lumi sau alte imbratisari. Si da, sufera imens, sufera pana ce corabiile toate se vor fi inecat pentru a se trezi si ele la viata. O iau de la capat. Pana cand? E buna intrebarea asta. Pana le vine mintea la cap sau, cel putin, pana gasesc ceea ce cauta. Dar oare stiu ele ce cauta?

Intorcandu-ma la fraza de mai sus, ma intreb si eu, la randul meu, cate dintre noi nu si-a pus acele intrebari macar o data in viata? Cate dintre noi nu am idolatrizat, macar o data, un el? Un el atat de frumos, de mirobolant, incat parea ca cerurile ni s-au deschis in fata si ne-au lasat sa plutim pe aripi de inger. Da. Am fost fiecare dintre noi stupide la un moment dat. Si nu spuneti nu. Stiti ca asa e! Dar hai sa nu generalizez, ca mi-e ca ma aleg cu vorbe strambe si usi trantite in nas… virtuale, cel putin. Sa iau un caz aparte. Al meu.

Mi s-a intamplat acum niste ani, sa tot fie vreo 7 sau 8, sa-l intalnesc pe prince charming. Eram prin anul 4 de facultate. Il vedeam zi de zi pe holurile facultatii, il sorbeam din priviri. Era inalt ca bradul, frumos in toate cele, se imbraca elegant si isi purta mapa de student in an terminal intr-un fel anume. Eram fascinata de-a dreptul. Un tip, mai uratel asa, m-a vazut la un moment dat cum il sorbeam din priviri si mi-a trantit replica replicilor: „dupa Ricky Martin ala te uiti? uite la el ce infumurat…” M-am uitat la prietena mea (la care el se tot dadea, fara succes), ea la mine, si am izbucnit in ras. Dar baiatul cel urat l-a botezat frumos pe baiatul cel minunat. Nu am incercat niciodata sa-i atrag atentia lui „Ricky Martin”. Credeam cu tarie ca daca avea sa fie ceva, atunci se va intampla de la sine. Am sperat pana la final de an ca poate, poate ma va observa si vom trai povestea povestilor. Dar el nu m-a vazut. Eu nu l-am tras de maneca. Ba chiar, o colega a lui binevoitoare si asa-zisa prietena a mea, mi-a taiat elanul spunandu-mi ca sunt impreuna si ca… De aici s-a dus interesul asa cum s-a dus si facultatea. Pe negandite.

Va intrebati poate ce s-a intamplat cu povestea mea. Ei bine, a fost asa cum am spus mai sus. Cand e sa fie, pai e. Si e bine. Sau asa cum ar trebui sa fie. „Ricky Martin” s-a intors in viata mea. Mie imi trecuse. El abia ma descoperea. Si as vrea sa spun ca am trait fericiti pana in zilele noastre. Ar fi prea frumos, nu-i asa? Cunoscandu-l pe mirobolantul, am realizat ca tot ce avea el minunat, era plasmuirea imaginatiei mele. Era un barbat inalt, frumos, dar lipsit de acel ceva care face inima sa tremure, stomacul sa se stranga… A fost una dintre cele mai bune lectii pe care mi le-a dat viata. Sa nu ma las cucerita de aparente. Sunt atat de inselatoare! „Ricky Martin” mi-a las un mare gol in suflet. Nu pentru ca l-as fi iubit, ci pentru ca a distrus o imagine frumoasa, o iluzie. A devenit un om mic, neinsemnat, caruia in afara de buna ziua nu as mai avea ce sa ii spun. Si da, m-am intrebat atunci, la primele intalniri „Oare cate s-au lasat impresionate de farmecul lui?”. Totul a fost iluzie. Am desenat-o atat de frumos. Dar el m-a ajutat sa cobor cu picioarele pe pamant.

Acum, dupa atatia ani, imi dau seama ca nimic nu e mai frumos decat sa descoperi mirobolantul intr-un om zi de zi. Sa pornesti de la zero si sa descoperi fiecare trasatura, fiecare bucata de minune, sa descoperi ca ai langa tine ceva la care visasei candva. Si acum are un chip.

Am adunat in timp atatea temeri, am adunat dezamagiri si sertare pline cu lacrimi. Povestea asta cu „Ricky Martin” a avut si ea tristetile ei. Incerc sa-mi aduc aminte intamplari frumoase, insa imi vin in minte cuvinte stupide, incruntari si o ploaie rece. Da, am obtinut ceea ce mi-am dorit, dar oare a meritat? Nu tot ce-i frumos de pica, e pentru noi, nu tot ce ne dorim, e ceea ce avem nevoie. Si am lasat trecutul sa adoarma. Am lasat visele sa se transforme, sa creasca, sa caute mai departe, mai bine, mai frumos.

De multe ori ne lasam prinsi in trecut, influentati de trecut. Pasii pe care ii facem sunt tematori, sunt ghidati de umbrele trecutului. Si e atat de gresit! Nu vom putea fi niciodata cu adevarat fericiti, daca deciziile ne sunt influentate de suferintele de ieri. Si ce daca am suferit, ce daca am fost cazuti in marele hau al deznadejdii! Ceea ce a fost ieri, ramane acolo. Ceea ce e azi conteaza. Daca ieri am spus da si ne-am ars, astazi vom spune din nou da si poate vom zambi. Stiu ca e un risc. Unul cu atat mai mare cu cat e vorba de o biata inima trecuta prin atatea. Dar imi asum riscul cu zambet si cu speranta intr-o zi mai buna, mai frumoasa.

Femeile-s nebune, da. Si eu printre ele. Si sunt atat de frumoase in nebunia lor. Doar ele pot transforma un simplu barbat in semizeu, doar ele pot iubi pana la lacrimi si pana la epuizare, pot desena povesti de vis dintr-o singura imbratisare. Odata ce ati gasit femeia a carei imbratisare sa fie desenata dupa imbratisarea voastra, nu ii mai dati drumul. Imbratisarea spune tot. Zic si eu… nu trebuie sa ma luati in seama… nebuna si eu.

The post Femei nebune, femei frumoase first appeared on Andreea Ban.

Bun. Ce vor femeile? Intrebarea care ii sacaie pe ei, unii. Fie ca sunt cercetatori britanici, fie vanatori de pretutindeni. Ii sacaie pentru ca vor sa le intre lor, dragutelor, pe sub piele… ca sa nu zic haine. Si a aflat cineva pana acum ce vor femeile? Stiu ele, macar, ce vor? As spune ca nu. Daca stau bine sa ma gandesc, cred ca as baga si un deget in frigider (aia cu mana si focul e enervanta!) ca nu stie niciuna ce vrea cu adevarat. Cum? Ce-i cu mine? Eu sunt exceptia, desigur!

Si totusi… Am auzit astazi o conversatie – as fi preferat sa nu, dar la cat e de aglomerat prin metrou la orele de varf, nu prea am avut de ales – intre doua ele. Brunete amandoua, frumusele foc, numai bune de clatit privirea. Dar cu urechea mea ce ai tanti? – ar zice unu, altu. Alta locatie pentru discutii profunde nu ati gasit? Se facea ca discutau despre iubire, relatii, d-ale lor pasiuni. Si poate ca as fi dat un mic shut down, daca nu as fi sesizat tremurul din vocea uneia…

– Mi-ar placea sa fie langa mine, stii, sa ma iubeasca asa, frumos, cum e iubirea prin carti. (cealalta aproba, dar tace) Nu stiu, cred ca totul e iluzie. Adica am citit atata, am auzit de povestea minunata a unuia sau altuia si totusi habar nu am cum e. As vrea sa gasesc pe cineva care sa fie langa mine, sa ma adore… nu mai mult decat eu pe el, evident.

M-am uitat cu coada ochiului la amandoua. Liceu? Primul an de facultate? Pe acolo. Aia e perioada in care inca mai visam. Si visam la iubirea mare, frumoasa, pana sus la cer, iubirea care sa ne taie respiratia si, mai presus de orice, iubirea impartasita. Am fost si eu candva in zona aia. Dar m-am trezit cu o palma sau doua. M-am trezit intr-o realitate cretina in care iubirea dureaza 3 luni, 3 ani sau poate 7. Apoi nimic. Se stinge ca o tigara in vant. Ramane doar fum. As fi vrut sa ii spun sa-si vada de viata, sa traiasca fiecare iubire ca si cum ar fi cea mai mare si sa coboare din carti. Sa le traiasca pe fiecare ca si cum ar fi viata ei. Dar, dupa ultima pagina sa revina cu picioarele pe pamant.

Ce vor femeile? Vor sa fie iubite. Au nevoie de siguranta, de atentie. Au nevoie sa iubeasca si sa faca dintr-un el centrul universului lor. Sunt stele solitare ce-si cauta soarele. Unele il gasesc. Altele se sting in cautarea lor sau se sting pentru ca soarele ingheata si arunca spre ele raze albastre. Femeile vor sa fie tinute in brate, vor sa li se spuna ca sunt frumoase, sa se simta importante – dar importante pentru ei. Femeile vor ca ei sa fie fericiti alaturi de ele si devin stupide in marea lor indragosteala. Isi imagineaza scene apocaliptice in care tragedia cea mai mare este aceea in care el pleaca la brat cu alta. Vad lucruri care nu exista si ajung la un pas de nebunie.

E ciudat cum se manifesta imaginatia femeii. Din prea multa iubire isi pierd mintile si cel care mai ieri era obiectul celei mai mari iubiri, astazi e motivul tuturor relelor care le trec prin cap. Si de la iubire la ura e doar un pas.

Ce vor femeile? Habar nu am ce vor ele. Eu (pentru ca sunt din aceeasi tabara) vreau sa nu ma schimb. Vreau ca iubirea sa ma lase sa vad lucrurile asa cum sunt. Vreau ca marea indragosteala sa nu-mi suceasca imaginatia pentru a-mi scoate monstri la lumina. Chiar nu am nevoie de ei. Stau bine in sertar. Vreau sa pot spune te iubesc atunci cand simt, sa fiu imbratisata atunci cand am nevoie, sa nu fiu nevoita sa port niciun fel de masca. Vreau sa zambesc mereu… Restul e alta poveste.

PS. Voi ati aflat ce vor femeile?

AWOLNATION – Sail

The post Femeile vor sa… first appeared on Andreea Ban.